Nepoţeii se adunară ca de fiercare dată după asfinţitul soarelui în odăiţa unde ştiau că-i aşteaptă bunica.
- Bunicuţo, spune-ne o poveste!.... cea cu Andrei, spuse unul din copii.
- Ba, pe cea cu firicelul de iarbă, spuse altul
- Ba nu, spuse cel mai mic dintre ei, eu o vreau pe cea cu fluturaşul!
- Bine, bine, grăi bunica, astăzi am să vă spun o poveste nouă şi foarte adevărată, ca să nu mai fiţi supăraţi nici unul.
- Ura, ura, bunica ne spune o poveste nouă! strigară nepoţii în cor, după care se aşternu liniştea.
După ce îi aşeză în pat, bunica porni să depene noua povestire, având grijă să-i facă pe nepoţi cât mai curioşi.
A odată demult, într-un sat care mai dăinuie şi astăzi, pe nume Livada Beiuşului, un tânăr pe nume Traian Dorz. El e cel care a scris poeziile pe care le-aţi învăţat şi multe, multe povestiri pe care voi le ascultaţi la casetofon cu atâta placere. De pe vremea când era încă aşa ca voi el sa dovedit o pildă, un model de adevărat copil al lui Dumnezeu.
- Bunicuţo, dar el mai trăieşte! o întrerupse unul din cei mici.
- Nu, el nu mai trăieşte de mult, nici nu eraţi voi veniţi pe lume, când el a plecat spre casa lui din ceruri unde îl aştepta Domnul Iisus.
- Dar de ce a murit!
- A murit din cauza durerilor şi suferinţelor, pe care i leau pricinuit oamenii răi şi neiubitori de Dumnezeu. Dar asta este cu totul altă poveste. Şi acum tăceţi şi ascultaţi-mă. Deci acolo în Livada Beiuşului s-a născut ca şi voi, Traian Dorz, aducând bucurie în casa şi în familia lui. Tatăl lui era plecat la război, iar micuţul Traian a crescut cum a putut doar alături de mama lui. Când tatăl lui sa întors de la război, Traian era de acum băieţel destul de măricel. A mai trecut ceva timp şi a început să meargă la şcoală, ca şi voi acum, numai că el era un băiat cuminte, ascultător, silitor şi îi plăcea să înveţe, nu ca voi motăneilor care nu ştiţi cum să scăpaţi mai repede când e vorba de învăţat.
Şi pentru că învăţa bine, că a fost cuminte şi ascultător, domnul învăţător când a terminat clasa a I-a i-a dat un mare şi frumos premiu.
- Ce premiu, ce premiu? o întrerupseră copii.
Bunicuţa îi privi cu dragoste şi îi întrebă:
- Voi ce premiu credeţi că a primit?
- O bicicletă!
- O maşinuţă!
- O păpuşică! spuse Ioana, singura fetiţă dintre ei
- Un căluţ cu roţi! spuse ultimul şi cel mai mic
- Da, voi vă gândiţi la ceea ce v-aţi dori voi să aveţi. Vă gândiţi toată ziua la joacă şi la învăţătură deloc. Traian, nu a primit nimic din ceea ce gândiţi voi acum, şi niuci nu avea cine să i le cumpere. Ştiţi ce a primit tânărul Traian ca premiu?
Copii se uitară întrebători unul la altul după care îşi îndreptară ochişorii spre bunica lor, aşteptând să afle de la ea.
- O carte minunată, veni răspunsul din parte bunicii.
- O carte!!? exclamă micuţii – ce să facă cu o carte?
- Să o citeşti şi să înveţi din ea lucruri frumoase. O carte, te poate schimba, aşa cum la schimbat şi pe tânărul Traian. El sa bucurat mult când a primit cartea şi de cum a ajuns acasă a început să citească în ea. Întruna din zile când părinţii lui erau plecaţi la biserică. El sa urcat în şopul cu fân ca să nu fie deranjat de nimeni şi acolo din ce citea mai mult cu atât plângea mai mult. Prin cartea aceea tânărul Traian sa întâlnit cu Dumnezeu. Acolo îngenunchiat în fânul moale, Traian printr-un legământ unic, a făgăduit Înaintea Celui Preaînalt că nu se va mai despărţii de El niciodată şi nu-L va mai supăra...
- Dar ce carte a citit? întrebară nepoţii curioşi
Bunica se ridică de pe scaun şi luă o carte cu coperţi albastre de pe raftul cu cărţi.
