- Andrei şi moş Nichifor

„Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine
şi nu-i opriţi,
căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei”
(Matei 19:14)

Era pe la începutul lunii Iulie când familia Micu, se hotărâse să se mute pentru o perioadă la sat, în casa părintească, rămasă nelocuită de multă vreme.
Andrei, unicul lor copil primi vestea cu o nespusă bucurie pentru că deşi avea doar opt anişori nu mai fusese niciodată la sat şi auzise el că la sat este mult, mult loc de joacă.
După câteva zile se aflau cu toţii într-un autobuz ce tranversa râuri, păduri şi alte sate de munte într-o goană nebună, dorind parcă să ajungă cât mai repede la staţia finală.
Cât despre Andrei, căzuse într-o stare de visare, prin mintea lui trecu tot felul de scene văzute la televizor, în curând toate acestea pentru el vor putea deveni realitate.
Odată ajuns în sat, Andrei îşi făcu foarte mulţi prieteni de joacă cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa şi până pe înserat.
Într-o zi, mai precis într-o vineri, ceata de copii împreună cu Andrei, hoinărea prin mica pădure de la marginea satului, jucându-se de-a haiducii. Andrei era şeful. Când jocul lor era în toi, apăru pe cărare un bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, la vederea lui, Andrei, fără să-şi dea seama ce face a strigat:”Inamicul!”. Copii au început să arunce cu conuri de brad râzând de neputinţa bătrânului de a se apăra.
Bătrânul se împiedică şi căzu cu faţa în jos rămânând acolo multă vreme.
Copii se împrăştiară, numai Andrei mai rămase acolo. Cu paşi timizi el se apropie de bărânul ce se ridicase între timp şi se aşezase pe trunchiul uni copac răsturnat.
- Nene, v-am lovit?
- Nu, nu m-aţi lovit.
Fu răspunsul bătânului, după care tăcu. Andrei, privea mereu în pământ, iar în clipa în care îşi ridică ochii şi-l privi pe bătrân drept în faţă zări pe obrajii lui două râuleţe de lacrimi.
- Moşule de ce plângi?
- Hei, copilaşul meu, e o poveste lungă! Am avut şi eu trei copii aşa frumoşi ca tine, dar ia chemat Domnul la El.
- Şi stă departe Domnul?
- Nu, ochii Lui ne văd pe fiecare.
- Moşule, dar cum îl cheamă pe acest Domn?
- Dar pe tine cum te cheamă?
- Pe mine mă cheamă Andrei şi sunt copilu lui Micu, am venit aici în sat nu de multă vreme.
- Hei bine Andrei, pe Domnul îl cheamă Iisus şi este Fiul lui Dumnezeu, El a venit la noi demult pentru că ne iubeşte. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cum nu ai auzit de El?
- Am auzit de Dumnezeu, tăticu îl pomeneşte de câte ori este supărat.
Moş Nichifor (aşa îl chema pe bătrân), îl prinse pe Andrei de mână cu blândeţe şi îl întrebă:
- Vrei să vi cu mine la Biserică?
Andrei clătină din cap că doreşte să meargă cu el, deşi nu înţelegea mai nimic din toate cuvintele moşului. Şi aşa din vorbă în vorbă ajunseră în faţa bisericii. Acolo bătrânul îl pofti înăuntru iar Andrei, păşi încet cu teamă, era pentru prima dată când intra în biserică.
După terminarea programului, Andrei, păşea spre casă fericit. În drumul lui se întâlni cu ceilalţi copii dar cărora nu le ma dădu prea mare importanţă.
Deabia aştepta să ajungă acasă, să le spună părinţilor că fusese la biserică.
De cum intră în curte exclamă:
- Mamă, tată azi am fost la biserică!
- Unde?! Ce ai căutat tu acolo?
- M-a dus moş Nichifor
- Auzi, dacă vrei să te mai joci cu copii să nu te mai prind că te mai duci cu acest moş Nichifor la nici o biserică. Ai înşeles?
