1 Decembrie 1918 – Fotograful Samoilă Mârza, autorul singurelor imagini ale marelui eveniment

1 Decembrie 1918 , la Alba Iulia. In cetatea simbol a neamului roma­nesc, pe langa delegatii oficiali (1228), s-au adunat romanii veniti din toate col­tu­rile tarii. Bucuria reintregirii neamului era fara margini. Straie de sar­ba­toare, steaguri tricolore, poate ca niciodata romanii nu fusesera mai uniti. Romania Mare se nastea sub ochii lor. Printre acestia se afla si unicul om care a imortalizat Unirea: Samoila Marza, din satul Galtiu.

Samoila Marza s-a nascut la 18 sep­tembrie 1886. Dupa liceu, in perioada anilor 1909-1911, este tri­mis la Sibiu, unde devine ucenicul fotografului sibian Iainek. In timpul primului razboi mondial, Marza este recrutat de autoritatile austro-ungare, fiind trimis pe front, in Galitia. In cadrul luptelor a ajuns pana la Riga, Letonia. In 1916 este incadrat in serviciul topografic si fotografic al armatei. Spre sfarsitul razboiului, Samoila Marza ajunge la Trieste, Italia, de unde va pleca la Viena. In capitala Austriei, Marza reuseste sa faca trei clisee fotografice care surprind sfintirea primului tricolor al Consiliului National Roman Militar (era 14 noiembrie 1918). Aceasta intalnire istorica s-a petrecut in prezenta generalului Boieriu, a lui Iuliu Maniu si a celorlalti militari romani din Viena.

Valoarea zilei de 1 Decembrie 1918

 

Zilele mari în istoria unui popor sunt zilele de întâlnire cu destinul lui, iar aniversarea acestor zile este prilej de confruntare cu poruncile destinului, a vieţii pe care o trăiesc, a ideilor de care se călăuzesc, a simţămintelor care-i însufleţesc pe cei ce prăznuiesc acele zile.

Astfel de zile sunt rare. Dar pe noi, generaţia de azi, ne-a plasat Providenţa divină într-o epocă de uriaşe încordări, de evenimente dramatice, zguduitoare şi de transformări radicale în lume. De aceea, epoca aceasta este prilej de multe zile mari.

La toate acestea n-am fost numai spectatori şi martori oculari, ci ne-am aruncat, ori am fost atraşi, în vâltoarea năprasnică a dramei vieţii, făcând să strălucească virtuţile tradiţionale ale neamului şi înfruntând încercări grele.

Biserica Sfântul Apostol Andrei – din Patras (Ahaia, Grecia)

 

Pentru că ocrotitorul României este Sfântul Apostol Andrei – numit și Apostolul Lupilor – trebuie să știm că acesta are o măreață biserica și în orașul grecesc Patras, numită chiar Biserica Sfântul Apostol Andrei. Orașul Patras („patru”, „Petre”, „piatra”; ca semn al celor patru picioare ale elefantului ce fixează planeta) este cel de al treilea oraș ca mărime din Grecia și este capitala județului Ahaia (denumire getică veche cu sens de „Ah – Aia”, ca „Durerea cea mare care va veni”, Cataclismul; sau „Haia – A” (Cea fără de nume („haia”) care va aduce un nou început; de unde și „A-heii”, tot nume getic vechi), ce se află în nordul peninsulei Peloponez (de la „Pelops”, cel sacrificat de Tantalos, tatăl său și oferit la masa zeilor; imagine clară a sacrificiului uman din perioada cataclismului cosmic ce va veni; sinonim cu ruperea lui Osiris și Dionysos în bucăți;  zonă supusă cataclismului, de preferat de evitat), aflat la 215 de kilometri vest de Atena.

Dar tu frate Andrei...

 

Dar tu frate Andrei, cel dintîi chemat, slujitorule binecuvîntat al Domnului, fii mereu un neobosit cãutãtor de suflete!

Şi nu înceta sã aduci mereu pe ai tãi şi pe alţii la Hristos.

Fã lucrul acesta totdeauna cu faţa plinã de iubire strãlucitã de bucuria pãrtãşiei tale cu Iisus. Asemenea psalmistului care spune: nu mai pot de bucurie!

Cãci numai dacã vei fi şi tu însuţi aşa, cei chemaţi de tine se vor molipsi şi ei de acest mare har şi de aceastã sfântã stare. Se va molipsi casa ta, adunarea ta, societatea ta, schimbându-şi pãrerea greşitã pe care o aveau înainte despre viaţa cu Iisus, în viaţã fericitã şi frumoasã.

O, ce frumoasă ești Iubito

 O, ce frumoasă eşti, Iubito,

Biserică, Mireasa Mea!

Ce minunate-s ale tale

podoabe ce te fac aşa!

Ce minunată ţi-e credinţa

păstrată-n cugetul smerit,

curată, sinceră, adâncă

şi-aceeaşi până la sfârşit!

Greşeala şi observaţia

 Orice greşeală cere o observaţie corectoare. Când observ eu singur greşeala mea şi mi-o corectez singur, este cel mai bine. Atunci oamenii nu mi-o văd, iar Dumnezeu se face că nu mi-a văzut-o.

Când mi-o văd, dar nu mi-o corectez la timp, mi-o judecă alţii şi mi-o mustră Dumnezeu.

Când nu vreau nici să mi-o văd şi nici să mi-o corectez, atunci mi-o judecă oamenii şi mi-o pedepseşte Dumnezeu.

Un om curat îşi observă imediat şi caută să-şi corecteze pe loc greşeala sa. O pată pe care o speli repede se curăţă total. Una pe care o întârzii se curăţă mai greu. Dar cea privită cu nepăsare nu se curăţă poate niciodată, dar se înrăutăţeşte mereu. Să nu fim nepăsători absolut niciodată faţă de nici una din greşelile noastre.