- Vedeţi, cartea aceasta a făcut din tânărul Traian un om nou şi un adevărat copil a lui Dumnezeu. Dar voi nu veţi înţelege niciodată ce taine şi ce comori veţi descopeii într-o carte dacă nu citiţi. La şcoală aţi început cu Abecedarul ca să puteţi învăţa să citiţi. Ia să vedem cine citeşte primul cum se numeşte cartea aceasta?
- Corabia lui Noe!!!
- Da, aţi citi bine dar, ştiţi voi cine a fost Noe?
La această întrebare copii au dat din nou din umeri întrebători
Bunica dori să le spună dar se opri, le întinse cartea şi îi îndemnă să citească, zicându-le că de acum în colo va trebui să caute singuri răspunsul şi să descifreze tainele ascunse în minunata carte cu coperţi albastre.
După toate acestea, bunica se retrase în odăiţa ei, lăsând în mâna nepoţeilor cartea care avea să le vorbească despre Noe şi totodată de marea iubire a lui Dumnezeu.
Copii luaseră cartea plini de curiozitate şi începură să citească rar, opintindu-se la fiecare propoziţie. Din ce citeau cu atât deveneau mai curioşi.
Trecuseră deja câteva zile bune de când în fiecare seară copii se retrăgeau în camera lor şi citeau cu dragoste din cartea preotului Iosif Trifa. Bunica stătea în odăiţa ei şi se bucura mult ascultându-şi nepoţii.
- De unde ştia autorul atâtea lucruri despre ei? De unde ştia el că lor lea plăcut cartea? Se întrebau pe rân copii.
Şi din ce citeau ultima parte a cărţii cu atât mai mult inima lor se făcea tot mai mică. Toţi stăteau cu răsuflarea la gură şi-l ascultau pe cel ce citea.
„ Vai de cel ce trăieşte în nepăsare de cele sufleteşti, ştie citi dar nu citeşte Biblia şi alte cărţi religioase...dar nu dobândeşte nimic din cele ce citeşte...de răutaţi nu se lasă...diavolul stă liniştit şi râde. Parcă ar zice: citeşte omule, citeşte căci eu nu mă sperii, eu râd de plăcerea ta. Îţi place? Şi mie îmi place. Plăcerea ta e bucuria mea!....
La auzul acestor cuvinte copii se speriaseră, pentru că vorba buncicii, nu erau prea cuminţi. De câte ori îi certase părinţii lor pentru atâtea şi atâtea răutaţi, ei nu înţeleseseră că trebuie să se schimbe, dar acum era cu totul altceva. Cartea spunea că diavolul râde de ei, de câte ori fac rele, chiar şi acum când stau cu cartea în mână. Se uitară unul la altul cu teamă, dar prinseră curaj şi citiră mai departe: „ Să-L primim pe Domnul Iisus şi jertfa Lui cea sfântă...cei păcătoşi să se lase de răutăţi şi să intre în corabie...”
Pe obrazul copiilor se ivii o bucurie fără margini şi o strigară pe bunica lor:
- Bunico, vino repede!
Bunica veni într-un suflet neştiind ce se întâmplase, oprindu-se în pragul uşii nedumerită
- Ce so întâmplat,? întrebă ea
- Vrem să intrăm şi noi în corabia lui Noe! exclamă unul din nepoţi
- Şi să-L primim pe Domnul Iisus! spuse altul
Cel mai mic alergă în braţele buncii şi îi spuse plângând:
- Bunico, nu mai vreau să fac rele, nu mai vreau să râdă diavolul de mine, vreau să fiu cuminte şi ascultător aşa cum a fost Traian Dorz, despre care ne-ai povestit...
Bunica îl îmbrăţişă şi le vorbi cu dragoste ca întodeauna luptându-se cu lacrimile ce i se iviră sub gene.
- O dragii bunicii, cât mă bucur pentru voi, dar de ce îmi spuneţi mie tot ceea ce vreţi să faceţi? Spuneţi toate aceste lucruri Domnului Iisus şi El vă va primi în oastea Lui şi vă va ajuta să fiţi cuminţi, să învăţaţi şi astfel cel rău nu va mai putea râde de voi.
Copii îngenunchiară împreună cu bunica şi promiseră pe rând, fiecare Domnului Iisus că de acum încolo vor fi cuminţi şi ascultători şi că Îl vor iubi mult de tot.
După această promisiune, adormiră legănaţi în braţele Domnului, ce îi veghea de sus.
Dimineaţa când sau trezit au văzut fiecare lângă perna lor o carte. Pe fiecare carte scria numele lor:
Corabia lui Noe
pentru Ionuţ
pentru Andrei
pentru Daniel
pentru Ioana
din partea bunicii, pentru a vă aduce aminte de ceea ce aţi promis Domnului Iisus.
Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu