Din portul Mănăstirii Xenofont spre Ouranoupolis

Stăteam în port, cu pașii parcă ancorați în pământ, deși știam că urmează să plec.

Marea era liniștită… prea liniștită… de parcă știa și ea că despărțirile nu trebuie tulburate.

În spatele meu, Xenofontul rămânea tăcut. Și m-am întrebat:

Doamne, de ce plecăm tocmai când începem să înțelegem ceva?

Tăcere. Sau poate răspuns.

Am urcat în barcă fără grabă. Și, pe când ne desprindeam de țărm, ceva din mine nu voia să plece… iar altceva știa că trebuie.

Și atunci au început să treacă prin mine, ca niște icoane mișcătoare, toate zilele…

Vecernia Iertării - acolo unde începe postul inimii

Am ajuns din nou la Xenofont… dar nu mai eram același om care coborâse prima dată în curtea mănăstirii. ( Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont )

Atunci priveam marea, zidurile, icoanele… acum simțeam că locul mă privește pe mine.

Și poate că nu întâmplător începutul pelerinajului se lega acum de începutul Postului.

Oare începuturile adevărate vin de două ori… ca să le înțelegem?

Vecernia Iertării a început în liniște. O liniște adâncă, așezată… ca o chemare care nu te zorește. Stăteam în strană lângă Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul și simțeam că nu mai sunt doar un pelerin venit să vadă… ci cineva care trebuie să lase ceva în urmă. Nu știam exact ce. Dar simțeam.

Cântările curgeau lin, ca și cum nu voiau să tulbure nimic dinăuntru. Și totuși… tulburau.

Nu zgomotos. Ci ca o apă care spală încet o rană. Și m-am întrebat:

De ce doare liniștea uneori mai mult decât zgomotul?

Schitul Sfântului Andrei - Tăcerea în care Dumnezeu așteaptă

Am plecat de la Vatoped cu pașii încetiniți, ca și cum ceva din mine nu voia să se desprindă. Lumina pe care o purtam nu era încă a mea pe deplin… dar nici nu mai puteam trăi fără ea.

Drumul spre Xenofont a fost tăcut. Nu mai era un drum între două locuri, ci unul între două stări. Și, fără să-mi dau seama când, în fața mea s-a deschis Schitul Sfântului Apostol Andrei - „Seraiul”.

Un nume ciudat la început… „Palat”. Dar nu un palat al lumii acesteia, ci unul care păstrează urmele unei alte împărății - una care trece prin suferință, prin părăsire și prin întoarcere.

Am pășit în curte și, deși zidurile sunt impunătoare, nu m-a copleșit măreția, ci istoria care se simțea în aer.

Vatoped - Lumina care mă aștepta

 

Am lăsat în urmă Ivironul cu o liniște care nu mai era doar a locului, ci devenise a mea. Drumul spre Mănăstirea Vatoped nu a mai fost un simplu mers dintr-un loc în altul, nu mai simțeam nevoia să întreb sau să caut explicații. Era suficient să fiu acolo, să primesc.

Pe măsură ce ne apropiam, mănăstirea se arăta încet, așezată între verdele muntelui și deschiderea mării, ca o cetate care nu apără ceva din lumea aceasta, ci păzește o taină. Zidurile ei nu impresionau prin mărime, ci printr-o statornicie care se simțea dincolo de piatră.
Știam din cuvintele ghidului nostru, Mihai N., că locul acesta poartă peste o mie de ani de rugăciune neîntreruptă. 

Am intrat în biserică și pașii mi s-au încetinit de la sine.