Andrei tăcu, muşcându-şi buzele şi fugii în odăiţa lui. În vinera următoare, Andrei, neţinând seama de mustrarea tatălui se întâlni din nou cu moş Nichifor căruia îi povesti toate cele întâmplate acasă.
- Hei, Andrei...Domnul Iisus a dus o cruce şi mai grea. Nici El nu a fost înţeles de oameni.
- Moşule dar de ce a dus Domnul Iisus crucea?
- Pentru că noi eram răi şi El dorea să fim buni.
- Dar cum se simţea Domnul Iisus cu crucea în spate?
- Aşa cum te-ai simţit şi tu când părinţii tăi te-au oprit să nu vi la biserică.
- Domnul Iisus a plâns?
- Da şi mai pânge încă, pentru mine, pentru tine şi pentru părinţii tăi...
Ajunşi în curtea bisericii, bătrânul îi arătă într-un colţ mai retras al cimitirului, locul unde cu ani în urmă îşi îngropase copii, după care intrând în biserică s-au bucurat din nou de stările cereşti din adunarea lui Dumnezeu. La despărţire bătrânul îi dădu o iconiţă cu Domnul Iisus, Andrei o stânse la piep şi o zbughi spre casă.
De data aceasta părinţii nu-i spuseră nimic, dar când văzură că el ascunde ceva la piept au zis să le arate ce are acolo. Andrei, întinse mâna cu teamă şi îi dădu tatălui său iconiţa.
- De unde o ai? Iar ai fost la biserică?
Andrei nu răspunse nimic.
- Ce ţi-am spus eu, (continuă tatăl trăgându-l de urechii pe Andrei) tu nu ai ce căuta acolo.
În clipa următoare sub ochii plini de lacrimi ai copilului, tatăl mototoli iconiţa.
Andrei strigă:
- Tată ce faci, îl rupi pe Domnul Iisus?
- Încetează ( sună de data aceasta vocea mamei) n-am să-mi pierd vremea ascultându-ţi poveştile.
În clipele următoare Andrei alergă spre podul casei strigând:
- Domnul Iisus este bun dar voi sunteţi răi!
Podul casei era plin de păienjeni şi pe ici pe colo mai răzbătea câte o rază de lumină. Andrei îşi căută un loc unde să se aşeze, când deodată privirea lui rămase pironită asupra unui desen pe sticlă. Clătină din cap cu tristeţe şi deodată ochii lui se făcuseră mari pini de uimire. Desenul acela era unul şi acelaş cu cel de pe mica iconiţă motolită de tatăl său. Andrei sărută icoana cu dragoste, strângând-o la piept, era atât de fericit.
Trecuse o săptămână, două şi Andrei continua să fie pedepsit de părinţii lui. Cu toate acestea spre surprinderea lor, Andrei era neschimbat, seara se ruga, la masă îşi făcea cruce, parcă nici nu auzea mustrările lor. Cel mai mult timp şi-l petrecea în podul casei privind la Domnul Iisus. De fiecare dată îşi amintea cuvintele bătrânului:”Domnul Iisus plânge”, şi ştergea cu batista ochii Domnului Iisus, dar şi ochii săi.
Mai trecu astfel încă două săptămâni de când Andrei nu se ma întâlni cu moş Nichifor. De multe ori ar fi dorit să fugă, dar cuvintele tatălui său îi sunau în ureche:”Dacă mai treci peste cuvântul meu nici nu mai ai ce căuta acasă!”, îl opreau de fiecare dată.
Şi totuşi, într-o zi sării gardul şi merse în locul unde îl aştepta de obicei bătrânul.
Însă aici nu era nimeni, fugii la biserică cu gândul că poate va da de el acolo, dar biserica era închisă, se întoarse din nou la marginea pădurii şi începu să plângă, rămânând acolo multe ceasuri. Când se hotărâ să meargă acasă era deja târziu, iar ziua era pe asfinţite, în sufletul lui începu să-şi facă loc descurajarea gândindu-se cum va fi întâmpinat de părinţii lui. Ajuns în faţa porţi se încurajă singur: „Domnul Iisus a suferit mai mult ca mine!”
