duminică, 28 septembrie 2008

Cântarea unui fluturaş

Am praf de soare pe aripi
şi mă simt ca o parte din cer...
Ce străluciri, ce slăvi de vis ...
în calea mea azi s-au deschis!...

În jurul nostru e atât miros de flori

Raze de soare ne gâdila printre nori
Lăsaţi-vă visul spre înalt să zboare
Asemeni vouă din floare-n altă floare


Nu vă fie teamă, că viaţa-i prea grăbită
Fiecare clipă, faceţi-vi-o fericită
Nu vă gândiţi la ziua cea de mâine
Căci are cine se gândi – o ştiţi prea bine.

Bună inima să vă fie!
Să nu uitaţi de veşnicie!
Iubiţi şi voi cum iubesc eu
Şi mulţumiţi lui Dumnezeu!

Câtă viaţă veţi avea sub soare
Iertaţi şi fiţi pildă în umblare
Căci viaţa-i scurtă, trecătoare
Nu uita aceasta, frăţioare.

De pe a mele aripi amândouă,
scutur peste voi bobiţele de rouă.
Viaţa să vă fie numai sărbătoare,
bucurii să aduceţi-n fiecare floare...
...

Aş vrea doar o clipă să staţi,
să asculţi tot ce simt....
Glasul inimii mele şoptind vă grăieşte:
Cineva acolo sus pe toţi ne iubeşte.
El, a apărut în viaţa mea,
cucerindu-mi inima, încălzindu-mi-o,
cum soarele încălzeşte cerul!
- Întoarce-te, gingaş fluturaş!
Mi-a spus El.
- Întoarce-te, inimioară cu suflet catifelat!
Du-te şi înveseleşte florile pământului!
Bucură privirile triste,
ale copiilor rămaşi singuri!...
Mângâie-i cu adierea aripilor tale,
pe toţi cei cu suflet de copil!...
Du-te şi învaţă-i zborul ...

Aş vrea doar o clipă să staţi,
să asculţi tot ce simt....
Cum e noaptea fără stele
si această grădină fără flori,
aşa e sufletul celui ce nu cunoaşte iubirea!
Noi toţi vrem să fim iubiţi.
Dar ce dăm în schimbul acestei iubirii?
Iubiţi ca să fiţi iubiţi.
Iubirea este viaţa şi viaţa, e iubire!
Învăţaţi să iubiţi neconditionat,
fără a cere dovezi de iubire!

Aş vrea doar o clipă să staţi,
să asculţi tot ce simt....
Aş vrea să mă transform în rază,
să vă mângâi aripioarele.
Aş vrea sa fiu o adiere de primăvară,
să vă port pe aripile-mi de vant.
Aş vrea sa fiu un strop de rouă,
să vă oglindesc frumuseţea chipului.
Aş vrea să fiu o floare de cais,
să vă simt farmecul plăpând al aripioarelor pe ram...
Aş vrea....aş vrea să rămân ceea ce sunt,
un fluture...
să răspândesc mireasma iubirii în toată grădina.

Aş vrea doar o clipă să staţi,
să asculţi tot ce simt....
Fiţi buni unii cu alţii
şi miloşi…
Fiţi gata să iertaţi şi să cereţi iertare.
Dragostea este plină de bunătate,
ea întodeauna vine de la Dumnezeu.
Nu uitaţi de El!
El este IUBIRE si IERTARE!!!
...
Din caişi cad flori albe,
Vântul suflă-ncetişor,
Lângă mine stă o stea,
Doamne, oare-i jumătatea mea?...
Inimioară, inimioară,
Te-ai agăţat de o petală,
M-ai făcut să-mi uit cuvintele,
Să nu mai ştiu bate din aripi....
Doamne, e aici în faţa mea,
O privesc îndelung,
Iar întrebările-mi rămân nepuse.
Glasul, îmi e din ce în ce mai şoptit,
Doamne, Tu cel care îmi asculţi gândurile,
Tu cel care mi-ai spus priveşte şi învaţă,
Desluşeşte-mi şi taina acesta!
...
Eram
un visător
zburam din flaore-n floare
căutând bulgări mici de soare.
Eram
un visător
îmi plăcea să miros a floare
să-mprăştii bobiţe de rouă în soare
Eram
un visător
în zori îmi luam zborul
şi mă luam la întrecere cu norul.
Eram
un visător
dar când spre cer am privit
am înţeles cât de mult sunt iubit.
...
Noi venim din paradis
să împlinim un frumos vis.
Zburam printre nori
Printre stele si flori
Însotind cu iubire
O mireasa si un mire
Mireasa, petală de flori,
cu zeci de culori.
Mirele, plin de frumuseţe
mereu gata să înveţe.
Răspândiţi acest cuvânt
până la margini de pământ.
Gătiţi masa împărătească
nimica să nu lipsească.
Să se umple poieniţa
La nunta lui Fluturel şi Fluturiţa

din Povestea unui fluturaş :
http://www.oasteadomnului.ro/forum/viewtopic.php?t=1322&start=0

Scurt istoric al mişcării duhovniceşti «Oastea Domnului» din cadrul B.O.R.


Oastea Domnului, ca mişcare în sânul Bisericii Ortodoxe, este realitate vie a zilelor noastre, care, prin existenţa şi roadele ei a început să se impună atenţiei opiniei publice. Unii o cunosc mai mult, alţii mai puţin; unii îşi dau părerea despre ea în cunoştinţă de cauză, alţii numai din auzite, văzând-o prin ochelarii unor prejudecăţi moştenite dintr-o anumită epocă de tristă amintire. Tertulian, marele scriitor bisericesc, ne avertizează însă încă din secolul al II-lea, în «Apologetica» sa, spunându-ne: „Adevărul cere un singur lucru: înainte de a fi osândit, să fie cercetat!“
Vrem şi noi să oferim câteva din adevărurile despre Oastea Domnului, pentru ca această Mişcare, născută în solul fertil al Ortodoxiei, să fie cunoscută şi judecată după adevăr.

Câteva cuvinte despre începuturi

Era după terminarea Primului Război Mondial. Şi, cum zicea cineva: „Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin...“
Numai că Bunul Dumnezeu, Cel Care a vegheat cu dragoste multă asupra destinului Neamului nostru, nu ne-a lăsat orfani de sprijinul Lui nici de această dată şi, prin toate cele petrecute, putem vedea intervenţia înţelepciunii şi a dragostei Sale. Iar faptul cel mai semnificativ este că aceasta s-a făcut prin Biserică şi prin slujitorii ei.
Ne-a fost întregită ţara şi am avut o Românie–Mare, însă nu lipsită de problemele sale: toate resursele materiale erau epuizate, forţa spirituală înăbuşită de păcat, analfabetismul bântuia în rândul păturilor sărace, iar politicienilor le lipsea un limbaj comun.
Birturile, spitalele şi temniţele erau pline, goală era doar biserica de credincioşi şi inima de credinţa lucrătoare.
Sufletul poporului era ros nu numai de atâtea vicii, ci şi de gheşeftari şi comercianţi cărora li se alăturau politicienii „binevoitori“, întocmai ca şi în zilele noastre, după evenimentele din 1989.
Eram deci la Rusaliile anului 1920, când la cârma Mitropoliei Ardealului a fost înscăunat profesorul de teologie dr. Nicolae Bălan. Tânăr şi însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase, acesta îşi căuta colaboratori însufleţiţi, ca şi el, de idei înnoitoare. În cadrul multelor şi feluritelor măsuri urgente ce urmau să fie luate în vederea stăvilirii răului şi a îndreptării lucrurilor, noul ierarh considera imperios necesară apariţia unei foi purtătoare a acestor gânduri în pătura cea largă a poporului, în satele şi oraşele de pe tot cuprinsul României Mari; satul nostru, locul binecuvântat de Dumnezeu, de unde a izvorât şi a plecat întotdeauna ceea ce a fost nobil, sănătos, frumos şi hotărât, ba chiar viteaz în însângerata noastră istorie!
Şi nu i-a trebuit mult înaltului ierarh până ce şi-a amintit de studentul care-l avusese nu de mult timp, un moţ de lângă Albacul lui Horia, căsătorit cu o nepoată a lui Avram Iancu.
Pune mâna pe condei şi-i scrie, chemându-l aici, la Sibiu, lângă scaunul mitropolitan. Iată scrisoarea:

„Iubit părinte Trifa,

Îmi amintesc de făgăduinţa ce ţi-am făcut, în prezenţa păr. dr. Lupaş, că bucuros te-aş aduce într-o funcţie bisericească la Sibiu. Am publicat concursul pentru un preot misionar şi credeam că sfinţia ta nu vei lipsi dintre concurenţi.
Mie mi-ar părea bine să te am aici, fie la acest post de preot misionar, fie la altul, dar nu te-aş angaja bucuros în administraţie, ci la o chemare mai duhovnicească. Ne-ai da apoi aport şi la redactarea «Telegrafului», care va apărea iarăşi săptămânal de două ori, cum şi a «Revistei Teologice» care reapare cu începutul anului 1921.
Cred că şi pentru dezvoltarea spirituală a frăţiei tale Sibiul ţi-ar fi un mediu mai prielnic. Te rog deci să te declari, ori, şi mai bine, să vii la Sibiu, ca să luăm înţelegere. Dacă ar fi să vii în persoană, avizează-mă din bună vreme, ca să poţi primi răspuns că sunt acasă.

Cu arhierească binecuvântare, Nicolae, Arhiepiscop şi Mitropolit.
Sibiu, la 31 dec. 1920“

Până aici e tot ceea ce putem şti noi că s-a făcut omeneşte în vederea stabilirii unui nou contact între fostul profesor de teologie de la Sibiu şi fostul său student din Certege, pe atunci, preot la Vidra.

Omul de care avea nevoie Dumnezeu

Dar dincolo de această faţă văzută a lucrurilor, trebuie să vedem cealaltă parte care constă în Lucrarea lui Dumnezeu, pentru a pregăti pe omul potrivit de care avea nevoie mitropolitul la Sibiu. Astfel, omul de care Se va folosi Dumnezeu va fi întâi pregătit sufleteşte, apoi dezlegat de cele trecătoare, spre a putea fi folosit în împlinirea scopului divin stabilit de Atoateştiutorul.
Acesta era Părintele Iosif Trifa, născut la 3 martie 1888, în Certege, jud. Turda. Cele patru clase primare le termină în satul natal, de unde, în 1899, după ce a sărutat crucea din faţa bisericii, a plecat la gimnaziul din Brad. Era crucea de la mormântul mamei sale Anuţa, care i-a lăsat ca moştenire acea Psaltire cu scoarţe de lemn ce purta iscălitura Înaltului Şaguna şi a Marelui Iancu.
După patru ani de gimnaziu la Brad, urmează cursurile celui din Beiuş, pe care îl absolvă în 1907. De aici va trece la Sibiu, spre a urma Academia Teologică. În anul 1910 se va întoarce la Certege, cu diploma de preot şi învăţător.
La 15 iulie 1911, după cununia cu Iulia Iancu, este hirotonit ca preot pentru Vidra de Sus, de către episcopul Meţianu.
În 1920, îi apare prima carte de predici, tipărită la Arad, intitulată «Spre Canaan».
La primirea scrisorii de la mitropolitul Nicolae Bălan, în 31 decembrie 1920, omul de care avea nevoie Dumnezeu la Sibiu, va fi trecut de El prin focul încercărilor care îl vor curăţa sufleteşte şi trupeşte, precum pe cei trei tineri din Babilon, flăcările cuptorului încălzit de şapte ori. Astfel, într-o vară, Domnul îi va sparge cuibul, chemând la El pe Iulia, soţia sa, şi pe trei din cei patru copilaşi, spre a-şi împlini chemarea pentru care a fost pregătit.
Sub ocrotitoarea aripă a Tatălui Ceresc, precum şi sub coviltirul unei căruţe moţeşti, cu Titus în braţe, în dangătul clopotelor bisericii în care a slujit zece ani, şi după ce a sărutat cele patru cruci, copleşit de îndurerarea unui sat întreg, a ajuns, în august 1921, la Sibiu, unde, cu data de 1 septembrie, va fi numit duhovnic la Academia Teologică, iar apoi director la Orfelinatul orfanilor de război.
Din 1 ianuarie 1922, o dată cu înfiinţarea foii «Lumina Satelor», devine redactor al acesteia, unde va rămâne până în decembrie 1934.

