Domnul Iisus bate la uşa inimii tale

Domnul bate la uşă şi aşteaptă să I se deschidă, căci uşa este încuiată şi zăvorâtă pe dinăuntru. E încuiată cu voinţa noastră şi cu păcatul, iar Domnul Iisus n-o deschide cu forţa. El nu este un spărgător de uşi. Domnul Iisus respectă libertatea voinţei omu­lui. El nu sileşte şi nu forţează voinţa omului, căci în acest caz am avea o mântuire silită.

Domnul Iisus strigă de afară şi aşteaptă răbdător ca omul să-I deschidă şi să-L primească în inima lui şi în viaţa lui.

Taina mântuirii ta­le sufleteşti, dragă cititorule, stă în zăvorul de la uşă, stă în voinţa ta şi stă în urechile tale să auzi glasul cel dulce care strigă la uşa inimii tale să tragi zăvorul de la uşă şi, deschi­zân­du‑ţi larg inima şi via­ţa, să strigi: Intră, Doam­ne Ii­suse, Mântuitorule, şi Te fă Tu Stăpân, Poruncitor şi Împărat în casa inimii mele! Eu Îţi dau Ţie inima mea, Îţi dau Ţie toate vorbele mele, toate gândurile mele, toate faptele mele şi toate purtările mele. Eu Îţi dau Ţie şi toate lipsurile, toate necazurile şi toate frământările mele. Ia-mă Tu, Doamne, în slujba Ta şi în grija Ta.

Domnul Iisus vrea să ia în stăpânire casa inimii şi vieţii tale, vrea să intre la tine ca să vegheze asupra ispitelor tale. El vrea să-ţi aducă ajutor şi dar de biruinţă.

Părintele Iosif Trifa, din „Oglinda inimii omului”

editura „Oastea Domnului”, Sibiu

Să ne rugăm împreună...

Iisus Hristos,
Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor,
Slavă veşnică Ţie!

Împreună cu cerurile care spun slava Ta,
Sub întinderea lor care vesteşte Lucrarea Mâinilor Tale străpunse,
Cu fiecare zi care spune altei zile despre Dragostea şi Jertfa Ta,
Cu fiecare noapte care dă de ştire alteia despre Lumina şi Măreţia Bunătăţii Tale,
Cu fiecare veac care poartă spre altul Solia Strălucită a Adevărului Tău Veş-nic,
– Te slăvim!

Pentru felul Tău cel plin de înţelepciune şi de îndurare, prin care ai ales Suferinţa şi Jertfa Ta ca pe cele mai înalte forme ale Dragostei, sub care să ne aduci nouă mântuirea şi slava, Tu, Robul nostru chinuit, spre a ne putea face pe noi fiii Tăi fericiţi,
– Te slăvim şi slăvim!

Pentru trimişii Tăi cereşti prin care ni Te-ai descoperit ce Minunat poţi fi,
Pentru martirii Tăi aduşi ca jertfă pentru Tine şi pentru noi
Şi pentru această Lucrare de Minune şi de Jertfă prin care ne-ai înfiat şi înfrăţit,
– Te slăvim şi slăvim şi slăvim!...

Binecuvântează-i veşnic pe toţi acei din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, de care Te-ai slujit atât de frumos. Şi care, mergând la Cer, au lăsat urme atât de strălucite, peste atâta noroi, pe pământ.
Te rugăm, îngrijeşte până la sfârşitul acestui pământ, să ai pe el astfel de trimişi. Pentru ca să ai din pricina cui să Te înduri şi de ceilalţi.
Până ne vom mântui toţi.

Slavă veşnică Ţie,
Marele nostru Mântuitor şi Dumnezeu,
Iisus Hristos!

Traian Dorz, din "Istoria unei jertfe - Grăuntele, vol. I"

Pregăteşte-te… în curând nu vei mai avea timp.

Când Biserica Domnului nu este gata pentru venirea Lui, ce ar mai putea face El spre a-i trezi dragostea şi a o face să se gândească mai cu groază şi cu ruşine la starea ei nepăsătoare?

Cum să vină El s-o găsească în halul acesta, dar şi ce ar mai putea să facă şi n-a făcut pentru ea?

Câţi soli i-a trimis s-o anunţe ca să fie gata – şi ea tot nu-i!

Câte cuvinte i-a trimis din drumul spre ea – şi ea nu s-a gândit la ele cât ar fi trebuit!

Câte semne i-a dat ca s-o înştiinţeze!

Dar vai, înfăţişarea ei, casa ei şi lucrurile ei Îl împiedică şi-L fac să zăbovească.. .

Este la uşă, dar El vede că înăuntru nimic nu-i gata. Ai casei se aud cer­tându-se şi luptându-se unii cu alţii.

Este la fereastră, dar lucrurile ei, dinlăuntru casei, sunt toate răvăşite.

Este chiar aici, dar cum să Se arate când totul este aşa cum este?

Conştiintă a unităţii...Conştiinţa părtăşiei...

  Ce minunat şi cât adevăr, spune fr. Traian Dorz în poezia următoare:

Conştiinţa unităţii cu toţi fraţii tăi de-un gând
Să trăiască-n tine-aprinsă până inima bătând,
Pîinea ta, viaţa însăşi, jertfa pe-ale luptei căi
Nu-s nimic pe lângă preţul unităţii cu ai tăi.

