OMULE, IARTĂ-MĂ!!!...

"Cine este aproapele nostru? Este cel pe care tu îl întâlneşti în drumul tău, cel care creşte alături de tine, cel care lucrează, se bucură sau plânge lângă tine, cel care iubeşte sau urăşte lângă tine. Este cel despre care tu zici: "Cât de mult mă plictiseşte!" sau "Nu-l pot suferi!". Aproapele este şi cel despre care tu nu zici nimic, nu gândeşti nimic, pentru că treci fără să-l priveşti şi nu-l vezi. Aproapele tău este soţia ta, logodnica ta, soacra ta, fiii tăi, prietenii tăi, duşmanii tăi, cei din acelaşi partid cu tine, cei din alte partide. Sînt sportivii echipei tale sau ai altor echipe. Este cel care plăteşte taxele, cel care face legile pentru ca taxele să fie mai grele şi cel care nu plăteşte chiar dacă are destui bani să plătească.
Aproapele tău sunt judecătorii, prizonierii, copiii, adulţii, bătrînii. Aproapele tău sunt persoanele bune dar şi delincvenţii, de care trebuie să te apropii cu toată inima ta, cu tot sufletul şi cu toată iubirea ta. Iubirea nu duce numai la îmbrăţişări, ci îl face pe om să mai şi înveţe; alteori iubirea determină şi conştiinţa dreptăţii, venindu-ţi mereu în ajutorul tău, pentru ca acela care trece alături de tine să fie mai bun."

(Preot Cornel Cadar)

Am citit dimineaţă citatul de mai sus cu mare drag, gândindu-mă ca tare bine era să se fi citit duminica la biserică să ştie toţi credincioşii cine este aproapele...
După vreo 45 de minute, mă aflam într-un maxi-taxi. La staţia următoare a urcat un african negru, negru...Lângă mine era loc liber şi am tresărit la gândul ca s-ar putea să se aşeze lângă mine...Şi chiar lângă mine s-a aşezat...Nu îmi venea să cred că lângă mine e un negru!...Şi mai mult de atât, era inevitabilă atingerea coatelor noastre, oricât mi-aş fi strâns cotul mai lângă mine...Parcă mă ardea în zona aceea...Noroc de hainele groase...Lăuntrul meu era vraişte...Un soi de revoltă îmi dădea târcoale..
Dar nu a durat mult, doar câteva secunde că imediat mi-am amintit de ceea ce citisem....Of! Acum simţeam că imi arde conştiinţa...Acest om era de fapt aproapele meu....Era un om pentru care murise Hristos...Păcătuisem...Mi s-au umplut ochii de lacrimi, aşa că priveam insistent pe geam la traficul străzii...Îmi ceream iertare Domnului pentru neiubirea mea...Şi eu care credeam că ştiu să îmi iubesc aproapele... Dumnezeu mi-a din nou o lecţie...una usturătoare
După scurta rugăciune, am hotărât că trebuie sa îl iubesc pe acest negru...şi ce puteam face decât să mă rog pentru el, pentru mântuirea lui... Mi-era ruşine să îl privesc... Când a coborât, l-am urmărit cu privirea....Da. Îl vedeam altfel acum...un posibil frate în Hristos...

Gândurile mă chinuiau...Eu îi văzusem faţa lui neagră, dar nu îmi văzusem sufletul meu negru....

Omule, iartă-mă!

Doamne, iartă-mă că iar m-am înşelat în privinţa iubirii mele! Mă smeresc adânc!