O noapte de An Nou cu urmări imprevizibile

În noaptea revelionului din 1923, deci după zece ani de păstorire la Vidra şi după munca de un an la redacţia foii «Lumina Satelor», Părintele Iosif îşi făcea bilanţul activităţii sale preoţeşti, învinovăţindu-se de puţinul rod adus.
Avea pe masă foile albe pe care urma să scrie articolul de fond pentru primul număr al foii pe 1923. Pe sub geamul său trecea tocmai atunci un cârd de beţivi, făcând aşa larmă cu înjurăturile şi cântecele lor de pahar, încât s-a trezit din somn şi copilaşul iubit, Titus.
Cu inima zdrobită, a îngenuncheat şi, aplecat peste Psaltirea mamei, începu să se roage cu lacrimi şi cutremur, covârşit de povara răspunderilor pe care le avea ca preot şi cărora, îşi dădea seama, le-a răspuns prea puţin! Îşi vedea plasa goală ca a Marelui Pescar care s-a trudit toată noaptea în zadar.
După o zguduitoare frământare sufletească, după lacrimile de căinţă şi de implorare a iertării, pentru că nu putea arăta în faţa Tatălui Ceresc nici un rod, decât numai frunze, în acea noapte de bilanţ şi de trecere dintr-un an într-altul, Părintele Iosif şi-a predat el însuşi viaţa pe deplin în mâinile şi voia lui Dumnezeu.
Abia atunci, tocul lui, muiat nu numai în cerneală, ci şi în lacrimile unei vieţi puse pe deplin la dispoziţia Mântuitorului, a scris acea profetică „CHEMARE!
Avem noi, Românii, două mari păcate care ne strică sufletul şi traiul nostru creştinesc: sudalma şi beţia!
Veniţi să facem o întovărăşire de luptă împotriva lor!
Să le scoatem din casa şi din traiul nostru!“(...)

S-a publicat apoi un formular de «Hotărâre». Cititorii, care se hotărau să intre în lupta de scoatere a sudalmei şi a beţiei din traiul lor, erau sfătuiţi să iscălească acea Hotărâre, pe care s-o taie din gazetă şi s-o lipească pe perete, dar mai ales în inimă, având-o mereu în atenţie, iar la sfârşitul anului să o trimită la redacţie, pentru a se putea vedea câţi dintre cititori au rămas hotărâţi în lupta lor pentru lepădarea beţiei şi a sudalmei din viaţa lor.
CHEMAREA la această HOTĂRÂRE a fost scânteia de unde s-a aprins focul cel mare purtat de Duhul Sfânt, Care a pornit «Oastea Domnului».
Primii care au răspuns la această chemare au declarat că se hotărăsc nu numai pentru un an de zile şi nu numai împotriva celor două păcate, ci împotriva tuturor păcatelor şi pentru totdeauna!
De aici, se poate vedea cu claritate lucrarea cea nevăzută a Duhului Sfânt Care a pornit această nelumească lucrare a Oastei Domnului, aici în Biserica noastră străbună, prin slujitorii ei. Mitropolitul Bălan a dat binecuvântarea arhierească acestui început de drum, fiind, prin calitatea sa de înalt ierarh, conducătorul de drept; iar preotul Iosif Trifa, cel căruia Duhul Sfânt i-a inspirat lucrarea de înnoire, – conducătorul de fapt al Oastei Domnului... Mitropolitul, sprijinitor şi ocrotitor, iar preotul redactor şi lucrător iscusit; unul să sape, altul să ude, iar Dumnezeu să facă să crească şi să rodească (I Cor 3, 5-9).
Ba, mai târziu, mitropolitul va merge mai departe.

Astfel, în cadrul lucrărilor Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului din anul 1930, s-a discutat şi despre Oastea Domnului. Cu acest prilej, înaltul ierarh a luat cuvântul şi, printre altele, a spus:
„În faţa vremurilor schimbate ne trebuie o preoţie mai activă, ne trebuie un curent de regenerare religioasă, sufletească. Acest curent l-a făcut Mişcarea Oastea Domnului, iniţiată şi condusă de preotul nostru Iosif Trifa, căruia îi mulţumesc din acest loc pentru activitatea lui misionară pe care o dezvoltă la «Lumina Satelor» şi în Oastea Domnului, cu toată priceperea şi cu toată hărnicia“.

Aşadar, noaptea de revelion a anului 1923 poartă semnul naşterii Oastei Domnului. Număr de număr, foaia «Lumina Satelor» va continua să cheme, să sfătuiască şi să îndrume cititorii ei spre o Ţintă, sub un Steag, în mod consecvent şi desluşit, printr-un glas binecunoscut şi autorizat şi de oameni, însă, mai ales, de Dumnezeu.
Aceasta este Oastea Domnului. Nimic străin, nimic din afară, totul divin, totul clar, totul evanghelic; creştineşte şi româneşte. E născută în interiorul Bisericii străbune, în cadrul învăţăturii care a fost dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3).

Desţelenirea ogorului e grea, dar roadele nu întârzie să apară

Pe lângă munca de la redacţie, de unde foaia «Lumina Satelor» aducea cuvântul Cărţii Sfinte cititorilor ei, săptămână de săptămână, Părintele Iosif a început să scoată şi câte o carte prin care căuta să dea Scripturilor – cu care împroprietărea poporul – şi o interpretare corectă în spiritul Sfintei Tradiţii a Părinţilor Bisericii.
În anul 1925, mitropolitul iniţiază un pelerinaj la Ierusalim, la care participă şi Părintele Iosif. La întoarcerea sa, el scrie cartea «Pe urmele Mântuitorului», care, o dată ajunsă în masele largi ale poporului, i-a determinat pe foarte mulţi să se hotărăscă să adere la mişcarea Oastea Domnului. Prin cartea «Ce este Oastea Domnului», apărută în mai multe ediţii, Părintele Iosif face cunoscută această Lucrare tuturor celor care voiau să intre în rândurile ei.
„Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume“ – spune Părintele Iosif.
În lupta aceasta, el şi-a câştigat şi prieteni, dar şi duşmani – cum s-a întâmplat mai cu seamă după apariţia cărţii «Alcoolul – duhul diavolului», care a stârnit revolta tuturor cârciumarilor ţării şi a fabricanţilor de băuturi spirtoase.
Comercianţii, care se îmbogăţeau prin înşelarea poporului, fabricanţii de alcool, până şi politicienii dornici de îmbogăţire, care profitau de starea de înapoiere a ţării în urma anilor de război, nu vedeau cu ochi buni pe cel care căuta să-şi ridice Neamul din mocirla păcatelor la o viaţă nouă în Hristos. De asemenea, nu a fost cruţat nici de unii preoţi şi nici de sectari. Îl apărau numai adevărul, pe care-l mărturisea la acea vreme, şi ierarhul său, care, pe atunci, îl înţelegea deplin. Astfel, la adunarea clerului asociaţiei «Andrei Şaguna» din Sibiu, la data de 14 octombrie 1934, mitropolitul spunea: „...Mă bucură discuţia referitoare la Oastea Domnului. În legătură cu Oastea Domnului s-a pus problema profundă: renaşterea vieţii sufleteşti. O biserică în care nu se vorbeşte de renaştere religioasă prin puterea de mântuire a Domnului Hristos, oricât de făţoasă ar fi în exterior, e holda cu grâu mare în pai, dar goală în spic. Întrebarea serioasă este: Cum trăiesc eu cu Hristos? Care este legătura mea zilnică cu Hristos? Asta cere Sfânta Scriptură. Preotul care nu şi-a pus problema pentru el personal, acela nu poate conduce pe alţii la mântuire. E medicul care dă reţeta, pe când Hristos cere o făptură nouă. Tu, personal, eşti convertit la Hristos? Aceasta este problema preoţiei. Convertirea.
Aşa mi-am pus eu problema pentru mine şi Biserica mea, după Unirea naţională, când toţi tremurau de situaţia grea a Bisericii. Prin ce poţi sluji Biserica când poporul e liber? Problema e renaşterea forţelor sufleteşti ale poporului. Trezirea la o nouă viaţă a poporului. Să se producă în fiecare procesul renaşterii sufleteşti. Cum decurge acest proces pe urma căruia eşti renăscut la o viaţă nouă?... Din căzut te ridici, din înfrânt, Iisus te ridică. Atunci, în concluzia finală şi reală, ajungi la ceea ce face Oastea Domnului. Totul se va produce prin chemarea Duhului Sfânt...“ Ce viziune clară şi sănătoasă, ce mărturisire de credinţă, ce declaraţie, ce act solemn de perspectivă evanghelică!
Astfel procedându-se, în sânul Bisericii lui Hristos, se mergea pe urmele Sfinţilor Părinţi, cărora nu e de ajuns numai să le pomenim numele, lăudându-ne cu ele, ci să şi călcăm pe urmele înfăptuirilor lor.
La data când înaltul ierarh făcea aceste precizări, Oastea avea o experienţă de doisprezece ani! Alături îi stăteau unele personalităţi proeminente ale timpului de atunci: arhimandritul Iuliu Scriban – apărătorul dârz, Gala Galaction, Al. Lascarov-Moldovanu I. Gr. Oprişan, părintele Vasile Ouatu, părintele Vladimir Popovici şi alţii, dar mai ales cele două calfe credincioase şi smerite: Ioan Marini şi Traian Dorz.
Poezia şi cântarea, versurile poetului Traian Dorz, însufleţeau şi mobilizau fronturile Oastei.
Lucrările literare ale Oastei Domnului, mai ales cele rămase de la Părintele Iosif Trifa, de la învăţătorul Ioan Marini şi de la poetul Traian Dorz, cunoscute azi mai mult numai în rândurile sau familiile ostaşilor, când vor ajunge să fie descoperite şi preţuite la adevărata lor valoare, alături de lucrările sfinţilor noştri înaintaşi, vor face mai roditor ogorul Bisericii străbune.
Poetul Traian Dorz a îmbogăţit prin creaţiile sale literatura religioasă creştină, situându-se pe linia marilor creatori ai poeziei sensibilităţii religioase. Pe drept cuvânt, el poate fi numit „privighetoarea Ortodoxiei româneşti“.

În 1929, în urma unor eforturi financiare deosebite, Părintele Iosif a reuşit să achiziţioneze o tipografie din Germania, o adevărată „mănăstire de oţel“, la care, pe lângă foaia «Lumina Satelor», tipăreşte, începând cu 1930, suplimentul «Oastea Domnului», axat exclusiv pe problema creşterii vieţii spirituale a credincioşilor din Biserica noastră. De aici vor vedea lumina tiparului nenumăratele cărţi de învăţătură creştină, un adevărat tezaur al Ortodoxiei.
La bilanţul celor zece ani de Oaste, în 1933, ea număra în jur de 100.000 de membri, din toate colţurile ţării şi chiar de peste hotarele ei. În rândurile Oastei se aflau oameni din toate categoriile sociale. Aşa după cum scria arhimandritul Iuliu Scriban, prin Oastea Domnului s-a format în ţara noastră o ţărănime nouă, dar şi o intelectualitate care a început să înţeleagă rosturile naţionale şi spirituale ale creştinismului nostru. Medici, militari, avocaţi, notari, primari, elevi şi studenţi, învăţători şi profesori se vor înrola, de bună voie, în această Mişcare, dând naştere unui voluntariat duhovnicesc şi civic neîntâlnit până atunci la noi. De fapt, voluntariatul – asumarea liber-consimţită, teoretic şi practic, a idealurilor Mişcării – constituie una din caracteristicile fundamentale ale acesteia. Nu numai vârstnicii devin entuziaşti, ci şi tinerii, cărora militantismul religios le descătuşează energiile. De pildă, de la un liceu de fete, o clasă întreagă se înscrie în Oaste.
Ofensiva împotriva beţiei şi a sudalmelor, obiectivele iniţiale ale Mişcării, începe să-şi arate roadele. Într-un număr din «Lumina Satelor» se anunţă că „Oastea Domnului a închis a 16-a cârciumă“. Acestea şi alte fapte asemănătoare se dovedeau a fi adevărate minuni ale acelor vremuri apostolice. Doar diavolul şi ai lui nu puteau să vadă cu ochi buni ceea ce se petrecea prin Oastea Bisericii în mijlocul neamului nostru românesc.
Însă toate aceste uimitoare realizări şi toate aceste sute de mii de suflete aduse de pe căile păcatului la Hristos au fost câştigate cu un enorm de mare preţ.
Cunoscător al vieţii Sfinţilor Părinţi, Părintele Iosif a căutat, urmându-le pilda, să-şi pună propria sa viaţă, sănătate, libertate şi avere în joc, spre a aduce suflete la mântuire, spre a-şi vedea Biserica vie, cu mădulare sănătoase în Trupul lui Hristos.
Dăruindu-se pe deplin muncii în ogorul Evangheliei, Părintele Iosif şi-a neglijat sănătatea. Anii au trecut, iar cele trei necruţătoare boli rodeau continuu în trupul lui firav. Boala de rinichi, un plămân scos din funcţie în 1930, cancerul intestinal etc., toate acestea s-au concretizat în cele şapte operaţii şi în răni deschise până la moarte. Botezul de foc al suferinţelor prin care Mântuitorul l-a trecut, imprimă adânc imaginea ce-l caracterizează fizic, moral şi spiritual pe acest preot cu roade de apostol, pe acest profet al vremurilor noastre.
În ciuda sănătăţii şubrede şi a atâtor acuzaţii nedrepte, din parte unor confraţi sau a unor intelectuali secularizaţi, care pe un om obişnuit l-ar fi redus complet la neputinţă, Părintele Iosif Trifa continua să scrie cărţi şi să redacteze articole la foile Oastei, dând hrană duhovnicească tuturor fronturilor. Iată bilanţul muncii sale, exprimat în numărul şi tirajele publicaţiilor apărute:

37 titluri de cărţi şi 12 calendare 1.032.000 ex.
foi .....................15.580.800 ex.
Total 16.612.800 ex.