Pentru unitate luptă, rabdă şi jertfeşte tot,
Unitatea şi credinţa, toate-nving şi toate pot;
Fără ele nici izbândă, nici rodire, nici har nu-i;
Dumnezeu stă numai unde-i unitate între-ai Lui.

Nu-ţi permite-nvăţătură diferită de ai tăi,
Nici părere dezbinată, nici umblare pe-alte căi,
Nici cuvinte, nici prieteni, nici nimic din ce nu ţin
Fraţii tăi cu care una trebuie să fii deplin.

Cine stă în credinţă duce o viaţă ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Intrând cu Domnul Iisus Hristos într-o strânsă legătură de iubire, credinciosul a intrat ca într-o grădină plină de mireasma florilor şi se bucură cu o bucurie negrăită şi strălucită. Ce are el în Domnul Iisus, numai el ştie şi numai el preţuieşte. De aceea, duce o viaţă ascunsă în Dumnezeu, aşa de ascunsă cum era locul prea sfânt din cortul Vechiului Testament, loc în care nu intra nimeni decât marele preot o singură dată pe an. Ce este în ea însăşi această viaţă ascunsă, nu se arată nici pe faţa celui ce stă în credinţă, nici în vreun lucru din afară, nici în rugăciuni, nici în despărţirea de oameni (Is 65, 5); ea nu poate să fie văzută cu ochii trupeşti. Numai Prietenul inimii o vede şi o acopere cu umbra aripilor Lui, dând unui astfel de suflet asigurarea: ,,Mireasă, tu eşti o grădină închisă, un izvor închis, o fântână pecetluită“ (Cânt 4, 12). Viaţa aceasta este ceva tainic, un ce pe care lumea nu-l cunoaşte, nu-l pricepe, nu poate să-l dea, dar nici să-l ia. Lumea caută să atingă în vreun fel aceasta viaţă, s-o vatăme, s-o strice, s-o înăbuşe; dar nu izbuteşte, pentru că mâna Celui Veşnic o acopere. El a ascuns-o în locuri tainice. „El mă va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, mă va ascunde sub acoperişul cortului Lui şi mă va înălţa pe o stâncă“ (Ps 27, 5). Nici o ispită nu va fi în stare să strice curăţia acestei vieţi, nici o povară de îndoieli nu va putea s-o nimicească. Dacă toate puterile de pe pământ şi din iad s-ar uni şi l-ar ataca pe creştin cu cea mai mare înverşunare în clipa cea mai slabă din viaţa lui, chiar şi atunci această putere a unei vieţi nepieritoare va rămâne; ea va dispreţui cu îndrăzneală acea întreagă armată şi va birui pe fiecare vrăjmaş în parte, pentru că Acela, care a dat această viaţă, tot El o şi păstrează.

Cine stă în credinţă are nădejdea mântuirii.

A avea nădejdea mântuirii înseamnă a avea deplina încredinţare că, prin Domnul Iisus Hristos, ai fost primit de Tatăl. Cine-ţi dă această încredinţare? Duhul lui Dumnezeu Care adevereşte duhului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Rom 8, 16). Această nădejde nu se întemeiază deci pe vorba vreunui om, nu se capătă prin citirea unor cărţi, nu se sprijină pe anumite închipuiri, ci este lucrarea Duhului Sfânt prin taina cea mare a Bisericii pe care Însuşi Dumnezeu mi-o dă în lăuntrul meu, în cel mai ascuns loc al fiinţei mele. Nădejdea mântuirii nu atârnă de simţirile noastre, nici nu este o plăsmuire a închipuirii noastre. Ea nu este descoperită prin vreo arătare, nici prin vreun vis; ci este o pecete statornică, neştearsă, în duhul nostru.

Ca să fii întors la Dumnezeu, ai nevoie de ceva mai mult decât credinţa în slove. O, nu tăgăduim însemnătatea Cuvântului lui Dumnezeu, pe care se întemeiază credinţa noastră; însă nu credinţa în acest Cuvânt are ca rod nădejdea mântuirii, ci credinţa în Iisus Hristos cel viu, ca Mântuitor personal şi atotputernic, Căruia să I te predai în totul, fără condiţii. Dacă Domnul ne-a primit şi noi suntem găsiţi în El, atunci nu mai este nici o osândire, Duhul Lui ne dă nădejdea mântuirii. Avem mărturia că Domnul Iisus este al nostru şi noi suntem ai Lui. Iată un lucru pe care trebuie să-l trăieşti, ca să-l înţelegi.

Ei bine, tu care te numeşti om credincios, înţelegi tu de ce este vorba aici, ai tu nădejdea mântuirii? Poţi să spui: „Slavă Domnului, sunt mântuit. Duhul Sfânt îmi dă această încredinţare?“

Ioan Marini, din vol. "Gânduri creştine" (vol. 2)

Oricât de păcătos era Zaheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat sus să-L vadă pe Mântuitorul.

Luca 19, 1-10

Ce minunată şi plină de învăţătură este evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.

Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic.

Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale!

Ferice de cei chemaţi

A fi un chemat al lui Hristos este cel mai mare har de care un om se poate învrednici pe pământul acesta. Cu o singură condiţie: ca omul să înţeleagă marea însemnătate a acestui har. Să simtă marea însemnătate a acelui moment când este chemat. Şi să primească cu toată fiinţa lui marele dar pe care i-l face harul acesta.

Apostolii Mântuitorului au fost cei mai binecuvântaţi în privinţa asta, nu numai pentru că au fost chemaţi, ci şi pentru că au înţeles marea ocazie pe care o aveau primind chemarea Lui.

Evanghelia nu ne mai spune despre alţii care ar mai fi fost chemaţi ca ei şi în acelaşi timp la slujba apostoliei, ci numai despre ei, cei Doisprezece. Dar se poate presupune că Mântuitorul, căutând, îi va mai fi chemat şi pe alţii până ce s-a completat numărul. Dar alţii n-au primit chemarea acestei apostolii; numai ei. Când s-a umplut numărul, poate că ar mai fi venit şi alţii, dar acum numărul se umpluse.

Să ne rugăm împreună...

Doamne!

Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, așa încât mintea noastră, atrasa cu desăvârșire de luarea-aminte față de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greșelile aproapelui și să-i vadă pe toți, într-acest chip, buni.

Dă inimii noastre să pără­sească grija pierzătoare de neajunsurile aproa­pelui, să își unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăției și sfințeniei poruncite și gătite nouă de Tine.

Priviţi-L pe Domnul

„Gândul acesta să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filip. 2, 5-8).

„Şi Care, ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate“
(I Petru 2, 23).

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ este un strigăt al durerii extrem de mare, însă nu este un glas de tânguire. El ne arată natura omenească în slăbiciunea ei, însă nu natura omenească revoltându-se. Multe sunt tânguirile lui Ieremia, însă puţine sunt tânguirile lui Iisus. Iisus a plâns şi a asudat stropi mari de sânge, însă El n-a murmurat niciodată şi n-a simţit niciodată vreo revoltă în inima Sa.

Cine stă în credinţă urăşte păcatul, şi la el însuşi, şi la alţii.

Cei ce stau în credinţă ştiu că păcatul este un lucru îngrozitor, o călcare în picioare a voii lui Dumnezeu, o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ei se poartă cu păcatul ca păcat, deci ca ceva care-i înfioară şi nu-l socotesc ca o nimica sau numai ca o prostie, ci aşa cum şi este în adevăr: o înfiorătoare călcare a voii lui Dumnezeu, călcare care aduce cu sine mânia lui Dumnezeu peste cei neascultători (Efes 5, 6; Rom 1, 18).

Din această pricină, ei urăsc păcatul atât la ei înşişi cât şi la alţii. Ei au ajuns să urască păcatul nu atât din pricină că ne pregăteşte aici pe pământ o viaţă nefericită şi dincolo ne duce la iad, ci pentru că Dumnezeu îl urăşte.

,,Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?“ (Gen 39, 9)

Eu, care am aflat har şi am ajuns să cunosc că Dumnezeu mă iubeşte, cum să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Să supăr pe Acela Care mă iubeşte atât de mult?

Niciodată! Niciodată!

Martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

În marele proces care se dezbate acum pe pământ, când marele mincinos tăgăduieşte pe Hristos şi luptă pentru răspândirea neadevărului cu privire la Hristos şi la Evanghelia Sa, negând existenţa Lui, opera Lui, viaţa şi Persoana Lui sau Dumnezei­rea Lui, Învierea, Înălţarea Lui la cer şi Venirea Lui, – în acest mare proces care se desfăşoară din ce în ce mai crâncen cu cât se apropie Sfârşitul, inevitabilul sfârşit, noi suntem – şi nu putem să nu fim – martori, ori pentru Hristos, ori împotriva Lui!

Ori în slujba lui Dumnezeu, ori în slujba mamonei.

Drept spune El că nu există cale de mijloc. Nu există neutra­litate. Ori eşti pentru Hristos, ori pentru Satana.

O, trezeşte-te, conştiinţă creştină – şi angajează-te puternic în mărturisirea Luminii! Într-o puternică şi unită mărturisire pentru Lumina lui Hristos, pentru Evanghelia Sa pe pământ.

Dacă la Botez ne lepădăm de satan şi „de toate lucrurile lui”, apoi să şi trăim această viaţă.

Minunată a fost ivirea lui Ioan Botezătorul în lume! Un om a început o predică, o viaţă nouă. Nimeni nu cunoştea anume pe acest om şi nu ştia de unde vine. N-avea nici în îmbrăcămintea, nici în înfăţişarea lui ceva atrăgător. Nu era nici mare învăţat şi totuşi toţi iudeii alergau la dânsul şi se botezau în râul Iordan. Ioan câştiga sufletele cu vestea cea bună că soseşte un Mântuitor; câştiga sufletele cu căldura şi dragostea cu care Îl vestea pe acest Mântuitor şi chema oameni la pocăinţă, la o schimbare a vieţii, la o viaţă nouă. Ioan câştiga suflete prin pilda vieţii sale. Însăşi viaţa lui era o predică de înfrânare şi de viaţă pusă cu totul în slujba Domnului.

