Gânduri la început de an

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul său, adică imagine sau "umbră" a Fiului - Chipul propriu al Tatălui (cf. Sf. Atanasie cel Mare). A fost creat de Dumnezeu cu ca sclav, ci spre a se maturiza, spre a înainta "spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu prin virtuţi" (cf. Sf. Grigore Teologul)

Astornomia lui Copernic sau biologia lui Darwin sunt incapabile să dezmintă adevărul acesta ( deşi se încearcă de ani buni).
Primii oameni, Adam şi Eva, s-au abătut de la chemarea făcută lor de Dumnezeu. Aceasta consta într-o nesfârşită asemănare cu El în veşnicie. Era chemarea la îndumnezeire. Au păcătuit din nesocotinţă, pentru că au întrebuinţat rău voinţa lor liberă şi, în loc să înainteze spre Dumnezeu, şi-au cauzat moartea, potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi cei care se îndepărtează de Tine” (Ps. 72, 26). Consecinţele acestui păcat au lăsat şi înca mai lasă urme adânci în istoria omenirii.
Tendinţa oamenilor de a trăi “comunitar” şi, prin aceasta, de a-L lăsa pe Dumnezeu într-un colţ de umbră (inaccesibil şi temut Judecător) face ca omul să treacă de la asemănarea cu Dumnezeu la asemănarea cu cel pe care l-a preferat în locul Lui.
Dacă vom privi peste istoria omenirii, vom vedea cum vrăjmaşul-diavol a reuşit cu success, în repatate rânduri, să-l facă pe om “asemenea lui: dezbinat de Dumnezeu şi neâncrezător în iubirea Lui de oameni” (cf. Sf. Ioan Gură de Aur). Astfel, omul nu a mai cunoscut pe Dumnezeu ca Iubire, ci mai mult L-a identificat ca duşman al său, aşa cum şarpele îi şoptise femeii în grădina Edenului.
În epoca sclavagistă, diavolul a modelat pe sângerosul stăpân de sclavi, punând în fiinţa lui tot adâncul cruzimii propriei sale firi.
În feudalism, l-a creionat pe “cavalerul” care, în numele unor “idealuri” politice sau religioase, semăna moarte printer cei ce nu-i împărtăşeau ideile.
În capitalism, l-a format pe bancherul putred de bogat, dar şi teribil de nemilos şi avar.
În perioada bolşevistă, a ridicat pe comunistul devotat ateismului sau marxist, creatorul unui “iad egalitar”. Antihristul, care în numele unităţii şi al păcii între popoare a încercat să distrugă părtăşia şi unitatea omului cu Dumnnezeu, se războia cu toţi cei care doreau să trăiască în această unitatea sfântă.
Am păşit acum pragul unui nou an şi suntem încă într-o perioadă nesfârşită de tranziţie. În această libertate, mult dorită de oameni, cu tristeţe observăm că diavolul, de 18 ani se străduieşte să cizeleaze o nouă generaţie, cu o gândire mai sincretistă, mai “ecumenistă” şi mai “democratică”, combinând în ea minciuna, demagogia, înşelătoria, imoralitatea, beţia, oportunismul, desfrâul, adulterul, necredinţa, prostia şi incultura. În acest timp, raţiunea omenirii doarme profound, lăsându-se dusă de vântul tranziţiei, neţinând cont de morală, de religie sau de cultură - în adevăratul lor sens.
Un panseu celebru al pictorului spaniel Goza spune: “Somnul naţiunii naşte monştri”, şi din nefericire trăim din plin această realitate crudă.

Am păşit într-un nou an, şi cu uimire vedem cum ceea ce era creat să fie perfect şi fericit se sestramă tot mai muzlt, pierzându-şi din strălucirea dintâi datorită “poluării sufletelor oamenilor”.
Să trecem pargul acestui an cu dorinţa sinceră de schimbare, rugându-L pe Dumnezeu să vindece egoismul uman, pentru a ne putea privi reciproc în lumina iubirii Lui, a regăsi puterea jertfei şi a învăţa conjugarea verbului “ a iubi”, pe care ă ştim doar la persoana întâi.
Să căutăm a păşi înainte, conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostrum şi în noi, gata oricând să iubim şi să iertăm, să jertfim şi să credem, căci “…unde a intrat tâlharul – nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul. – Nu-i păcat pe care Domnul mu Şi-a pus făgăduinţa – unul singur nu se iartă niciodată: necredinţa”.

“Chipul slavei Tale celei negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor; miluieşte zidirea Ta, Stăpâne, şi o curăţeşte cu îndurarea Ta. Şi moştenirea cea dorită dăruieşte-mi, făcându-mă pe mine iarăşi locuitor al raiului”

Să fie acesta strigătul nostru zilnic, rugăciunea minţii şi a inimii noastre, într-o vreme în care nici inimii, nici minţii nu le mai este lăsat timp de rugăciune.