În anul 1938, când Părintele a plecat la Domnul, pe lângă aceste rezultate, se aprecia că numărul membrilor Oastei Domnului s-a ridicat la aproximativ 300.000. Toţi aceştia, scoşi din patimi şi păcate, din şanţuri şi din birturi, din analfabetism şi lene, au fost aduşi cu adevărat în sânul Bisericii şi redaţi societăţii.

La început, un conflict administrativ – apoi conflictul dintre duhul lumii şi Duhul lui Hristos

Numai el, Părintele Iosif, în urma unui conflict – la început pe mărunte motive administrative – pus la cale de diavolul, care s-a folosit de unii dintre consilierii apropiaţi ai înaltului ierarh, invidioşi pe rezultatele celui coborât de la munte, a fost scos din preoţie în 1935, sub acuzaţia de „neascultare de ierarh“. Mişcarea Oastei nu avea încă statute şi, din această cauză, nici nu putuse obţine personalitate juridică. Costurile pentru achiziţionarea unei tipografii erau foarte mari şi, ca urmare, Părintele a fost nevoit să-şi vândă întreaga avere provenită atât de la părinţii, săi cât şi din partea părinţilor soţiei sale, Iulia. La apelul Părintelui Iosif, foarte mulţi membri şi simpatizanţi au făcut donaţii substanţiale, iar Biserica, respectiv Arhiepiscopia Sibiului, a contribuit doar cu o sumă modică. Aceasta, mai târziu, a fost returnată. Cu toate acestea, administratorii eparhiali susţineau să fie trecută pe numele Mitropoliei. Acest lucru ar fi însemnat însă a-i limita complet asociaţiei independenţa administrativă pe care i-ar fi oferit-o obţinerea personalităţii juridice. Pentru că tipografia nu putea fi trecută pe numele Oastei, s-a hotărât ca până la obţinerea personalităţii juridice să fie trecută pe numele Părintelui Iosif Trifa, iniţiatorul pământesc al Oastei Domnului, cum recunoşteau toţi ostaşii şi însuşi înaltul ierarh, Mitropolitul Nicolae Bălan, la aceeaşi Adunare Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, din 1930.
Majoritatea membrilor asociaţiei considerau că era dreptul acesteia, ca mişcare a mirenilor, să posede bunuri materiale pentru realizarea scopurilor sale misionare, asemenea oricăror asociaţii similare din ţară. De drept, din punct de vedere duhovnicesc, Oastea Domnului era sub directa îndrumare a Sfântului Sinod, dar, administrativ, ea avea autonomia ei, care ar fi fost recunoscută prin dobândirea personalităţii juridice. Administratorii eparhiali însă considerau să cea mai modernă tipografie din România, pentru care nu mişcaseră un deget, era un „peşte prea gras“ ca să-şi permită să-l scape din mână. Conflictul acesta a dat naştere însă unui altuia, de natură ideologică. Părintele era acuzat de către detractorii săi că ar manifesta în activitatea misionară unele atitudini eterodoxe. De fapt, asta constituia cea mai grea şi concludentă acuzaţie spre a lovi în iniţiatorul Oastei şi a-l îndepărta din fruntea ei. Declaraţia Părintelui şi documentele din presa vremii dovedesc însă fără putinţă de tăgadă că Părintele Iosif Trifa a rămas statornic până la moarte învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe.
Unii s-au şi grăbit să-l apropie pe Părintele Iosif de fostul preot Tudor Popescu, care a intrat în conflict nu atât cu ierarhia, cât, mai ales, cu învăţăturile Bisericii. Răzvrătitul de la biserica bucureşteană «Cuibul cu barză» susţinea negru pe alb că este necesară o reformă a învăţăturii noastre de credinţă. Preotul Iosif Trifa, dimpotrivă, susţinea că nu e nevoie de o reformă a învăţăturii de credinţă – aceasta fiindu-ne lăsată de Însuşi Mântuitorul şi de către Ucenicii Săi –, ci una a vieţii membrilor Bisericii noastre prin Taina Pocăinţei care duce la naşterea din nou.
În articolul «Pe drumul crucii» publicat în numărul din 30 ianuarie 1937 al foii «Isus Biruitorul», Părintele Iosif Trifa îşi exprimă fără echivoc crezul său statornic: „Nu pot – scrie el – eu însumi să trădez cauza Domnului şi lupta, amestecând grâul cu pleava, virtutea cu păcatul, lumina cu întunericul. (...) Orice ar fi să mi se întâmple, eu îmi voi păstra până la sfârşit dragostea mea faţă de Biserica strămoşească, cu care n-am avut nici un fel de conflict de credinţă“. Iar, în alt loc din acelaşi articol, afirmă, împăcat cu sine şi cu Dumnezeu, credinţa sa nestrămutată în biruinţa Adevărului şi a Dreptăţii: „Stau liniştit în faţa lui Dumnezeu, în faţa Bisericii, în faţa Istoriei că nu sunt vinovat de acuzele ce mi se aduc. Mai curând ori mai târziu, Bunul Dumnezeu, Biserica, Neamul şi Istoria îmi vor face dreptate“. Părintele Iosif, înţelegând imperativul vremurilor în care trăia, voia o ortodoxie militantă, bazată pe trăirea învăţăturilor Evangheliei şi ale Sfintei Tradiţii, singura cale prin care putem avea o Biserica vie şi luptătoare. Moţiunea din 12 septembrie 1937 face o clară precizare a poziţiei Oastei Domnului faţă de Biserica şi a rosturilor ei naţionale şi spirituale:

„Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este altceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim să ieşim doar din comunul vieţii, să creştem în Domnul pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică; nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea Domnului nici nu a vrut, nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“.
Deci Părintele Iosif Trifa nu a fost caterisit pentru abateri de la învăţătura Bisericii noastre, ci, aşa cum afirmam în rândurile precedente, pentru motive de ordin pur administrativ. Iar când şi-a dat seama că acest conflict ar putea evolua negativ, producând răni Bisericii-mame, în urma unui sever examen de conştiinţă, şi-a cerut iertare ierarhului său în cinci scrisori, ultima şi cea mai importantă fiind Moţiunea din 12 septembrie 1937. Conform sfintelor canoane ale Bisericii, în momentul când petentul şi-a recunoscut greşeala, trebuia încă de la prima scrisoare să i se acorde iertarea de către superiorul faţă de care a greşit. Conflictul era în speţă nu între penitent şi Biserică, ci între penitent şi ierarhul său. Pe bună dreptate, un înalt ierarh al zilelor noastre, intuind esenţa conflictului, a afirmat: „S-a întâlnit un vlădică orgolios cu un moţ dârz şi a ieşit ce a ieşit“. Moţul dârz şi-a călcat însă peste dârzenia sa, s-a deşertat pe sine însuşi de orice orgoliu, iar dreptate i se va face de-abia în septembrie 1990, când, în spiritul adevărului, al dreptăţii şi al dragostei creştine, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, rejudecând procesul Părintelui Iosif Trifa, i-a ridicat nedreapta caterisire şi i-a reabilitat memoria, iar Oastea Domnului a fost repusă în drepturile sale.

Profilul duhovnicesc al Oastei Domnului şi specificul ei

Din cele înfăţişate până acum, reiese clar că Oastea Domnului venea cu ceva nou nu în domeniul învăţăturii, ci în trăirea acesteia, căutând, în primul rând, să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu.
Aşa cum afirma Părintele Iosif în Moţiunea din 12 septembrie 1937, această „familie restrânsă“, această „comuniune“ (nu „comunitate evanghelică“, cum le-ar fi plăcut unora să devină Oastea!...), această frăţietate evanghelică, în sensul creştinismului primar, se străduieşte să iasă „din comunul vieţii“, ca să facă ceva mai mult pentru Hristos şi mântuirea sufletului.
Acest lucru l-au căutat, mai înainte de Oastea Domnului, înşişi unii credincioşi din primele veacuri ale creştinismului sub forma vieţii monahale. Iată ce spune Sf. Ioan Scărarul: „Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar multora le este mai uşor numai cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur.“
Din necesitatea aceasta, a celor ce voiau să se roage şi să lupte împreună cu cei „înrudiţi sufleteşte“, s-a născut acea formă specială de evlavie cunoscută sub numele de monahism.
Şi în rândul credincioşilor mireni s-a întâmplat la fel. Acei care simţeau nevoia de a-L sluji mai mult pe Dumnezeu, adică „de a trăi cât mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii“, au căutat pe cei cu care „se înrudeau sufleteşte“. Aşa s-a ajuns în zilele noastre şi la Mişcarea duhovnicească Oastea Domnului din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
I.P.S. Sa dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, intuieşte fericit acest aspect atunci când afirmă: „(...) aşa cum monahismul – ca formă specială de evlavie clericală şi neclericală în acelaşi timp, căci unii rămân «fraţi» [de mânăstire] toată viaţa, şi «monahii» nu au drepturi sau îndatoriri sacramentale, dacă nu sunt hirotoniţi – tot aşa «fraţii» din Oastea Domnului sunt o formă de evlavie şi de trăire a vieţii creştine în viaţa laică, acasă, nu în mânăstiri. Desigur, cu respectarea învăţăturilor ortodoxe referitoare la credinţă, fapte bune şi Har, ca mijloace şi căi negreşelnice şi obligatorii pentru mântuire“.
Fireşte că nu putem reduce apariţia acestei Mişcări doar la aspectul „înrudirii sufleteşti“. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, aşa cum am văzut din partea întâi a acestui scurt istoric, avea în vedere fronturi de luptă mult mai ample. Oastea Domnului vrea o arătură mai adâncă în ogorul Bisericii lui Hristos. În acest sens, ostaşii se străduiesc să unească meditaţia monastică cu acţiunea, cu fapta, în viaţa de toate zilele. Ei sunt nişte călugări în straie de mirean, care vor să trăiască evlavia creştină acasă, adică în mijlocul lumii, al oamenilor de toate felurile, cu frământările şi ispitele specifice acestui mediu mult mai vast. Ei îşi impun, în felul acesta, austerităţile vieţii monahale în comportarea şi traiul lor. Nu se îmbată, (alţii dintr-un zel şi mai mare, asemenea recabiţilor din Vechiul Testament, nu folosesc nici un fel de băutură alcoolică), nu fumează, nu înjură, nu participă la petrecerile lumeşti. Adică, aşa cum afirma mai sus Părintele Iosif, „vor să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii“. Ei se străduiesc pentru ca „Marta“ să nu-i fure „Mariei“ partea cea bună; dar, în acelaşi timp, în calitate de creştini mireni, ei se simt datori să-i dea şi „Martei“ ceea ce i se cuvine, ca membri ai societăţii şi cetăţeni cinstiţi ai patriei în care Dumnezeu i-a rânduit să se nască şi să trăiască. Aceasta nu înseamnă că ei au orgoliul de a impune tuturor felul lor de a fi, aşa cum nici monahii nu au această pretenţie. Ei nu judecă pe nimeni, ci se roagă ca toţi creştinii să se străduiască fiecare, după puterile lui, să lucreze la opera de mântuire. Iar unde nu putem noi împlini, împlineşte Harul.
Tocmai această trăire autentic creştină a deranjat comoditatea şi formalismul anumitor „drept-măritori creştini“, care vedeau în Ortodoxie nu un mod de existenţă, ci doar formele exterioare ale unei credinţe golite de conţinut. Un fel de ortodoxie festivă, adică a zilelor de sărbătoare. Când, în realitate, Sf. Biserică ne îndeamnă „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să le dăm “, sau: „Toată ziua să ne învăţăm dreptatea“ lui Dumnezeu.
Conceptul de bază în transformarea spirituală a omului este naşterea din nou, prin Taina Sfântă a Pocăinţei. Acest concept, pe care Oastea Domnului are meritul că l-a reactualizat, el fiind existent în doctrina Bisericii noastre, dă o lovitură de graţie celui de-al doilea botez practicat în neoprotestantism. Învăţătura de la Oaste aprofundează concepţia ortodoxă conform căreia „cel de-al doilea botez“ nu mai are loc prin cufundarea într-o apă materială, ci prin cufundarea în baia lacrimilor de pocăinţă, din care păcătosul iese restaurat spiritual şi moral. Însuşi părintele prof. Galeriu, în teza de doctorat a Sfinţiei Sale («Jertfă şi Răscumpărare») afirmă că „Taina Pocăinţei este o restaurare a Botezului“ Faptul că în Oastea Domnului se pune accentul atât de mult pe Taina Pocăinţei, i-a determinat pe ortodocşii secularizaţi să-i numească pe aceştia „pocăiţi“, adică sectari. Ca urmare, s-a ajuns la un lucru paradoxal: cei care se străduiau să trăiască Ortodoxia erau numiţi „sectari“, iar cei care se abăteau de la normele ei erau consideraţi „drept-credincioşi“ ai Bisericii străbune. Dacă e vreo deosebire între ostaşii Domnului şi unii credincioşi din Biserică, aceasta constă doar în faptul că ostaşii s-au hotărât şi luptă să realizeze ortopraxia, adică apărarea şi trăirea la o cotă maximă a învăţăturilor Bisericii-mame, din care toţi facem parte. De drept, toţi ortodocşii sunt ostaşi – calitate primită prin însăşi Taina Sfântului Botez, aşa cum se cere în rugăciunile rostite de preot la săvârşirea acestei Sfinte Taine. De două ori, nou-născutul este numit „ostaş“. Astfel, în prima rugăciune de „lepădare“, diavolul este „somat“ să iasă şi să se depărteze „de cel însemnat, noul ales ostaş al lui Hristos, Dumnezeul nostru“. Apoi, la plecarea capetelor, de după cele două rugăciuni ale „spălării“, preotul se roagă în taină ca cel ce s-a îmbrăcat în Hristos... „să rămână ostaş nebiruit împotriva celor ce aduc în zadar vrajbă asupra lui“. E regretabil că o mare parte din ostaşii Bisericii, în fapt, „s-au lăsat la vatră“, renunţând la statutul lor de ostaşi activi. În realitate, rămân „ostaşi ai lui Hristos“ doar cei care se menţin trăitori activi ai angajamentelor asumate la Botez, prin naşi, iar mai târziu, prin trăirea conştientă a acestor angajamente, adică practicând Taina Pocăinţei – naşterea din nou.
Însuşi Sf. Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei să sufere şi să lupte „ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Tim. 2, 3).
Pe bună dreptate Părintele Iosif scrie: „Da, e adevărat că toţi creştinii au primit prin Botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11-18). Marea întrebare este însă: rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la Botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciume că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui?
S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărădelegile, şi de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului? Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acelei oştiri. Cei mai mulţi sunt dezertori din tabăra Domnului. (...) Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi, mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi de fapt.“
Apoi, Părintele Iosif arată şi terenul de luptă al Oastea Domnului şi faptul că nu reduce ostăşia doar la cei înrolaţi în această Mişcare: „Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu stă doar din o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate! Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm. Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui satan (subl. ns.). Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, dar scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să redevenim ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui satan şi luptăm neîncetat să-i răpim şi pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. Noi cu aceştia ne ocupăm şi ne întărim unii pe alţii să nu mai ajungem iarăşi în prinsoarea cea rea.“

„Noutatea“ Oastei Domnului

Oastea Domnului a lărgit sfera manifestărilor duhovniceşti, acceptând şi practicând, alături de cultul ortodox tradiţional – pentru sporirea şi trăirea evlaviei creştin-ortodoxe şi alte modalităţi de exprimare a acesteia: „hotărârea (legământul)“, rugăciunea în Duhul (rugăciunea liberă, adică prin cuvinte proprii), predica şi cântarea religioasă laică. Toate acestea, (cum bine observă I.P.S. Sa Dr. Antonie Plămădeală în Cuvântul citat anterior), „nici nu înlătură, nici nu adaugă ceva. Doar sporeşte evlavia şi încurajează realizarea ei. Este de la sine înţeles că acestea trebuie să fie sub cupola învăţăturii de credinţă ortodoxă: şi interpretarea Sfintei Scripturi şi textele manifestării prin cântare“.
Creştinul dezertor, după ce s-a trezit din somnul păcatului, adică „şi-a venit în fire“ asemenea fiului celui pierdut, ajunge la pocăinţă. Întorcându-se „acasă“, îşi cere iertare tatălui său, începând de acum o viaţă nouă. Astfel, el se hotărăşte s-o rupă cu păcatul pentru totdeauna. „Hotărârea“ vine în urma schimbării vieţii prin pocăinţă. În fond, este schimbarea cea mare pe care i-o cerea Mântuitorul lui Nicodim, atunci când îi spunea că trebuie „să se nască din nou“ (Ioan 3, 14), ca să poată începe o viaţă nouă. Fără de o hotărâre pecetluită printr-un legământ schimbarea vieţii nu are garanţia continuităţii şi a aducerii roadelor. Ceea ce este votul monahal pentru intrarea unui creştin botezat în monahism, este şi hotărârea întărită printr-un legământ pentru intrarea în Oastea Domnului.
Pentru a te angaja într-o instituţie, într-o întreprindere, sau pentru a intra într-o asociaţie trebuie să depui o cerere în care te angajezi (te hotărăşti) să respecţi întru totul regulamentul de ordine interioară şi de funcţionare ale acestora. De altfel, şi în armata „cezarului“, recrutul nu devine ostaş decât după ce depune jurământul.
La intrarea în Oastea Domnului, nu se depune o cerere scrisă în înţelesul obişnuit al cuvântului, aceasta fiind înlocuită cu hotărârea verbală sau scrisă, sub formă de rugăciune, prin care cel ce s-a căit de toate păcatele se angajează faţă de Mântuitorul, faţă de Biserică şi faţă de fraţii săi, s-o rupă pentru totdeauna cu păcatul şi să-i slujească lui Hristos, luptând până la moarte pentru apărarea credinţei şi pentru eliberarea semenilor din robia păcatului.
Aşa cum cineva nu poate afirma că legământul (votul) monahal nu şi-ar avea rostul în înţelegerea ortodoxă a naşterii şi creşterii în viaţa cea nouă în Hristos, tot aşa nici legământului de la Oaste nu i se poate nega autenticitatea şi valabilitatea ortodoxă. Atât Sf. Grigorie de Nyssa, cât şi Sf. Serafim de Sarov susţin cu temeiuri biblice şi patristice necesitatea hotărârii adică a legământului în viaţa de credinţă. Hotărârea este un act conştient al voinţei noastre de a ne schimba. Dacă la Botez mărturiseau naşii pentru noi, răspunzând în locul nostru la „lepădările“ de satan, acum, la naşterea din nou, noi înşine mărturisim cu gura noastră şi cu întreaga noastră fiinţă că ne lepădăm de diavolul şi de iadul lui. Cu mult adevăr, citând pe Sf. Grigorie de Nyssa, pr. prof. Vasile Mihoc trage o concluzie fără echivoc: „Aşadar, din trup ne naştem fără voie, dar naşterea duhovnicească nu se poate face decât cu voia noastră. La această naştere «hotărârea noastră ne este moaşă»“.
Sf. Serafim de Sarov observă că lipsa roadelor în creştinismul modern este cauzată tocmai de faptul că lipseşte condiţia de bază: Hotărârea! Orice hotărâre trebuie pecetluită printr-o rugăciune de predare. Acesta îmbracă două aspecte: unul de renegare a vieţii de păcat trăită până atunci de către cel ce ia hotărârea; iar altul de afirmare a vieţii noi prin făgăduinţa de a ţine şi de a rodi această făgăduinţă, până la moarte. În acest sens, rugăciunea de predare devine un legământ.
Ostaşii Domnului, pe lângă rugăciunile aflate în cărţile de cult sau în cărţile de rugăciuni, fac apel şi la rugăciunea în Duhul (rugăciunea liberă, cu propriile cuvinte), care răspunde unor nevoi intime, unei mărturisiri strict personale legate de o stare sufletească anumită a credinciosului. Acest tip de rugăciune însă poate corespunde şi pentru exprimarea sentimentelor legate de nevoile unei colectivităţi, pentru a răspunde la o situaţie concretă din viaţa acesteia. După modelul rugăciunilor Sfinţilor se realizează şi rugăciunile în Duhul. Rugăciunea în Duhul evită şablonizarea, adică repetarea mecanică, fără participarea conştientă şi afectivă, a unei rugăciuni învăţate pe dinafară. În sensul acesta, şi Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, se poate demonetiza, dacă nu-i pătrundem zilnic înţelesurile.
Cuviosul Teofan Zăvorâtul, în Scrisoarea a XXXI-a8, ne îndeamnă: „Obişnuiţi-vă să vă rugaţi cu cuvintele voastre!“, adică să-I spunem direct, cu cuvintele noastre, lui Dumnezeu, Mântuitorului, Duhului Sfânt, Maicii Domnului sau Sfinţilor ceea ce ne apasă pe suflet. Aceasta nu înseamnă o subestimare a rugăciunilor consacrate. Căci, la Oaste, se practică şi un tip şi altul de rugăciune. Ele se împletesc, astfel, în mod binecuvântat şi se completează unul pe celălalt, fără să se excludă. Rugăciunile consacrate ale Sfinţilor întâlnite în cărţile de rugăciuni ale Bisericii, precum şi rugăciunile catismale din Psaltirea Împăratului David, sunt mereu izvoare vii pentru primenirea rugăciunilor libere, ca manifestări ale experienţelor concrete din viaţa de toate zilele a credincioşilor.
Ostaşii Domnului sunt îndemnaţi să citească Sfânta Scriptură, s-o cunoască şi s-o trăiască. Marele merit al Părintelui Iosif Trifa este şi acela că a pus Biblia în mâna poporului. În acelaşi timp însă, credincioşii din Oaste citesc scrierile Sfinţilor Părinţi, înţelegând şi tălmăcind Scriptura prin învăţătura acestora. Procedând aşa, se evită subiectivismul şi rătăcirile de la adevăr, care pândesc la orice pas pe acei care cred că Duhul Sfânt le „vorbeşte“ lor direct. Idealul este ca în fiecare adunare a Oastei să existe un preot ataşat ideilor şi specificului Lucrării. Păstorul sufletesc îşi îndrumă astfel turma pentru a o duce la păşunile şi izvoarele adevărului, ferind-o de ierburile şi apele otrăvite.
Ostaşii se înarmează cu învăţătura Bisericii şi a Bibliei pentru a putea da răspuns tuturor acelora care ne atacă spre a ne zdruncina adevărurile de credinţă. Astfel, ei pătrund în frontul duhovnicesc luptând cu vrăjmaşul acolo unde preotul nu poate: în şcoli, în fabrici, în întreprinderi, pe ogoare etc. În acest înţeles, Oastea devine un braţ activ şi puternic al Bisericii, ca în primele veacuri, când fiecare creştin era un luptător, un „Miles Cristi“ (Ostaş al lui Hristos).
Rolul Oastei Domnului este subliniat şi mai bine de I.P.S. Sa Antonie Plămădeală, în acelaşi Cuvânt menţionat în rândurile precedente: „Oastea Domnului susţine Biserica – Adunarea poporului lui Dumnezeu – prin participarea la Sf. Liturghie şi la celelalte slujbe, adăugând, fără nici o schimbare în credinţa şi în tradiţia ortodoxă, Liturghia după Liturghie, cum a numit cineva (pr. prof. Ion Bria) viaţa creştină în toată durata ei, în permanenţa ei în timp şi spaţiu, ca efort sufletesc complementar şi nu contradictoriu, atât în biserică, precum şi după ieşirea din lăcaşul de cult. În aceasta nu e nimic nou şi provocator, ci doar intenţia de reînnoire permanentă, cum ar fi spălatul în fiecare dimineaţă sau după ce ţi-ai murdărit mâinile. În aceste comparaţii se poate vedea uşor o metaforă a pocăinţei“.

Poezia şi cântarea puse în slujba mântuirii

Cântarea religioasă de la Oaste ocupă, de asemenea, un loc important. Fără îndoială, muzica rituală rămâne la locul ei inalienabil. Ea respectă anumite reguli şi canoane, aşa cum Sfinţii şi marii rapsozi ai Ortodoxiei au creat-o, asigurându-i o sacralitate rămasă şi în zilele noastre la fel de vie şi lucrătoare. Poporul nostru, dotat cu o sensibilitate artistică deosebită, şi-a exprimat stările sufleteşti, dorinţa de a-L slăvi pe Dumnezeu nu numai în cadrul serviciilor cultice, ci şi în afara acestora, în viaţa de toate zilele.
Mărturie a credinţei sale, a sufletului său curat şi avântat sunt colindele în care se află îngropate cele mai alese comori duhovniceşti cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Dar colindele sunt legate doar de Sărbătoarea Crăciunului. Ele nu se mai cântă în timpul anului. Într-un fel, doina, a suplinit acest gol în viaţa cotidiană a omului simplu. Doina autentică, în tot ceea ce are ea mai adânc şi curat, este şi ea tot o rugăciune, un imn de laudă înălţat către Dumnezeu. Poetul Ştefan Octavian Iosif o numeşte „cântec sfânt“, în poezia cu acelaşi nume. Într-un anumit fel, multe din cântările Oastei Domnului au devenit „doine duhovniceşti“.
Părintele Iosif Trifa observă, pe bună dreptate, vocaţia spre cântarea religioasă a poporului nostru. El regretă că poeţii şi compozitorii noştri n-au atras poezia şi cântarea poporului în slujba Domnului. Ne trebuie şi aici nişte oameni „loviţi“ de suflarea Duhului Sfânt, care să se ocupe cu acest lucru.
„Şi ce lucruri minunate – zice Părintele Iosif – s-ar putea face în direcţia aceasta! Mărturie grăitoare sunt colindele noastre. Eu nu cred să aibă atare popor colinde aşa de frumoase ca ale noastre. De ce? Pentru că în ele a pus românul nostru sufletul său religios; prin ele şi din ele grăieşte comoara credinţei Neamului nostru. Colindele sunt o mărturie vie că poporul nostru ar putea da cele mai frumoase cântări şi imnuri religioase.“9 Oastea Domnului a dat naştere unei literaturi religioase cu caracter popular şi cult, găsind noi posibilităţi de exprimare a sensibilităţii creştine a mirenilor. Profesorul Alexie Al. Buzera, în prefaţa cărţii de cântece religioase „Toată suflarea să laude pe Domnul“, e de părere că la Oastea Domnului trebuie căutat grăuntele de muştar „din care a răsărit şi a crescut arborele imnului religios la români. Între 1930 şi 1950, prin cântarea bisericească şi imnul religios, Oastea Domnului a contribuit la înviorarea credinţei şi a evlaviei creştine în rândul întregii obşti româneşti“.
Dar noi susţinem cu toată convingerea că şi după această dată cântarea de la Oaste n-a încetat. În lunga noapte a comunismului ateu, cântările ţâşnite din evlavia şi suferinţa Oastei au întărit şi mângâiat multe suflete, ţinând trează conştiinţa creştină a neamului nostru. Ostaşii Domnului sunt, până la un anumit punct, nişte „hasizi“ ai ortodoxiei. Hasidismul era în iudaism nu numai un curent politic, ci şi un curent religios care considera că poporul obidit trebuia să-L preamărească şi să-L slujească pe Dumnezeu şi prin cântare.
În prezent, cântarea de la Oaste a fost strânsă într-un volum reprezentativ intitulat «Să cântăm Domnului»11, apărut în mai multe ediţii. Ediţia a patra, pe note, conţine 900 de titluri, constituindu-se într-o adevărată „carte-tezaur“ şi purtând binecuvântarea Î.P.S. Antonie Plămădeală al Ardealului. Conţinutul cântărilor cuprinse aici oferă posibilitatea exprimării prin cântec a întregii game de sentimente şi gânduri prin care creştinul ortodox vrea să-L preamărească pe Dumnezeu sau să-şi arate recunoştinţa pentru binele pe care i l-a făcut.
Tendinţelor de modernizare apărute în ultimii ani în rândul unor tineri, Oastea Domnului le-a răspuns cu fermitate, luptând pentru menţinerea sacralităţii melodiei la nivelul înalt al textelor poetice lăsate de creatorii anonimi şi de cei cunoscuţi, printre care străluceşte, ca o stea de mărimea întâi, poetul Traian Dorz. Însă aceste tendinţe tributare muzicii rock (de altfel, sporadice), au dat apă la moara unor detractori ai Oastei şi ai cântărilor sale, făcându-i să le condamne în bloc, fără nici un simţ al nuanţelor, ca fiind lipsite de orice sacralitate; ba, chiar vizând, în unele expresii, pornografia!12 Rea-voinţa merge până acolo încât nici măcar melodiilor în stilul doinei de dor şi jale nu li se recunoaşte autenticitatea. Criticul înverşunat se dovedeşte un strălucit exemplar al ignoranţei universitare savante. Cât despre „pornografia“ unor texte, dacă am accepta viziunea stângistă a profesorului bucureştean, ar însemna că însăşi Cântarea Cântărilor, sau alte pasaje din Biblie, ar intra în categoria incriminată... Dacă profesorul în cauză ar fi sincer cu sine însuşi şi cu adevărul, ne-ar fi dat măcar câteva exemple care să ne convingă de temeinicia acuzaţiilor Sfinţiei Sale, dar n-o face, şi aceasta, desigur, nu din pudoare, ci din faptul că nu înţelege metafora existentă în aceste texte. Acest fapt demonstrează că ori nu cunoaşte textele şi melodiile lor, ori s-a mulţumit cu câteva fragmente cărora nu le-a pătruns nici mesajul poetic, nici mesajul duhovnicesc, trăgând concluzii eronate prin interpretarea unor sintagme metaforice izolate de sensul întregului context, sau... reduse, probabil, la propria experienţă şi sensibilitate. Dar, cum spune Mântuitorul, „înţelepciunea s-a dovedit dreaptă din faptele ei“ (Matei 11, 19). Cântarea religioasă atinge coardele sensibilităţii sufletului omenesc, în unele cazuri mai profund decât cuvântul rostit. Aceasta a fost poarta de intrare în Oaste pentru mulţi din cei ce erau pe căile pierzării.

Din toate cele spuse mai sus ne dăm seama că această Mişcare din cadrul Bisericii, nu are alt scop decât să reactiveze pe toţi creştinii noştri într-o Oaste mare şi puternică, în stare să ducă lupta împotriva păcatului şi a încredinţărilor străine care au ameninţat, iar azi ameninţă mai mult ca oricând, fiinţa neamului nostru. Considerăm că Oastea Domnului este cea mai eficace replică ortodoxă dată formalismului sclerozat şi bigot, cât şi prozelitismului agresiv, intern sau extern.

Prin pustia regimului ateu, spre Canaanul Libertăţii

Instaurarea regimului ateu de după 1947, găseşte în Oastea Domnului nu un aliat, ci un „duşman primejdios“, în calea „construirii socialismului şi a înaintării spre comunism“. Prin însuşi statutul ei, Oastea Domnului nu face nici un fel de politică militantă. Aceasta nu înseamnă că ea nu critică răul politic de pe poziţiile Evangheliei lui Hristos. Iată de ce, din 1948, această Lucrare a fost scoasă în afara legilor statului comunist. Membrii şi mentorii spirituali ai Mişcării au activat însă în ilegalitate, conform principiului evanghelic: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni“ (Fapte 5, 29). În consecinţă, ostaşii au preferat să fie daţi afară din servicii, aruncaţi în închisori sau supuşi la amenzi grele, decât să dea cezarului şi ceea ce I se cuvenea lui Dumnezeu. Justiţia comunistă a aplicat pedepse penale pentru ostaşi, acestea totalizând mii de ani de închisoare şi amenzi care s-au ridicat la milioane de lei, sume colosale pentru vremea aceea. Mulţi ostaşi au murit în închisori sau în lagărele de muncă forţată. Ei n-au renunţat însă la credinţa şi la idealul lor creştin. Putem afirma, cu toată modestia, că Oastea Domnului a constituit în această perioadă în România – alături de alte cazuri de preoţi militanţi, care au înţeles să nu se supună fiarei din adâncuri, sau de acelea ale unor disidenţi din grupările neoprotestante – singura opoziţie creştin-ortodoxă majoră împotriva ateismului marxist-leninist.
Sub presiunea Departamentului Cultelor şi a politicii de partid, precum şi din cauza indiferenţei sau a laşităţii unei anumite părţi din oficialitatea bisericească, timp de aproape patruzeci de ani, Oastea a fost identificată cu sectele, sau i s-au pus în seamă acuzaţii politice fără nici un temei juridic, ba, fiind considerată chiar mai periculoasă decât toate sectele din România. Căci acestea au putut fi autorizate de către regimul ateu, tocmai pentru că se urmărea ca, prin activitatea lor, să slăbească Biserica Neamului. Şi aceasta, pentru a putea fi Oastea Domnului interzisă, persecutată şi împiedicată să-şi realizeze programul ei duhovnicesc, conform învăţăturilor Bisericii străbune.
Mai dureros e însă faptul că, manifestând inerţie în gândire şi atitudine, chiar şi azi mai există unii care văd cu aceiaşi ochi miopi Lucrarea aceasta de regenerare moral-spirituală în sânul poporului nostru.
Ne miră faptul că un artist dotat şi un intelectual cu un larg orizont ca prof. Sorin Dumitrescu din Bucureşti, a putut afirma în Conferinţa „Catacombele Estului“ susţinută la Alba-Iulia în anul 1994, că Biserica Ortodoxă, în timpul celor patruzeci de ani de teroare comunistă, a dat dovadă de „înţelepciune“, ştiind „să-i dea cezarului ce-i al cezarului“. Ea, chipurile, nu a provocat orânduirea atee, pentru a nu-i supune pe credincioşi la suferinţe inutile, cum au procedat – e de părere d-l Sorin Dumitrescu – cei de la Oastea Domnului. Neînţelegând acest „adevăr“, ostaşii au suferit zadarnic. Probabil, dacă ar fi trăit pe vremea martirilor Bisericii Primare, d-l prof. Dumitrescu, considerat un mare ortodox, la fel ar fi văzut zadarnică şi jertfele milioanelor de martiri şi mucenici, care, ca să-şi salveze trupul şi poziţia socială, ar fi trebuit să jertfească idolilor sub comodul pretext că „până treci puntea, te faci prieten şi cu dracul... Au mai încercat şi alţii de-a lungul istoriei acest procedeu, şi într-adevăr au rămas, în cele din urmă, ai dracului, nu ai lui Iisus. Oricum, dacă şi primii creştini ar fi apelat la înţelepciunea respectabilului profesor bucureştean şi n-ar fi fost cu adevărat „nebuni întru Hristos“, azi am fi orice, numai creştini nu! Se vede că cei din arenele romane n-au fost atât de înţelepţi să dea cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Întreg calendarul creştin ortodox, martirii ştiuţi şi, alături de ei, milioanele de neştiuţi – îl contrazic flagrant pe cărturarul dâmboviţean şi pe toţi cei care gândesc la fel. Asta cu atât mai mult cu cât Biserica noastră îi cinsteşte pe martirii şi mucenicii din toate timpurile.
Roadele faptului că s-a dat de multe ori cezarului şi ceea ce era al lui Dumnezeu se văd în comportamentul şi receptivitatea religioasă a generaţiilor de sub regimul trecut, receptivitate şi comportament care, acum în libertate, se arată în toată goliciunea lor înspăimântătoare. Desigur, sub aspect politic, ne-am scuturat de regimul totalitar ceauşist şi, mai greu, de cel criptocomunist... Din păcate, sub aspect spiritual, pe planul conştiinţei, dar şi pe cel economic şi politic, ritmul actual în care evoluăm ne demonstrează că ar fi necesari nu douăzeci de ani, cum credea d-l Silviu Brucan în 1990, ci mult mai mulţi pentru a ne înnoi în duhul minţii şi al inimii. Gândirea şi reacţiile noastre, răspunsul la comanda socială şi spirituală funcţionează tot după tiparele vechi. Unii au ieşit din Egiptul faraonului roşu nişte „evrei“ cu inimi şi mentalităţi de egiptean şi tocmai aici vedem urmările nefaste ale „înţelepciunii“ elogiate de d-l Sorin Dumitrescu. Ele sunt pe termen lung, căci transformările pozitive în conştiinţă se produc anevoios. Aceste urmări nenorocite, de durată, îşi fac astăzi simţită prezenţa în lipsa unor convingeri moral-religioase profunde şi active, care au fost neglijate la vremea lor, pentru a nu face... „sacrificii inutile“.
Un tineret dezorientat cu o morală libertină căzut în mrejele unor filozofii orientale travestite într-o morală creştină sau prăbuşiţi în hăurile sonore turbulente şi ucigaşe ale muzicii rock, delicvenţa minoră, criminalitatea, corupţia la toate nivelele societăţii, avorturile – nişte crime legalizate! –, homosexualitatea şi alte păcate strigătoare la cer suflă devastator peste societatea românească.
În acest timp, prozelitismul occidental şi cel de peste Ocean, bine organizat şi instrumentat sub toate aspectele, pescuieşte cu succes în apele noastre tulburi.
Ar fi nedrept să nu vedem eforturile ce se depun în prezent de către Sfânta noastră Biserică în totalitatea ei, pentru redresarea moral-spirituală a întregului nostru popor. Dar totul merge încă nespus de lent, punându-se accent mai mult pe schimbările din afară, nu pe cele dinăuntru, pe apărarea credinţei (lucru foarte important) şi mai puţin pe trăirea ei. Noi credem că cel mai bun argument în ceea ce priveşte demonstrarea adevărurilor noastre de credinţă şi a frumuseţii lor constă în strălucirea vieţi noastre de credincioşi ai Bisericii în care ne-am născut. Căci, şi Mântuitorul spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte“.
Asociaţiile creştin-ortodoxe de tineret, ca Liga Tineretului Ortodox (LTOR), ASCOR sau altele fac apel doar la spaţiul de existenţă referitor la adolescenţă şi tinereţe. Se are în vedere vârsta-cheie în care trebuie să se dea tinerilor o educaţie moral-spirituală sănătoasă, în spiritul Ortodoxiei. Dar, după această vârstă, considerându-se că tinerii au devenit „bărbaţi în Hristos“, sunt lăsaţi în general să meargă pe picioare proprii, renunţându-se la o asistenţă religioasă mai cuprinzătoare şi sistematică. Considerăm că Oastei Domnului, care are în vedere toate vârstele, i-ar reveni un rol important în Biserică pentru activizarea şi menţinerea într-un nivel de alertă duhovnicească a tuturor credincioşilor. Căci, învăţătura de credinţă trebuie să devină lucrătoare şi mereu împrospătată prin efectele benefice ale ortopraxiei. E regretabil însă că în domeniul acesta încă ne mai mişcăm cu timiditate, uneori cu paşi mici şi cu prejudecăţi care acţionează în urma unor complexe emotive negative dobândite în timpul regimului ateu. Încă lucrează în conştiinţa noastră spiritul lui Balaam: gândim una şi facem alta; fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi. Verbul compromis a se descurca predomină încă în gândirea şi comportamentul nostru. Înţeleptul patriot Badea Cârţan – acel ambasador în opinci al culturii româneşti – afirma cu mult bun-simţ că „educaţia copilului începe cu douăzeci de ani înainte de naşterea lui, prin educarea viitorilor părinţi“. În lumina acestui mare adevăr, schimbarea trebuie să înceapă din familie, din grădiniţă şi din şcoală, sub îndrumarea conştientă, competentă şi consecventă a Bisericii şi a tuturor mirenilor care înţeleg să se implice în lupta sfântă pentru apărarea şi trăirea credinţei noastre. E adevărat, lupta nu e uşoară, dar Biserica şi credincioşii ei trebuie, prin credinţă şi cu armele de lovire şi de apărare pe care le dă Duhul Sfânt, să-şi intensifice ofensiva pentru biruinţa cauzei lui Hristos şi a Bisericii sale în lume.

Oastea Domnului după Revoluţia din Decembrie 1989

Schimbările petrecute în ţara noastră, după decembrie 1989, au avut un efect pozitiv şi asupra Oastei Domnului, care a fost repusă în drepturile ei. Primul act emanat din Cancelaria Sfântul Sinod, publicat în nr. 1 al ziarului «Vestitorul Ortodoxiei», din ianuarie 1990, prevedea ca Oastea Domnului să fie cooptată în activitatea misionară a Bisericii. Urmează apoi alte acte reparatorii: în şedinţa Sfântului Sinod din 28 septembrie 1990, Oastea Domnului este recunoscută ca un mădular viu şi fidel al Bisericii Ortodoxe, aprobându-i-se şi statutul de funcţionare. În aceeaşi şedinţă, Părintelui Iosif Trifa îi este ridicată nedreapta caterisire şi i se reabilitează memoria. Prin această hotărâre, Biserica Ortodoxă şi-a arătat încă o dată măreţia şi sănătatea ei spirituală, dovedindu-se o statornică slujitoare a adevărului, dreptăţii şi dragostei creştine.
Prin Sentinţa civilă nr. 1002 din martie 1990, a Judecătoriei Sibiu, completată cu Sentinţa Civilă nr. 626 a aceleiaşi judecătorii, Oastea Domnului devine persoană juridică cu caracter nonguvernamental şi non-profit, având centrul actual în oraşul Sibiu, str. Ch. Darwin, nr. 11. Sperăm că va veni şi ziua când se va schimba actualul nume al acestei străduţe cu unul, creştineşte, mai potrivit.
Mijloacele de întreţinere provin din donaţiile membrilor şi ale simpatizanţilor ei, precum şi din modestul beneficiu realizat prin desfacerea literaturii religioase ortodoxe. Asociaţia este răspândită pe întreg teritoriul României, având membri şi dincolo de graniţe, în rândurile diasporei româneşti.
Până în 1994, P.S. Serafim Făgărăşanul, pe atunci episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a fost delegat din partea Sfântului Sinod pentru problemele Oastei, iar după promovarea în scaunul de Mitropolit pentru Biserica Ortodoxă din Europa Centrală şi de Nord, calitatea de delegat i-a revenit P.S. Sale părintelui episcop Calinic de Argeş. P. S. Sa Episcop-vicar Visarion Răşinăreanu, al Arhiepiscopiei Sibiului, şi Părintele prof. dr. Vasile Mihoc răspund din partea Sfântului Sinod de publicaţiile Oastei Domnului.
Prin aprobarea Secretariatului de Stat pentru Culte şi a Ministerului Culturii, se înfiinţează, în 1991, la Sibiu, Editura «Oastea Domnului», de asemenea cu caracter non-profit şi neguvernamental. În cadrul acesteia, apare, săptămânal, ziarul «Iisus Biruitorul», ca organ al asociaţiei, iar pentru copii şi tineret, la două luni, revista «Timotheos». Aici au văzut lumina tiparului, până în prezent, multe sute de titluri de cărţi religioase pentru educaţia creştină a membrilor ei şi a celorlalţi credincioşi din Biserica Ortodoxă.

Conform Statutului său juridic şi duhovnicesc, Oastea Domnului îşi realizează scopurile sale prin:
participarea activă a ostaşilor la serviciile religioase din cadrul Bisericii Ortodoxe;
organizarea de adunări religioase, în afara serviciilor cultice, adunări în care preoţii şi mirenii, care aderă la idealurile acestei Lucrări, explică Sfintele Scripturi, sensul şi rostul învăţăturilor creştine, spre a realiza transformarea spirituală şi morală a tuturor celor care doresc mântuirea;
catehizarea copiilor, a tineretului şi a adulţilor;
activităţi cu caracter cultural-religios; lupta împotriva criminalităţii cauzate prin liberalizarea avorturilor; protejarea mamei, a copilului şi a familiei, prin care Dumnezeu Îşi îndeplineşte planurile Sale de mântuire a neamului omenesc;
combaterea, prin mijloacele pe care le oferă Biserica şi Evanghelia lui Hristos, a sodomiei şi a tuturor abaterilor de la poruncile pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru existenţa oamenilor din toate timpurile. (Deşi Oastea Domnului nu scrie tratate împotriva acestor fărădelegi şi nici nu iese în stradă cu lozinci, aceasta nu înseamnă că ea ar fi împotriva unor asemenea acţiuni justificate! Dar majoritatea covârşitoare a familiilor de ostaşi dă o concludentă replică evanghelică prin mulţimea pruncilor care văd lumina zilei şi cresc în familii organizate, devenind fii ai Bisericii şi ai Neamului.);
acţiuni de caritate creştină (ajutorarea săracilor, a bolnavilor şi a handicapaţilor, evanghelizarea în închisori etc., prin grupuri de misiune deplasate pe teren, donaţii de carte şi ziare religioase, iar pentru fraţii din Ucraina, Basarabia, Iugoslavia şi Ungaria şi cărţi de cult, acolo unde este cazul).
Cărţile şi ziarele noastre se vând credincioşilor la preţuri mai scăzute, spre a putea fi accesibile maselor largi ale poporului nostru care trece în prezent prin grele dificultăţi economice şi financiare.
Adunările Oastei se ţin, de regulă, în biserici, după săvârşirea serviciului religios, sau, unde nu sunt condiţii (adică acolo unde cucernicii păstori nu sunt de acord, considerând Oastea o sectă, ca pe vremea regimului comunist), în aşa-numitele Case ale Oastei.
Organele de conducere ale Asociaţiei sunt: Sfatul Frăţesc pe Ţară al Oastei Domnului (Adunarea Generală a Asociaţiei); Sfatul Frăţesc Lărgit al Oastei Domnului; Sfatul Frăţesc Operativ al Oastei Domnului (Consiliul Director); Comisia de Cenzori; Comisia de Disciplină....

Slăvit să fie Domnul!
Sibiu, la Învierea Domnului – 2004
Din partea Sfatului Frăţesc pe Ţară,

Fraţii Moise VELESCU şi Gheorghe PRECUPESCU

sâmbătă, 27 septembrie 2008

- Nepoţeii şi „Corabia lui Noe”


Nepoţeii se adunară ca de fiercare dată după asfinţitul soarelui în odăiţa unde ştiau că-i aşteaptă bunica.
- Bunicuţo, spune-ne o poveste!.... cea cu Andrei, spuse unul din copii.
- Ba, pe cea cu firicelul de iarbă, spuse altul
- Ba nu, spuse cel mai mic dintre ei, eu o vreau pe cea cu fluturaşul!
- Bine, bine, grăi bunica, astăzi am să vă spun o poveste nouă şi foarte adevărată, ca să nu mai fiţi supăraţi nici unul.
- Ura, ura, bunica ne spune o poveste nouă! strigară nepoţii în cor, după care se aşternu liniştea.
După ce îi aşeză în pat, bunica porni să depene noua povestire, având grijă să-i facă pe nepoţi cât mai curioşi.
A odată demult, într-un sat care mai dăinuie şi astăzi, pe nume Livada Beiuşului, un tânăr pe nume Traian Dorz. El e cel care a scris poeziile pe care le-aţi învăţat şi multe, multe povestiri pe care voi le ascultaţi la casetofon cu atâta placere. De pe vremea când era încă aşa ca voi el sa dovedit o pildă, un model de adevărat copil al lui Dumnezeu.
- Bunicuţo, dar el mai trăieşte! o întrerupse unul din cei mici.
- Nu, el nu mai trăieşte de mult, nici nu eraţi voi veniţi pe lume, când el a plecat spre casa lui din ceruri unde îl aştepta Domnul Iisus.
- Dar de ce a murit!
- A murit din cauza durerilor şi suferinţelor, pe care i leau pricinuit oamenii răi şi neiubitori de Dumnezeu. Dar asta este cu totul altă poveste. Şi acum tăceţi şi ascultaţi-mă. Deci acolo în Livada Beiuşului s-a născut ca şi voi, Traian Dorz, aducând bucurie în casa şi în familia lui. Tatăl lui era plecat la război, iar micuţul Traian a crescut cum a putut doar alături de mama lui. Când tatăl lui sa întors de la război, Traian era de acum băieţel destul de măricel. A mai trecut ceva timp şi a început să meargă la şcoală, ca şi voi acum, numai că el era un băiat cuminte, ascultător, silitor şi îi plăcea să înveţe, nu ca voi motăneilor care nu ştiţi cum să scăpaţi mai repede când e vorba de învăţat.
Şi pentru că învăţa bine, că a fost cuminte şi ascultător, domnul învăţător când a terminat clasa a I-a i-a dat un mare şi frumos premiu.
- Ce premiu, ce premiu? o întrerupseră copii.
Bunicuţa îi privi cu dragoste şi îi întrebă:
- Voi ce premiu credeţi că a primit?
- O bicicletă!
- O maşinuţă!
- O păpuşică! spuse Ioana, singura fetiţă dintre ei
- Un căluţ cu roţi! spuse ultimul şi cel mai mic
- Da, voi vă gândiţi la ceea ce v-aţi dori voi să aveţi. Vă gândiţi toată ziua la joacă şi la învăţătură deloc. Traian, nu a primit nimic din ceea ce gândiţi voi acum, şi niuci nu avea cine să i le cumpere. Ştiţi ce a primit tânărul Traian ca premiu?
Copii se uitară întrebători unul la altul după care îşi îndreptară ochişorii spre bunica lor, aşteptând să afle de la ea.
- O carte minunată, veni răspunsul din parte bunicii.
- O carte!!? exclamă micuţii – ce să facă cu o carte?
- Să o citeşti şi să înveţi din ea lucruri frumoase. O carte, te poate schimba, aşa cum la schimbat şi pe tânărul Traian. El sa bucurat mult când a primit cartea şi de cum a ajuns acasă a început să citească în ea. Întruna din zile când părinţii lui erau plecaţi la biserică. El sa urcat în şopul cu fân ca să nu fie deranjat de nimeni şi acolo din ce citea mai mult cu atât plângea mai mult. Prin cartea aceea tânărul Traian sa întâlnit cu Dumnezeu. Acolo îngenunchiat în fânul moale, Traian printr-un legământ unic, a făgăduit Înaintea Celui Preaînalt că nu se va mai despărţii de El niciodată şi nu-L va mai supăra...
- Dar ce carte a citit? întrebară nepoţii curioşi
Bunica se ridică de pe scaun şi luă o carte cu coperţi albastre de pe raftul cu cărţi.
- Vedeţi, cartea aceasta a făcut din tânărul Traian un om nou şi un adevărat copil a lui Dumnezeu. Dar voi nu veţi înţelege niciodată ce taine şi ce comori veţi descopeii într-o carte dacă nu citiţi. La şcoală aţi început cu Abecedarul ca să puteţi învăţa să citiţi. Ia să vedem cine citeşte primul cum se numeşte cartea aceasta?
- Corabia lui Noe!!!
- Da, aţi citi bine dar, ştiţi voi cine a fost Noe?
La această întrebare copii au dat din nou din umeri întrebători
Bunica dori să le spună dar se opri, le întinse cartea şi îi îndemnă să citească, zicându-le că de acum în colo va trebui să caute singuri răspunsul şi să descifreze tainele ascunse în minunata carte cu coperţi albastre.
După toate acestea, bunica se retrase în odăiţa ei, lăsând în mâna nepoţeilor cartea care avea să le vorbească despre Noe şi totodată de marea iubire a lui Dumnezeu.
Copii luaseră cartea plini de curiozitate şi începură să citească rar, opintindu-se la fiecare propoziţie. Din ce citeau cu atât deveneau mai curioşi.
Trecuseră deja câteva zile bune de când în fiecare seară copii se retrăgeau în camera lor şi citeau cu dragoste din cartea preotului Iosif Trifa. Bunica stătea în odăiţa ei şi se bucura mult ascultându-şi nepoţii.
- De unde ştia autorul atâtea lucruri despre ei? De unde ştia el că lor lea plăcut cartea? Se întrebau pe rân copii.
Şi din ce citeau ultima parte a cărţii cu atât mai mult inima lor se făcea tot mai mică. Toţi stăteau cu răsuflarea la gură şi-l ascultau pe cel ce citea.
„ Vai de cel ce trăieşte în nepăsare de cele sufleteşti, ştie citi dar nu citeşte Biblia şi alte cărţi religioase...dar nu dobândeşte nimic din cele ce citeşte...de răutaţi nu se lasă...diavolul stă liniştit şi râde. Parcă ar zice: citeşte omule, citeşte căci eu nu mă sperii, eu râd de plăcerea ta. Îţi place? Şi mie îmi place. Plăcerea ta e bucuria mea!....
La auzul acestor cuvinte copii se speriaseră, pentru că vorba buncicii, nu erau prea cuminţi. De câte ori îi certase părinţii lor pentru atâtea şi atâtea răutaţi, ei nu înţeleseseră că trebuie să se schimbe, dar acum era cu totul altceva. Cartea spunea că diavolul râde de ei, de câte ori fac rele, chiar şi acum când stau cu cartea în mână. Se uitară unul la altul cu teamă, dar prinseră curaj şi citiră mai departe: „ Să-L primim pe Domnul Iisus şi jertfa Lui cea sfântă...cei păcătoşi să se lase de răutăţi şi să intre în corabie...”
Pe obrazul copiilor se ivii o bucurie fără margini şi o strigară pe bunica lor:
- Bunico, vino repede!
Bunica veni într-un suflet neştiind ce se întâmplase, oprindu-se în pragul uşii nedumerită
- Ce so întâmplat,? întrebă ea
- Vrem să intrăm şi noi în corabia lui Noe! exclamă unul din nepoţi
- Şi să-L primim pe Domnul Iisus! spuse altul
Cel mai mic alergă în braţele buncii şi îi spuse plângând:
- Bunico, nu mai vreau să fac rele, nu mai vreau să râdă diavolul de mine, vreau să fiu cuminte şi ascultător aşa cum a fost Traian Dorz, despre care ne-ai povestit...
Bunica îl îmbrăţişă şi le vorbi cu dragoste ca întodeauna luptându-se cu lacrimile ce i se iviră sub gene.
- O dragii bunicii, cât mă bucur pentru voi, dar de ce îmi spuneţi mie tot ceea ce vreţi să faceţi? Spuneţi toate aceste lucruri Domnului Iisus şi El vă va primi în oastea Lui şi vă va ajuta să fiţi cuminţi, să învăţaţi şi astfel cel rău nu va mai putea râde de voi.
Copii îngenunchiară împreună cu bunica şi promiseră pe rând, fiecare Domnului Iisus că de acum încolo vor fi cuminţi şi ascultători şi că Îl vor iubi mult de tot.
După această promisiune, adormiră legănaţi în braţele Domnului, ce îi veghea de sus.
Dimineaţa când sau trezit au văzut fiecare lângă perna lor o carte. Pe fiecare carte scria numele lor:
Corabia lui Noe
pentru Ionuţ
pentru Andrei
pentru Daniel
pentru Ioana