Predica şi viaţa lui Ioan arată şi azi calea spre Mântuitorul. Ioan e şi azi glasul celui ce strigă azi, mai tare ca oricând în pustia acestei vieţi: Pocăiţi-vă de păcatele voastre, căci Mântuitorul şi darul mântuirii au venit de mult. Ioan e şi azi o predică de mustrare azi, mai aspră ca oricând  pentru cei care se îmbuibă în mâncăruri, în petreceri, în fălii şi beţii. Predica lui Ioan e şi azi o pildă că adevărul creştin trebuie spus fără cruţare, aşa cum l-a spus el fariseilor şi lui Irod  împăratul, chiar cu preţul vieţii. Minunate au fost predica lui Ioan şi botezul lui, dar totuşi predica şi botezul lui au fost numai o pregătire pentru Cel Ce a venit să boteze cu „Duh Sfânt şi cu foc”. Acest botez  s-a pogorât peste Iisus în râul Iordanului.

Despre Boboteaza

Luminat si cinstit a fost praznicul ce a trecut, al Nasterii Domnului Hristos, blagoslovitilor crestini, iar mai luminat si mai cinstit este acesta de astazi, caci acolo a aratat steaua pe Hristos cum ca S-a nascut, iar aici marturiseste Tatal din cer pre Cel ce Se boteaza. 

La praznicul de astazi cateva intrebari sant trebuincioase a le sti. 

Si intai este: pentru ce Hristos, fiind far-de pacate, S-a botezat? 

A doua: pentru ce S-a botezat in apa Iordanului si nu intr-alt rau? 

A treia: pentru ce S-a pogorat Duhul Sfant pre capul lui Hristos si pentru ce in chipul porumbului? 

Aceste 3 intrebari avem astazi foarte de folos a le sti; mai sant si altele, ci noi le lasam pentru lungimea vorbei si vom zice numai pentru acestea, foarte pre scurt. Deci, cati v-ati adunat astazi in Sfanta biserica, pentru ca sa praznuiti praznicul, deschideti-va ochii, nu numai ai trupului, ci si ai sufletului, pentru ca sa pricepeti ce vom sa zicem, ca nu sant lucruri lumesti, ci este taina mare si infricosata, care s-a facut pentru mantuirea omeneasca. 

Înțelegerea duhovnicească și memorizarea intelectuală

Astfel, citind Biblia, scopul nostru este sã înțelegem, nu sã cercetãm, sã investigãm sau sã studiem, cãci Biblia se cuvine înțeleasã, nu investigatã. De aceea, se cade sã indicãm aici deosebirea dintre înțelegerea duhovniceascã și memorizarea intelectualã.

Înțelegerea duhovniceascã se concentreazã asupra primirii unui adevãr dumnezeiesc, care ni se descoperã treptat, rãsãrind la orizontul minții pânã ce umple totul. Dacã mintea și reacțiile sale sunt aduse la ascultare de bunãvoie fațã de acel adevãr, adevãrul dumnezeiesc continuã sã pãtrundã mintea tot mai mult, iar aceasta crește odatã cu el la nesfârșit. „Sã cunoalteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștințã, ca sã vã umpleþi de toatã plinãtatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 19). Din acest verset reiese clar cã dragostea li cunoștința lui Dumnezeu, și cele dumnezeiești în genere, se aflã incomparabil mai sus de nivelul înțelegerii omenești. De aceea este zadarnic și prostesc sã încercãm sã „investigãm” lucrurile lui Dumnezeu în încercarea de a le cuprinde și de a le face sã se supunã facultãților noastre intelectuale.

Ciocanul cuvântului biblic

"Cuvântul Meu nu este el, oare,... ca ciocanul? - zice Domnul"

Ieremia 23:29

Dumnezeu îşi aseamănă Cuvântul Său cu ciocanul. Ciocanul are multe însuşiri...

De sub loviturile lui ies aurul, argintul, sarea, uneltele de fier şi oţel. Dar ciocanul Cuvântului biblic mai are şi alt înţeles. Această asemănare cu ciocanul ne aduce aminte că, de multe ori, bunul Dumnezeu ne loveşte cu încercări şi suferinţe pentru binele nostru sufletesc. Ciocanul loveşte din greu; loviturile lui sunt grele; dar din aceste lovituri ies atatea lucruri folositoare.De sub lovituri de ciocan ies toate uneletele folositoare, incepând de la cuiul cel mic, până la cele mai mari unelte. De sub loviturile ciocanului ies şi aurul din piatră, şi sarea din pămant! Dragostea lui Dumnezeu ne izbeşte şi cu lovituri şi încercări, pentru ca să facă din noi vase alese şi primitoare de mântuire.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfantului Dimitrie al Rostovului

Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteţ la înţelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască şi leşească; deci, avînd mare apelare spre învăţătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătăţiţi şi cinstiţi. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor şi primitor; iar spre cei supuşi milostiv. Spre cei nenorociţi, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiaşi, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de cîştig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dînsul; pentru că din vremea aceea de cînd a primit pe dînsul călugărescul chip, şi a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie pînă la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la cîştigarea de multă avere, şi nu aduna - după cum singur mărturiseşte despre dînsul în scrisoarea sa - aur şi argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie şi afară de cărţile cele folositoare de suflet....

( mai multe detalii aici)

“Adevărata pocăinţă este, ca nu numai să ne mărturisim cu adevărat păcatele noastre, ci şi să nu ne întoarcem încă la cele mai dinainte lucruri rele, şi întru îndreptarea vieţii noastre după aceea să petrecem. Nu numai neîntorcându-ne la cele mai dinainte, ci şi cu inima înfrântă să ne fie jale pentru cele ce le-am făcut înainte. Şi nu numai să ne fie jale, ci şi prin mari osteneli ale pocăinţei a ne împăca pentru păcatele cele făcute, întrucât a nu fi asemenea (ostenelile) cu păcatele cele lucrate, ci încă să le întreacă pe ele."

"Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate păcate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să păzeşti şi pe celelalte, mari."

Anul nou poate fi începutul creşterii noastre duhovniceşti

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. " ( Coloseni 3: 12 -16)

Am recitit aceste versete acum când ne mai despart câteva zile de noul an, pentru că în ele este un sfat peste care nu trebuie trecut uşor cu vederea. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să căutăm a ne îmbrăca în omul cel nou, arătându-ne totodată şi virtuţile pe care trebuie să le căutăm.

Dacă ne vom uita în jurul nostru în oglinda lumii , ne vom vedea într-un fel care poate să ne mulţumească. Ne vom vedea poate mari, tari şi viteji. Să nu ne amăgim! Haideţi pentru câteva clipe să ne plecăm spre cele scrise de Sf. Ap. Pavel.

Înainte de a vorbi despre aceste virtuţi, trebuie să înţelegem că dobândirea acestora, nu se face într-un ceas, sau într-o zi. Drumul spre dobândirea lor este un urcuş anevoios, pentru că păcatul şi ispitele celui rău ne îndeamnă să păşim pe calea cea mai uşoară, înspre căile omului celui vechi. Dobândirea virtuţilor de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel, cere de la noi, multă răbdare şi multă hotărâre, pentru că dacă am apucat pe calea cea strâmtă, vom avea o mulţime de surprize neplăcute. Trebuie să ne pregătim pentru ce este mai greu şi nu trebuie să ne amăgim, că dacă am făcut un legământ cu Dumnezeu, dacă suntem mereu prezenţi la Biserică, sau la adunare, puterea celui rău slăbeşte. Nu vom şti cât de biruitori suntem decât în ziua judecăţii. Pentru aceasta Dumnezeu ne lasă uneori să trecem prin necazuri şi suferinţe, pentru ca prin ele să creştem, şi prin pocăinţă să ne îmbrace din nou, nu atât omul din afară, cât mai ales pe omul dinăuntru.

Când au început oamenii să cheme numele lui Dumnezeu?

Cuvinte dintre ani...

31 Decembrie 2011- 1 Ianuarie 2012

De anul ce pleacă nu-mi pare rău,

Mă descopăr în faţa celui ce vine!

Binecuvântat fie numele tău,

Duminica mea începe cu tine!

Două mii doisprezece, se înfioară

Gândul meu tânăr ca un cocon,

Doamne, adu-mi libertatea în Ţară

Şi nu mi-o lăsa ispitei plocon.

Un singur Domn

A avea un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez înseamnă a rămâne statornic pe temelia învăţăturii primite întâi, în credinţa auzită de la început, cu Domnul, cu Iisusul cunoscut din prima zi când ai pus legământul cutremurător şi neuitat al naşterii din nou, al cununiei tale cu El, la picioarele Crucii Sale prin care ai fost iertat şi primit.
Nu există decât o singură credinţă: aceea pe care ai primit-o în clipa naşterii din nou. Credinţa dintâi, credinţa vie şi puternică ce te-a înviat în clipa legământului tău.

Trebuinţa unităţii frăţeşti este porunca cea mai mare şi datoria cea mai mare a fiecăruia din noi. Unde este unitate între copiii lui Dumnezeu, ei sunt fericiţi cu El, iar El este fericit cu ei. Unde nu este armonie între fraţi, nimic nu poate fi nici plăcut, nici cald, nici frumos. Cea mai mare învăţătură este a-i îndruma pe oameni să se iubească. Şi cea mai mare greutate este a-i ajuta să ajungă a fi una în toate, prin această iubire. Cea mai sfântă şi grea luptă este lupta pe care o duc trimişii Domnului spre a-i ţine pe oameni în unitatea duhului iubirii, într-o singură credinţă şi într-un singur botez.

Fără cuvinte...dor de casă și părinții

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la RadioOastea Domnului din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit aflat în colţul din stânga-jos. )


P.S. Mulțumesc, Marius, de aceste frumoase amintiri!

"Cel supărăcios caută ce-i place lui..."

"Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos, apoi, folosul de-aproapelui său şi numai după aceea, folosul său (1Cor. 10,24-33; Filip. 2,4).

Falsul credincios însă umbla, totdeauna, numai după foloasele lui (Filip. 2,21), se gândeşte numai la sine, îi pasă numai de el însuşi. Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.

Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine. Omul care nu-şi vede decât foloasele lui! Nu există o mai mare nenorocire decât să fie cineva într-o astfel de stare. Sau să ai de a face cu un astfel de om.