A tras aer adânc în piept şi a intrat în curte hotărât să facă faţă la tot ce se va întâmpla. De cum intră în casă auzi glasul tatălui său:
- Ţi-ai făcut-o singur, de acum încolo poţi să te duci unde vrei.
După care îi arătă două valijoare ce-l aşteptau.
Mama se uită în ochii lui verzi şi limpezi, oglinda propriilor ei ochi de odinioară şi cu toate că văzu în ei licărirea unei lacrimi se dădu de partea soţului dorind să-l sperie pe Andrei, sperând că îi va scoate astfel din cap biserica şi pe moş Nichifor.
Văzându-i Andrei atât de porniţi îi rugă să-l mai lase să se ducă pentru ultima dată în podul casei. Părinţii îl lăsară, dar totodată l-au urmărit să vadă ce face acolo. Odată ajuns în pod, Andrei, îngenunche în faţa icoanei Domnului Iisus şi începu să plângă. După ce îşi potoli plânsul se rugă astfel:
„Doamne Iisuse, azi m-am dus să mă întâlnesc cu moş Nichifor, dar nu l-am mai găsit, m-am dus şi la biserică, dar era închisă. Acum, eu trebuie să plec pentru că mama şi tata sau supărat pe mine. Doamne Iisuse, nu ştiu unde mă voi duce, dar ştiu că tu mă vezi, te rog să rămîi cu părinţii mei, să-i iubeşti cum mă iubeşti pe mine ca să nu se simtă singuri. Dacă au nevoie de ajutor te rog să-i ajuţi şi să nu te superi pe ei...”
Între timp, părinţii lui, care văzuseră şi auziseră totul se apropie de el. Tatăl îl prinse uşor de umeri şi cu glasul tremurând, stăpânindu-se să nu plângă, îi spuse:
- Andrei, dragul meu, noi am glumit cu tine, noi te iubim, nu vrem să pleci nicăieri!
- Ah! (şopti şi mama lui, lipindu-şi buzele de obrăjorul cald) Tatăl tău are dreptate. Doamne! Ochii tăi par plini de toată înţelepciunea lumii! Dacă vrei, Andrei, uite mâine e Dumninică, vrei să mergem împreună la biserică? Vrei?
Andrei, radiind de bucurie, mulţumi Domnului Iisus şi îşi sărută părinţii de sute şi de mii de ori.
A doua zi dragostea pentru părinţii lui şi mândria de ai avea îi umplea inima lui Andrei când îşi văzu părinţii stând în faţa Sfântului Altar. Îşi lăsă părinţii acolo şi ieşi din biserică, lăsând paşii să-l poarte pe o îngustă alee pierdută până la un loc mai izolat. Acolo, într-un colţ, se odihnea bătrânul care îl adusese pe Domnul Iisus în inima lui Andrei. Când Andrei îşi dădu seama de acest lucru ochii i se umeziră lăsând să alunece pe faţă şiroaie de lacrimi.
- Moşule, moşule, aici erai?
Rosti el într-un târziu cu inima îndurerată, dar plină de dragoste pentru el.
Părinţii îl găsiră aşezat acolo lângă crucea bătânului, stând cu privirea aţintită undeva departe. Mama îi lua mâinile între ale ei şi începu să pângă şi ea. Andrei o privi cu emoţie.
- Mamă, moş Nichifor nu a murit, Domnul Iisus a venit şi la luat la El. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. A văzut că îi era dor de copii lui şi ia împlinit dorinţa de ai vedea.
După aceste cuvinte o umbră uşoară de zâmbet înflori pe buzele lui mici şi palide.
Cu timpul familia Micu s-a stabilit definitiv la sat, devenind una din cele mai frumoase pilde de familie creştină. Erau nelipsiţi de la biserică atât duminica cât şi la adunările de peste săptămână.
Părinţii ca semn de recunoştinţă pentru ceea ce făcuse moş Nichifor, au ridicat acolo în colţul cândva izolat, o cruce care poate fi zărită de departe şi care poartă pe ea cuvintele:”Om trimis de Dumnezeu”
Cât despre Andrei, vă las pe voi să vă imaginaţi cât de fericit era....

Amin.