din partea bunicii, pentru a vă aduce aminte de ceea ce aţi promis Domnului Iisus.

Amin

vineri, 26 septembrie 2008

- Andrei şi moş Nichifor


„Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine
şi nu-i opriţi,
căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei”
(Matei 19:14)



Era pe la începutul lunii Iulie când familia Micu, se hotărâse să se mute pentru o perioadă la sat, în casa părintească, rămasă nelocuită de multă vreme.
Andrei, unicul lor copil primi vestea cu o nespusă bucurie pentru că deşi avea doar opt anişori nu mai fusese niciodată la sat şi auzise el că la sat este mult, mult loc de joacă.
După câteva zile se aflau cu toţii într-un autobuz ce tranversa râuri, păduri şi alte sate de munte într-o goană nebună, dorind parcă să ajungă cât mai repede la staţia finală.
Cât despre Andrei, căzuse într-o stare de visare, prin mintea lui trecu tot felul de scene văzute la televizor, în curând toate acestea pentru el vor putea deveni realitate.
Odată ajuns în sat, Andrei îşi făcu foarte mulţi prieteni de joacă cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa şi până pe înserat.
Într-o zi, mai precis într-o vineri, ceata de copii împreună cu Andrei, hoinărea prin mica pădure de la marginea satului, jucându-se de-a haiducii. Andrei era şeful. Când jocul lor era în toi, apăru pe cărare un bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, la vederea lui, Andrei, fără să-şi dea seama ce face a strigat:”Inamicul!”. Copii au început să arunce cu conuri de brad râzând de neputinţa bătrânului de a se apăra.
Bătrânul se împiedică şi căzu cu faţa în jos rămânând acolo multă vreme.
Copii se împrăştiară, numai Andrei mai rămase acolo. Cu paşi timizi el se apropie de bărânul ce se ridicase între timp şi se aşezase pe trunchiul uni copac răsturnat.
- Nene, v-am lovit?
- Nu, nu m-aţi lovit.
Fu răspunsul bătânului, după care tăcu. Andrei, privea mereu în pământ, iar în clipa în care îşi ridică ochii şi-l privi pe bătrân drept în faţă zări pe obrajii lui două râuleţe de lacrimi.
- Moşule de ce plângi?
- Hei, copilaşul meu, e o poveste lungă! Am avut şi eu trei copii aşa frumoşi ca tine, dar ia chemat Domnul la El.
- Şi stă departe Domnul?
- Nu, ochii Lui ne văd pe fiecare.
- Moşule, dar cum îl cheamă pe acest Domn?
- Dar pe tine cum te cheamă?
- Pe mine mă cheamă Andrei şi sunt copilu lui Micu, am venit aici în sat nu de multă vreme.
- Hei bine Andrei, pe Domnul îl cheamă Iisus şi este Fiul lui Dumnezeu, El a venit la noi demult pentru că ne iubeşte. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cum nu ai auzit de El?
- Am auzit de Dumnezeu, tăticu îl pomeneşte de câte ori este supărat.
Moş Nichifor (aşa îl chema pe bătrân), îl prinse pe Andrei de mână cu blândeţe şi îl întrebă:
- Vrei să vi cu mine la Biserică?
Andrei clătină din cap că doreşte să meargă cu el, deşi nu înţelegea mai nimic din toate cuvintele moşului. Şi aşa din vorbă în vorbă ajunseră în faţa bisericii. Acolo bătrânul îl pofti înăuntru iar Andrei, păşi încet cu teamă, era pentru prima dată când intra în biserică.
După terminarea programului, Andrei, păşea spre casă fericit. În drumul lui se întâlni cu ceilalţi copii dar cărora nu le ma dădu prea mare importanţă.
Deabia aştepta să ajungă acasă, să le spună părinţilor că fusese la biserică.
De cum intră în curte exclamă:
- Mamă, tată azi am fost la biserică!
- Unde?! Ce ai căutat tu acolo?
- M-a dus moş Nichifor
- Auzi, dacă vrei să te mai joci cu copii să nu te mai prind că te mai duci cu acest moş Nichifor la nici o biserică. Ai înşeles?
Andrei tăcu, muşcându-şi buzele şi fugii în odăiţa lui. În vinera următoare, Andrei, neţinând seama de mustrarea tatălui se întâlni din nou cu moş Nichifor căruia îi povesti toate cele întâmplate acasă.
- Hei, Andrei...Domnul Iisus a dus o cruce şi mai grea. Nici El nu a fost înţeles de oameni.
- Moşule dar de ce a dus Domnul Iisus crucea?
- Pentru că noi eram răi şi El dorea să fim buni.
- Dar cum se simţea Domnul Iisus cu crucea în spate?
- Aşa cum te-ai simţit şi tu când părinţii tăi te-au oprit să nu vi la biserică.
- Domnul Iisus a plâns?
- Da şi mai pânge încă, pentru mine, pentru tine şi pentru părinţii tăi...
Ajunşi în curtea bisericii, bătrânul îi arătă într-un colţ mai retras al cimitirului, locul unde cu ani în urmă îşi îngropase copii, după care intrând în biserică s-au bucurat din nou de stările cereşti din adunarea lui Dumnezeu. La despărţire bătrânul îi dădu o iconiţă cu Domnul Iisus, Andrei o stânse la piep şi o zbughi spre casă.
De data aceasta părinţii nu-i spuseră nimic, dar când văzură că el ascunde ceva la piept au zis să le arate ce are acolo. Andrei, întinse mâna cu teamă şi îi dădu tatălui său iconiţa.
- De unde o ai? Iar ai fost la biserică?
Andrei nu răspunse nimic.
- Ce ţi-am spus eu, (continuă tatăl trăgându-l de urechii pe Andrei) tu nu ai ce căuta acolo.
În clipa următoare sub ochii plini de lacrimi ai copilului, tatăl mototoli iconiţa.
Andrei strigă:
- Tată ce faci, îl rupi pe Domnul Iisus?
- Încetează ( sună de data aceasta vocea mamei) n-am să-mi pierd vremea ascultându-ţi poveştile.
În clipele următoare Andrei alergă spre podul casei strigând:
- Domnul Iisus este bun dar voi sunteţi răi!
Podul casei era plin de păienjeni şi pe ici pe colo mai răzbătea câte o rază de lumină. Andrei îşi căută un loc unde să se aşeze, când deodată privirea lui rămase pironită asupra unui desen pe sticlă. Clătină din cap cu tristeţe şi deodată ochii lui se făcuseră mari pini de uimire. Desenul acela era unul şi acelaş cu cel de pe mica iconiţă motolită de tatăl său. Andrei sărută icoana cu dragoste, strângând-o la piept, era atât de fericit.
Trecuse o săptămână, două şi Andrei continua să fie pedepsit de părinţii lui. Cu toate acestea spre surprinderea lor, Andrei era neschimbat, seara se ruga, la masă îşi făcea cruce, parcă nici nu auzea mustrările lor. Cel mai mult timp şi-l petrecea în podul casei privind la Domnul Iisus. De fiecare dată îşi amintea cuvintele bătrânului:”Domnul Iisus plânge”, şi ştergea cu batista ochii Domnului Iisus, dar şi ochii săi.
Mai trecu astfel încă două săptămâni de când Andrei nu se ma întâlni cu moş Nichifor. De multe ori ar fi dorit să fugă, dar cuvintele tatălui său îi sunau în ureche:”Dacă mai treci peste cuvântul meu nici nu mai ai ce căuta acasă!”, îl opreau de fiecare dată.
Şi totuşi, într-o zi sării gardul şi merse în locul unde îl aştepta de obicei bătrânul.
Însă aici nu era nimeni, fugii la biserică cu gândul că poate va da de el acolo, dar biserica era închisă, se întoarse din nou la marginea pădurii şi începu să plângă, rămânând acolo multe ceasuri. Când se hotărâ să meargă acasă era deja târziu, iar ziua era pe asfinţite, în sufletul lui începu să-şi facă loc descurajarea gândindu-se cum va fi întâmpinat de părinţii lui. Ajuns în faţa porţi se încurajă singur: „Domnul Iisus a suferit mai mult ca mine!”
A tras aer adânc în piept şi a intrat în curte hotărât să facă faţă la tot ce se va întâmpla. De cum intră în casă auzi glasul tatălui său:
- Ţi-ai făcut-o singur, de acum încolo poţi să te duci unde vrei.
După care îi arătă două valijoare ce-l aşteptau.
Mama se uită în ochii lui verzi şi limpezi, oglinda propriilor ei ochi de odinioară şi cu toate că văzu în ei licărirea unei lacrimi se dădu de partea soţului dorind să-l sperie pe Andrei, sperând că îi va scoate astfel din cap biserica şi pe moş Nichifor.
Văzându-i Andrei atât de porniţi îi rugă să-l mai lase să se ducă pentru ultima dată în podul casei. Părinţii îl lăsară, dar totodată l-au urmărit să vadă ce face acolo. Odată ajuns în pod, Andrei, îngenunche în faţa icoanei Domnului Iisus şi începu să plângă. După ce îşi potoli plânsul se rugă astfel:
„Doamne Iisuse, azi m-am dus să mă întâlnesc cu moş Nichifor, dar nu l-am mai găsit, m-am dus şi la biserică, dar era închisă. Acum, eu trebuie să plec pentru că mama şi tata sau supărat pe mine. Doamne Iisuse, nu ştiu unde mă voi duce, dar ştiu că tu mă vezi, te rog să rămîi cu părinţii mei, să-i iubeşti cum mă iubeşti pe mine ca să nu se simtă singuri. Dacă au nevoie de ajutor te rog să-i ajuţi şi să nu te superi pe ei...”
Între timp, părinţii lui, care văzuseră şi auziseră totul se apropie de el. Tatăl îl prinse uşor de umeri şi cu glasul tremurând, stăpânindu-se să nu plângă, îi spuse:
- Andrei, dragul meu, noi am glumit cu tine, noi te iubim, nu vrem să pleci nicăieri!
- Ah! (şopti şi mama lui, lipindu-şi buzele de obrăjorul cald) Tatăl tău are dreptate. Doamne! Ochii tăi par plini de toată înţelepciunea lumii! Dacă vrei, Andrei, uite mâine e Dumninică, vrei să mergem împreună la biserică? Vrei?
Andrei, radiind de bucurie, mulţumi Domnului Iisus şi îşi sărută părinţii de sute şi de mii de ori.
A doua zi dragostea pentru părinţii lui şi mândria de ai avea îi umplea inima lui Andrei când îşi văzu părinţii stând în faţa Sfântului Altar. Îşi lăsă părinţii acolo şi ieşi din biserică, lăsând paşii să-l poarte pe o îngustă alee pierdută până la un loc mai izolat. Acolo, într-un colţ, se odihnea bătrânul care îl adusese pe Domnul Iisus în inima lui Andrei. Când Andrei îşi dădu seama de acest lucru ochii i se umeziră lăsând să alunece pe faţă şiroaie de lacrimi.
- Moşule, moşule, aici erai?
Rosti el într-un târziu cu inima îndurerată, dar plină de dragoste pentru el.
Părinţii îl găsiră aşezat acolo lângă crucea bătânului, stând cu privirea aţintită undeva departe. Mama îi lua mâinile între ale ei şi începu să pângă şi ea. Andrei o privi cu emoţie.
- Mamă, moş Nichifor nu a murit, Domnul Iisus a venit şi la luat la El. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. A văzut că îi era dor de copii lui şi ia împlinit dorinţa de ai vedea.
După aceste cuvinte o umbră uşoară de zâmbet înflori pe buzele lui mici şi palide.
Cu timpul familia Micu s-a stabilit definitiv la sat, devenind una din cele mai frumoase pilde de familie creştină. Erau nelipsiţi de la biserică atât duminica cât şi la adunările de peste săptămână.
Părinţii ca semn de recunoştinţă pentru ceea ce făcuse moş Nichifor, au ridicat acolo în colţul cândva izolat, o cruce care poate fi zărită de departe şi care poartă pe ea cuvintele:”Om trimis de Dumnezeu”
Cât despre Andrei, vă las pe voi să vă imaginaţi cât de fericit era....

