Vreau să cresc… mic - un articol adresat celor… mari -

A apărut numărul 24 din publicaţia "Apostolat in Tara Fagarasului", ne informează d-na Natalia, redactor sef al publicatiei, pe blogul
"Dăruind vei dobândi"

Din această publicaţie am extras, pentru a vă stârni curiozitatea doar un articol. Editorial scris de d-na Natalia, cu ocazia împlinirii a 2 ani de la apariţia Apostolatului, îl puteti citi aici

"Da, aţi citit bine. Vreau să cresc mic. Poate îmi veţi spune că o astfel de dorinţă este o nebunie. Şi într-adevăr este o nebunie. Dar o nebunie plină de valoare. O nebunie pe care Hristos o aşteaptă de la noi. O nebunie raţională. Şi acum ştiu că zâmbiţi. De parcă nebunia ar putea fi raţională. Şi totuşi este.
Oare nu era considerat nebun însuşi Hristos când a venit în mijlocul oamenilor de acum 2000 de ani, şi le vorbea despre marile paradoxuri ce păreau imposibil de înţeles din punct de vedere raţional? Le vorbea despre a doua naştere a lor. Şi ei nu înţelegeau. Le vorbea despre apa cea vie din care dacă cineva bea, nu mai însetează. Despre o pâine din care dacă cineva mănâncă nu numai că nu mai flămânzeşte ci, mai mult, îi va da viaţă veşnică. Dar lor le era greu să priceapă. Le explica despre înălţarea celui care se coboară şi despre căderea celui care se înalţă. Despre fericirea celor care plâng. Despre bucuria pe care o vor trăi cei ce sunt prigoniţi. Despre bucuria mai mare pe care o are omul atunci când dăruieşte decât atunci când primeşte. Şi cât de multe astfel de paradoxuri, de lucruri iraţionale, nu ne-a lăsat Hristos ca tratament celor ce dorim să ne însănătoşim spiritual…?
Vă aduceţi aminte că atunci când eram mici, bunicii sau părinţii se îngrijeau ca înainte de culcare să ne spunem „Îngeraşul”? Şi rosteam cu patos tocmai această frază „eu sunt mic, tu fă-mă mare”? Poate mulţi dintre noi gândeam că acesta este scopul vieţii noastre. Din oameni mici să creştem mari şi din oameni slabi să devenim tari. Apoi odată cu creşterea, întreaga societate ne-a inoculat ideea că pentru a putea avea ce e mai bun în viaţă trebuie să fim „oameni mari”. Şi acum, când suntem mari, ne dăm seama că nu acesta a fost scopul adevărat al vieţii noastre. Pentru că, dintr-o dată, viaţa noastră se complică. Ieşind din lumea celor mici, o lume lipsită de griji, intrăm dintr-o dată în lumea celor mari, o lume după care am tânjit atât de mult când eram copii. O lume în care ni se părea că vom avea mai multe drepturi decât îndatoriri. O lume în care noi vom fi liberi să facem ceea ce vrem, fără a mai fi constrânşi de regulile celor mari.
Şi, cu toate acestea, nu suntem atât de fericiţi ca atunci când eram copii. De multe ori nostalgia copilăriei ne apasă. Cât de frumos era atunci când cineva îţi purta de grijă. Se îngrijea ca dimineaţa să te trezeşti la ora fixă pentru a nu întârzia la grădiniţă sau la şcoală. Se îngrijea de ceea ce vei mânca şi cu ce te vei îmbrăca în ziua respectivă. Se îngrijea de tine ca să înţelegi că eşti iubit. Şi ştiind că cineva îţi poartă de grijă, te simţeai ocrotit, liniştit şi fericit. Bucuria copilăriei stă tocmai în această dependenţă de purtarea de grijă şi iubirea împărtăşită de părinţii noştri.
Odată cu creşterea, în zbaterea noastră de a ieşi din dependenţa celor care ne iubesc şi ne poartă de grijă, ne-am trezit că nu mai putem fi bucuroşi şi fericiţi ca şi atunci când eram copii. De ce? Pentru că dintr-o dată descoperim că noi trebuie să facem totul singuri. Noi trebuie să planificăm, noi trebuie să lucrăm şi de multe ori rezultatul obţinut nu este cel aşteptat. Şi atunci liniştea, bucuria şi fericirea sufletească încep să dispară.
Ce e de făcut atunci? E simplu. Cu ce noţiune putem asocia fericirea, bucuria, pacea? Cu împărăţia lui Dumnezeu. Ce ne spune Dumnezeu că trebuie să facem pentru a dobândi această împărăţie? Să fim ca şi copiii. Adică să recunoaştem în primul rând că nu suntem singuri pe lume. Că suntem copiii Tatălui Ceresc. Să acceptăm purtarea de grijă şi iubirea lui Dumnezeu. Să ne încredem în ceea ce El ne spune şi să facem ceea ce ne spune El. Să ne dorim, noi, oamenii mari, să nu ne mai considerăm orfani pe lume, crezând că ne purtăm singuri de grijă, ci să acceptăm că avem acolo sus un Părinte care ne poartă de grijă, mai mult decât au făcut-o chiar părinţii noştri trupeşti.
Şi era să uit ceva. Să nu uităm să ne spunem „Îngeraşul”: eu sunt mic, tu fă-mă mare… De fapt am ajuns mare, îngeraşule. Învaţă-mă să fiu din nou copil. Vreau să fiu copil. Vreau să cresc…mic. Te rog."

Pr. Iosif Ciolan

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 24, ianuarie 2009