Unui om lacom şi egoist, dacă este fiu, nu-i pasă de părinţii lui. Dispreţuieşte sfaturile părinţilor. Cheltuieşte banii lor. Risipeşte averea lor. Râde de lacrimile lor. Înnegreşte zilele bătrâneţii lor şi le coboară sufletele mai degrabă în mormânt. Dacă este soţ îşi chinuieşte soţul. Îl înşală. Îl dispreţuieşte, îl bate, îl fură, îl minte, îl părăseşte. Dacă este părinte, bea banii copiilor săi. Îi bate, îi poartă goi, flămânzi şi murdari. Îi alungă sau îi ucide...

Pastorala de Crăciun a P.S. Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

†Gurie

prin harul lui Dumnezeu,

Episcop al Devei şi al întregii Hunedoare Preacucernicului cler,

Preacuviosului cin monahal şi

Dreptmăritorilor creştini: Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Iubiţi credincioşi,

Oamenii, dintotdeauna, au fost fascinaţi de putere. Leit-motivul reflecţiei noastre aş dori să fie tocmai această întrebare: Care putere contează cu adevărat?

Când vorbim despre putere, prima dată gândul ne duce la Puterea militară, a forţei fizice, a războiului, a armelor. Mântuitorul însă nu a fost adeptul acestei puteri: Ştim aceasta în mod cert din episodul biblic cu Malhus. în Grădina Ghetsimani, Sfântul Petru a vrut să răspundă puterii fizice cu agresivitate, violenţei cu violenţă, şi a tăiat urechea lui Malhus, sluga arhiereului duşmănos, cu unica sabie pe care o deţineau. Mântuitorul nu a suportat vătămarea şi vărsarea de sânge şi a lipit la loc urechea tăiată. Pe deasupra, 1-a apostrofat pe Petru: „ Crezi că n-aş putea să-L rog pe Tatăl Meu, Care Mi-arpune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26,53).

Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă.

           " Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă. Hristos, Mântuirorul nostru scump nu vine niciodată la noi spre a ne cere ceva, ci numai spre a ne da, totdeauna.

            Dumnezeu ne-a adus la viaţa pe care o trăim acum. El ne-a adus în familia din care ne-am născut. El ne-a adus în patria unde locuim şi El ne-a adus toate binefacerile de care ne bucurăm. Tot ce suntem şi tot ce avem noi, fiecare, este numai datorită dărniciei, bunătăţii şi dragostei Lui.

            Hristos a venit în lume ca să ne aducă Vestea cea Bună, adică Evanghelia dragostei Tatălui Ceresc, prin care El ne cheamă la Ospăţul mântuirii pe care tot El ne-a şi pregătit-o.

            Şi, odată cu chemarea la Nunta Cerească, El ne-a adus şi Preţul prin care noi putem intra la această Nuntă. Şi tot El ne-a adus şi haina sfântă cu care să ne îmbrăcăm spre a putea sta acolo şi fără de care nu am putea sta la masă împreună cu Tatăl şi cu cei din Casa lui Dumnezeu.

Minune şi Taină - Soborul Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu.

Minune şi Taină e viaţa curată,
În care Lumina S-a vrut Întrupată,
În care Iubirea a vrut a Se-aprinde
şi-n care tot Raiul pe veci se cuprinde.

Fii binecuvântată,
Fecioară Preacurată,
Minune şi Taină şi-Altar,
tu, Maica Eternului Har!

Minune şi Taină e Sfânta-ntrupare,
când Cel-Fără-Margini Se strânge-ntr-o zare
şi Soarele Veşnic Se strânge-ntr-o rază
şi Cerul sărutul pe-un Crin Şi-l aşază.

Minune şi Taină sunt Fiul şi Mama
spre care se nalţă uimirea şi teama,
spre care coboară Iubirea şi Paza
şi-n care se-ascunde Fiorul şi Raza.

Minune şi Taină e Mila Divină
ce astfel alege spre lume să vină
şi astfel doreşte spre ea să ne-atragă
sfinţiţi de Iertarea Eternă şi-ntreagă.

Minune şi Taină, mi-nchin, pe vecie,
credinţa, nădejdea şi dragostea Ţie;
fiinţa, viaţa şi tot ce e-n mine,
prin Tine sfinţite, cuprinde-le-n Tine!

de Traian Dorz

Mai ştiţi oare cine este Sărbătoritul?

Ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, cluburile şi staţiunile vin cu fel de fel de oferte pentru petrecerea nopţilor de sărbătoare.

Unde e Hristos în toată zarva petrecerilor şi a meselor festive de acum?

Unde e Hristos în mulţmea programelor TV murdare, la care toţi privesc obligatoriu şi “cu religiozitate“, a emisiunilor cu aceleaş discutii stupide, cu acelaşi strat gros de sclipici al superficialitatţi şi trivialităţii, cu aceleaşi glume proaste şi cu aceleaşi hăhăeli grosolane, cu aceiaşi nuri femeieşti expuşi neruşinat ca şi în toate celelalte zile ale anului, dar… acum şi mai dihai, că deh, “e sărbătoare"....