Amin.

- Două vieţi pentru un suflet


A fost odată într-un sat de munte o familie frumoasă cu mulţi copii. Mama, o femeie cu sufletul asemeni unui izvor de pace, vorbea copiilor din cuvântul lui Dumnezeu, vorbea de dragostea Domnului Iisus, cu o voce liniştită şi plină de înţelepciune. Tatăl, era un om gospodar, dar, căruia îi lipsea acea răbdare, acea pace interioară pe care o avea soţia lui şi deaceea de multe ori se înfuria fără rost.
Anii au trecut unul după altul, iar familia devenea tot mai numeroasă. Întruna din zile, mama. Se îmbolnăvi greu şi pedeasupra era şi însărcinată. Gânduri negre o frământau pentru că doctorul îi spusese în faţă că trebuie să aleagă între viaţă şi moarte. Vecinii, rudele, o parte din prieteni, o sfătuiau cum credeau ei mai bine, dar ea nu se putea obişnui cu gândul, nu era în stare să ucidă şi pedeasupra ea îşi predase viaţa printr-un legământ, Domnului, cu mulţi ani în urmă.
Şi totuşi aceste aşa zise „sfaturi bune” nu-i dădeau pace, o urmăreau asemenea unor păsări de pradă. Apăsată de gânduri îşi întrebă soţul:
- Oare ce am putea să-i dăruim?...Tu ce părere ai?
El se uită la ea, avea răspunsul pregătit dinainte:
- Marie, mai avem de crescut şase copii şi mi-e teamă că am să rămân singur. Fă mai bine ce ţi-a spus doctorul.
Ea se uită la el plină de durere şi ieşi din casă plângând.
După zile şi frământări, Maria, a dat răspuns tuturor ce se interesau de situaţa ei:
- Am adus pe lume şase copii şi niciodată nu nu m-am opus voii lui Dumnezeu, aşa că am să păstrez sarcina şi facă Dumnezeu ce doreşte cu mine.
A venit şi vrema naşterii, afară, vremea era urâtă, ningea, iar vântul sufla cu putere. Maria născu un băieţel, pa faţa ei radia o bucurie fără margini pentru că învinsese toate ispitele ce o chinuiseră atâta timp.Îşi stânse copilul în braţe şoptindu-i:„Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întodeauna lumină” După câteva luni, vorbele doctorului începeau să se adeverească. Soţul ei, a început să bea şi de fiecare dată când venea acasă îi reproşa:
- Vezi, te-ai încrezut în Dumnezeul tău şi acum suferă toată familia din cauza ta!
- Dragul meu soţ, dacă asta-i voia Domnului, nu te-ngrijora, am pregătit totul în cazul care Domnul va dori să-l ia păsta mic la El!
Mai era puţin timp până când copilul, Ionuţ, împlinea un an şi cum necazurile vin totdeauna pe neaşteptate, mai ales atunci când nu doreşti să vină – veni şi peste satul de munte cea mai mare durere din acel an. Maria, plecase la Domnul căruia îi slujise atâţia ani, lăsând în urme ei şapte copii. Misiunea ei în lumea aceasta se încheiase, acum se afla în faţa Domnului Iisus care îi va înmâna cununa veşniciei.
Din acest an începe povestea lui Ionuţ căruia nimeni nu-i mai dădea nici o speranţă de viaţă. A fost luat şi dus departe de casă, de fraţi, de o rudă apropiată a mamei lui.
Anii au trecut iar Ionuţ a crescut măricel. Era un copil căruia îi plăcea să facă tot ce vedea la oamenii mari, pe dealtă parte era şi isteţ. Ionuţ învăţase multe lucruri urâte, învăţase să înjure, să fumeze, să bea şi toate acestea pentru că nimeni ne se ocupa de buna lui creştere. Îi plăcea mult discotecile şi le frecventa foarte des, devenise un copil problemă. Îşi făcuse multe planuri pentru viitor, dorea să aibă discoteca lui, formaţia lui şi altele asemănătoare. Într-una din zile, în timpul perioadei de liceu, nimerise în mijlocul unui grup care vorbea de Dumnezeu, un tânăr îi făcu invitaţia de a merge la o biserică din apropiere, unde avea loc un eveniment important, iar Ionuţ a acceptat, din curiozitate. Acolo a descoperit o mulţime de lucruri noi, iar tinerii l-au primit în rândurile lor cu o dragoste pe care Ionuţ nu putea să o înţeleagă. Să pângi din dragoste pentru cineva, pentru el era imposibil. Şi totuşi a trăit să vadă lucrul acesta. Una dintre cântări a atins coarda sensibilă a inimii lui, a memorato foarte repede.
După această întâmplare, întruna din zile aflându-se în satul unde se născuse, Ionuţ, a aflat de la o femeie bătrâna istoria zbuciumată a venirii sale pe lume.
- Ionuţ (spuse bătrâna), atât de mult semeni cu mama ta!
- Cu mama? Aţi cunoscut-o pe mama?
- Da, era o femeie credincioasă, ştia o mulţime de cântări de la Oastea Domnului.
- De la Oastea Domnului?
- Da, dar de ce te miri aşa?
- Pentru că, acum câteva zile, am fost şi eu la o adunare a Oastei Domnului, am învăţat chiar şi o cîntare!
- O cântare? Ce cântare?
- Vreau lângă Dumnezeu.
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu
oricât va fi de greu necazul meu
orcât voi suferi cântarea mea va fi
vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu...”
La auzul acestei cântări, ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
- Ce frumos cânţi, până şi glasul îi aparţine mamei tale. Păcat că a murit, ar fi fost atât de fericită să te vadă, să te audă cum cânţi, cântarea ei preferată, pe care o cânta tot timpul. De la ea a învăţat-o corul bisericii nostre şi o cânta mai tot timpul.
- Lele Flore, dumneata şti de ce a murit mama?
- .................
- Şti?
- Ionuţ, mama ta...mama ta, după ce te-a născut, a avut mari probleme...
Deşi răspunsul a fost incomplet Ionuţ, a înţeles că mama lui murise din cauza lui, aşa îi spunea inima, pentru că toţi îi ascunseseră acest lucru. Sărută mâna bătrânei şi plecă. Se înserase iar afară era foarte frig. Cu toate acestea nu se gândi să meargă acasă. Urcă dealul din vârful căruia putea zării satul scufundat în întuneric, inundat de lumina a sute de becuri. Era agitat şi simţea cum i se zbate în piept inima. A stat mult timp acolo privind spre biserica satului, unde era înmormântată mama lui. Îi era ruşine de el însuşi. Dacă cineva l-ar fi întrebat unde-i mormântul mamei lui, nu ar fi fost în stare să-i răspundă.
Odată cu venirea primăverii, odată cu topirea zăpezii, au început să se topească şi poflele lui Ionuţ de a mai frecventa discotecile, lăsând să se vadă bobocii unei noi vieţi, care aşteptau să se deschidă. Ionuţ începuse să meargă tot mai des la biserică şi de fiecare data afla lucruri tot mai noi.
Într-una din zile, tinerii l-au invitat să meargă cu ei într-un alt oraş unde vor juca o piesă religioasă şi anume „Pilda fiului risipitor”. Ionuţ merse cu ei plin de bucurie. Acolo tinerii şi-au dat seama că scena care închipuia crâşma în care fiul risipitor îşi va cheltui ultimul ban, era prea goală şi l-au rugat pe Ionuţ să ia loc la masă, pentru a fi mai mulţi pe scenă. În acele clipe, Ionuţ, a fost pătruns de cuvintele ce se rosteau pe scenă, iar când rolul lui a luat sfârşit sa restras într-un colţ întunecos şi a început să plângă. Degeaba îl mângâiau cei din jur cu frumoase cuvinte, el ştia una şi bună. Păcătuise înaintea lui Dumnezeu şi a mamei lui şi dorea să repare totul, dar nu ştia cum. În clipele următoare lacrimile lui se uniră cu lacrimile fiului risipitor ce sta îngenunchiat la picioarele tatălui său cerându-şi iertare. Atunci Ionuţ, a înţeles ce trebuia să facă. S-a întors acasă mai trist ca nicodată, în noaptea aceea aflase că Domnul Iisus a murit din cauza lui, a murit pentru el, ca el să aibă viaţă veşnică. Şi parcă acelaş lucru se întâmplase şi cu mama lui, murise din cauza lui, murise pentru el, ca el să aibă viaţă. Simţea că nu mai poate să traiască dacă nu face ceva prin care să săsplătească câtuşi de puţin aceste două jertfe ce s-au dat pentru el. Astfel că în Duminica următoare, mergând la Biserică, a auzit chemarea la legământ, la predrarea vieţii în mâna lui Dumnezeu – atunci a înţeles că pentru el sună acest lucru şi îngenunchind în faţa adunării şi în faţa Sfântului Altar a rostit următoarea rugăciune:
[i]Doamne Iisuse, nu sun vrednic să-mi ridic ochii spre Tine, te rog să m ă ierţi că nu mi-am dat seama până acum că eu trăiesc datorită dragostei Tale şi a mamei mele. Nu am cuvinte să-mi exprim bucurie că vă am din nou lângă mine. Promit în faşa Sfântului Altar, că am să dau dovadă prin pilda vieţii mele că Jertfa Ta şi jertfa mamei, nu a fost în zadar!
Amin!