Legenda celor mai frumoase daruri

 

Dragii mei, cel mai frumos moment din viata

unei familii este atunci cand se naste un copil. Venirea pe lume a unui nou suflet este cea mai mare minune, fiind lucru sfant, motiv de mare bucurie atat in familia micutului, pentru parintii si rudele sale, cat si in cer, unde ingerii si sfintii se bucura si ei si se roaga pentru sanatatea si mantuirea pruncului. Traditia este ca atunci cand mergi pentru prima data la un copilas nou-nascut sa-i duci ceva in dar. Acest frumos obicei crestin a ramas de cand Maica Domnului L-a adus pe lume pe Pruncul Iisus.

Se spune ca, atunci cand s-a apropiat sorocul venirii pe lume a Mantuitorului, mare bucurie si nerabdare era sus, in cer, fiecare inger nestiind cum sa se pregateasca mai bine pentru clipa cea mare.

- Tii, zise un arhanghel, eu ma voi duce cu ingerii mei si voi canta cele mai frumoase cantari, cum nu s-au auzit vreodata pe pamant sau in cer, pentru a le incanta sufletul Pruncului si Maicii Sale.

Bucuria sfânta a unui suflet, de a cânta Domnului

Lângă ieslea Mântuitorului, au răsunat cele dintâi cântări de îngeri, unite cu ale oamenilor în cinstea şi spre lauda Împăratului ceresc.

Lângă leagănul Mântuitorului s-au înfrăţit Cerul cu pământul pentru prima dată, în laudele Celui ce venea să pecetluiască cu sângele Său pe Cruce, înfrăţirea aceasta veşnică.

Un suflet care îl are şi îl poartă pe Dumnezeu în adâncul lui, acela simte un îndemn, mai mult decât un îndemn, un fel de trebuinţă ca să arate lumii că el are o bucurie şi o fericire mare. Şi trebuinţa aceasta o au numai sufletele curate. Sufletele neîntinate, care sunt încălzite până la fierbinţeală, de un gând care dă naştere la izbucniri de bucurii. Cum e izvorul aşa e şi apa. Dacă izvorul e necurăţit, plin cu noroi şi cu murdării şi apa va fi urâtă, respingătoare şi murdară.

O, dulce frumuseţe!...

O, dulce frumuseţe, cuprinde-ne mereu
în razele iubirii ce vin din Dumnezeu,
cu-adânc liniştitoare întrezăriri de har
ne presăraţi lumină pe tot ce-a fost amar.(bis)

O, dulce dor de Raiul avut cândva întâi,
ne ia întregi la tine şi-ntreg la noi rămâi,
despovăraţi de-a lumii acestea câte pier,
să nu ne mai întoarcem privirea dinspre cer.(bis)

O, dulce cor de îngeri, fă-n veci să-ţi auzim
Cântarea Biruinţei de Unde-am vrea să fim,
în dulcea-i armonie, cu zbor tot mai înalt,
să-mpreunăm în inimi un cer cu celălalt.(bis)

O, dulce Vânt, ne suflă aripile în Sus,
o, nori cereşti, aduceţi mai grabnic pe Iisus,
o, Porţi ale Luminii, deschideţi pentru noi,
venim doar cu iubirea din tot ce-a fost noroi.(bis)
( Traian Dorz )

Absenţa lui Dumnezeu

"Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să Se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie.

O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.

Cum Îl primim noi pe Iisus Hristos?

"Cum Îl primim noi pe Iisus Hristos? Cu îndoială, ca evreii cei de demult, sau cu credinţă, ca magii neamurilor? Îl odihnim pe Domnul în ieslea cea de taină a inimii, sau Îl izgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod? Jertfim Mântuitorului viaţa noastră, sufletul, puterea, mintea şi tot ce avem mai de preţ? Îl întâmpinăm noi astăzi pe Hristos împăcaţi unii cu alţii, spovediţi, uniţi cu Dumnezeieştile Taine? Sau venim la El plini de ură, certaţi, nespovediţi, întunecaţi de patimi?

Las să răspundă fiecare în conştiinţa sa la această întrebare, iar noi, îndemnaţi de bucuria praznicului, trecem la a doua întrebare: Ducem noi vestea cea bună a Naşterii Domnului în căminele noastre, la copiii noştri, la rudele şi la fraţii noştri? Sau, lenevindu-ne, tăgăduim Taina Întrupării? Facem noi ce au facut magii şi păstorii, sau rămânem nepăsători, ca şi până acum?

Dacă am zăbovit sau ne-am uitat rostul nostru de creştini în trecut, să nu ne lenevim de astăzi înainte. Fiecare să se facă un binevestitor al minunii din Betleem.

Memorarea duhovniceascã

Mai este o cale de a memora cuvântul lui Dumnezeu, prin care ne putem reaminti și revedea textul, dar nu când și cum poftim noi, ci când și cum voiește Dumnezeu. Aceasta este memorarea duhovniceasca, nu intelectuala, și Dumnezeu o da prin Duhul Sau celor ce înțeleg cuvintele Lui: „Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatal, în numele Meu, Acela va va învata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).

Întocmai cum Dumnezeu daruiește înțelegere duhovniceasca celor care cer în mod sincer și onest sa-L cunoasca, iar atunci mințile lor se deschid pentru a înțelege textul (cf. Lc. 24, 45), tot așa memorizarea duhovniceasca este o lucrare duhovniceasca pe care Dumnezeu o da celor pe care i-a ales sa-I fie martori. Când Duhul Sfânt ne aduce aminte anumite cuvinte, o face în toata adâncimea și largimea, nu amintindu-ne pur și simplu textul unui verset, ci dându-ne odata cu el înțelepciune irezistibila și puterea duhovniceasca de a aduce la lumina slava versetului și puterea lui Dumnezeu dintr-însul.

„Dumnezeu este dragoste” – 1 Ioan 4, 8

...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.

Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:
„Să iubeşti şi să fi iubit!”
Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....

“CE LOC AI PREGATIT PENTRU HRISTOS ?

Am primit recent pe mail următoarele rânduri, am zâmbit, dar m-au şi responsabilizat:

Într-o sceneta de Craciun, un copil numit Ralph, si-a dorit foarte mult sa joace rolul lui Iosif. Atunci când au fost însa împartite rolurile, pentru Iosif a fost numit un alt copil. În acele momente Ralph s-a suparat asa de tare , încât voia sa plece acasa si sa nu mai vina niciodata la biserica.

Pentru ca sa-l linisteasca, mama si învatatoarea de la scoala duminicala, i-au promis un alt rol, numindu-l pe Ralph sa interpreteze rolul proprietarului hanului în care Iosif si Maria au cautat loc de gazduire. Când însa sceneta a fost prezentata în biserica, Ralph a dorit sa se revanseze. De aceea când Iosif si Maria au ajuns în fata sa, cerând un loc pentru gazduire, el a deschis larg usa hanului spunând : „poftiti înauntru!” „Va primesc

cu bucurie!” „Avem multe camere libere!” În acele momente, cei din sala au început sa râda, iar mama lui Ralph si învatatoarea de la scoala duminicala, au încercat sa-i sopteasca ce trebuia sa raspunda

, spunându-i: „ Nu-i loc!”;”Nu mai este loc pentru voi!”

În acele momente când toti asteptau ca cei ce interpretau rolurile sa se încurce si sceneta sa se întrerupa cu acest raspuns neasteptat, copilul ce-l interpreta pe Iosif a intrat în acea camera amenajata ca han si-a spus cu voce tare : „Hei ; locul acesta-i ca o cocina! Mai degraba mergem în staul, decât sa înnoptam în casa ta!” Dupa ce toti cei prezenti s-au amuzat cop

ios de improvizatia de moment, fiecare a fost însa cercetat de întrebarea:

„Cum arata locul pe care l-am pregatit pentru a-L primi pe Hristos!

Tu ce loc ai pregatit pentru Domnul ? Poate El gasi o camera curata în inima ta?

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Nicodim Aghioritul

Cel întru Sfinți și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru, Sfântul Nicodim Aghioritul a fost un mare teolog și învățător al Bisericii Ortodoxe, reînnoitor al isihasmului, canonist, haghiolog și scriitor de poeme liturgice. Sfântul Nicodim a fost canonizat de Biserica Ortodoxă în 1955, iar prăznuirea sa se face în ziua de 14 iulie.

Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în insula Naxos din arhipelagul Cicladelor (Grecia). Părinții săi, pioși și cu frica de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez și l-au încredințat preotului satului ca să-l învețe să citească. Spre deosebire de ceilalți copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase, dedicându-și timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie, ci și cu o memorie ieșită din comun, care îi permitea să rețină pe dată tot ceea ce citea și să repete apoi totul fără nici o greșeală. Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învățătura dascălului Ierotei la Școala Evanghelică, se face plăcut tuturor, învățătorului și confraților, pentru blândețea sa și rafinamentul deprinderilor sale. În afara Literelor profane și a diferitelor discipline ale științelor sacre, mai învață latina, franceza și ajunge să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permite să îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu: să facă accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei Bisericii. ( Continuarea aici)

"Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie decat cand omul incepe a se increde in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine. Uneori Dumnezeu ingaduie ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare ori mai mica. Dar unde nu-i nici o socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sf. Fecioare Maria, acolo nu-i nici un pericol de cadere. "

TINEREŢEA, ÎNTRE SUBLIM ŞI ZĂDĂRNICIE

O ştire relativ recentă aducea la cunoştinţa publicului sfârşitul unei idile fascinante dintre doi tineri. Toate orizonturile lor erau învăluite în lumină şi fericire. După o relaţie de mai mulţi ani iată-i în luna de miere.În prima dimineaţă de după nuntă ea se trezeşte singură şi citeşte biletul de pe masă lovită ca de un trăsnet mut: „Te rog să mă ierţi! Am greşit!Mi-am dat seama că nu tu eşti iubirea mea!”. Ea, după ce îl caută disperată şi delirată fără să dea de urmă lui, se sinucide.

„Văzând că această lume este deşartă şi degrab trecătoare”

Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec”(Ps 143, 4), sau: „ Văzut-am pe cel necredincios ridicându-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi locul lui nu era de găsit”(Ps 36, 35-36). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Chiar şi aprecierea profană nu este diferită: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”(Marcel Cendrel, Istoria culturală a bolii, p.2).
Dar oare din toate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit?