vineri, 31 decembrie 2010




După ce ne-am hrănit bine trupul, haideţi să ne hrănim şi sufletul:


1.

Se ia binecuvântare,
se adaug-un strop de soare,
şi o pulbere de stele;
se amestecă-ntre ele.
Se mai pune bunătate,
şi iertare de păcate.
Iar iubire?...
Cât cuprinde!
Şi de la Domnul Hristos
Să aveţi un an frumos.
Mulţumire pentru toate:
Mulţi ani cu sănătate!

2.

Se-aleg douăşpe luni, cât mai frumoase,
Trei albe, ‘coperite de ninsoare
Şi alte trei cu miei şi pomi în floare,
Trei calde, fără nori, pline de soare
Şi încă trei, bogate şi mănoase ;

Se curăţă de of, de-amărăciune,
De ură, de invidie, mândrie,
Se-mpart apoi egal, de-ajuns să fie
Pe-ntregul an, fără economie,
În zile cât mai lungi şi cât mai bune ;

Se ia pe rând, din nou, şi se prepară
Zi după zi, cu grijă, cu răbdare :
O parte muncă, plină de sudoare,
O parte de odihnă şi visare
Şi-o parte de umor, extra-ilară ;

Adaugaţi din plin şi toleranţă,
Baban, praf de bun simţ, un polonic,
Turnând, cât frământaţi, câte un pic
De optimism călduţ, dintr-un ibric,
Amestecat cu boabe de speranţă,

Iar în final, nu costă nici doi bani (!)
Peste-aluat, puneţi-o cu ardoare,
Iubirea, cea mai pură şi-arzătoare…
Eu vă doresc s-aveţi o poftă mare
Si vă urez din suflet…La mulţi ani !
(de Valeriu Cercel)

3.
Pune în vasul curat al inimii tale, părţi egale de credinţă, nădejde şi dragoste.
Adaugă toţi stropii din roua dorului şi câteva mirodenii de crini şi lăcrămioare. Lasă tot timpul inima deschisă spre căldura soarelui şi spre lumina stelelor. Aşteaptă cu răbdare până vor prinde culoare de Cer…
Se serveşte cu glazură de bucurie, pace, bunătate şi blândeţe.

Ca băutură se recomandă limonada cu multă miere…:) ( Mariana)

Prezentele retete nu se compenseaza, sunt gratuite si se transmit liber de la suflet la suflet, insotite de urarea mea: "Un An Nou darnic si bun, Dumnezeu să vă binecuvinteze! "

Cine mai are retete?...

miercuri, 29 decembrie 2010

Câteva cugetări în legătură cu păcatul ( II )


„Prin păcatul ascuns, omul răspândeşte în jurul său miasma morţii."
(«F.C.» 1942, nr.10-11.pag.13)

„Nu păcatul este acela care-l chinuieşte pe om, ci omul este acela care iubeşte şi doreşte păcatul şi nu vrea să se lepede de el.
Pentru că în măsura care vrea, prin harul lui Dumnezeu, poate, să şi fie liber de păcat."
(«Hr. pt. F. C», pag.67)


„Înaintea lui Dumnezeu trebuie să ştii că nu este păcat mic. Toate sunt grele."
(«F.C.» 1942, nr.1, pag.7)

„Păcatul face pe om neliniştit.
Omul care păcătuieşte îşi pierde pacea."
(«V.C.» 1939, nr.18, pag.2)

„Un singur păcat are în sine atât de multă întunecare încât este în stare să umbrească chiar soarele."
(«V.C.» 1939, nr.29,pag.3)

„în orice pahar al plăcerii pământeşti (al păcatului) se află pe fund o scorpie - moartea."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Ascultaţi ce vă spun şi nu cruţaţi niciodată un păcat mic!... fiţi încredinţaţi că nici un om nelegiuit n-avea de gând să ajungă nelegiuit.
Începe prin a-şi îngădui o mică abatere. Această mică abatere duce la abateri mai mari şi apoi - căderea..."
(«Hr. pt. F. C.», pag. 87)

„Orice păcat loveşte împotriva lui Dumnezeu în primul rând."
(«Cal. Tineretului» 1947, pag.21)

„Opreşte-te înainte de a face primul pas spre păcat, fiindcă, după întâiul, urmează ceilalţi paşi; şi este mai uşor să te păstrezi curat decât să te speli după ce te-ai murdărit."
(«Cal. Tineretului» 1947, pag.21)

„Dumnezeu şi păcatul stau pe două planuri opuse.
Nimeni nu poate întoarce faţa către Dumnezeu până ce, mai întâi, nu întoarce spatele păcatului."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatul este atât de necurat pentru Dumnezeu, încât numai sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne poate curăţi."
(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.5)

„Păcatul este atât de scârbos pentru Dumnezeu cel drept, încât atrage după el pierzarea veşnică a celor care trăiesc şi mor murdăriţi de el."
(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.5)

„Cea mai mare greutate pe care o porţi nu-i nici familia, nici boala, nici sărăcia, nici lipsurile şi nevoile de care te plângi, ci e păcatul."
(«V.C.» 1939, nr.43, pag.1)

„Nesimţirea este una dintre cele mai grozave urmări ale păcatului."
(«V.C.» 1939, nr.30, pag.1)

„Primul rod al păcatului este un păcat mai mare; neascultarea naşte uciderea."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„A vorbi despre păcatul mic, înseamnă a vorbi despre sămânţa cea mică a neghinei.
Căci atât păcatul mic cât şi păcatul mare au un viitor mare."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Un singur păcat şi este destul ca să doboare pe cel mai puternic om."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Ori de câte ori păcătuim cerem răstignirea Domnului.
Ori de câte ori alegem păcatul,stăm şi noi în ceata celor ce strigă:
«Vrem pe Baraba... iar Iisus să fie răstignit»."
(«M. V.C.» 1940, nr. 17, pag. 1)

„Ori de câte ori faci voia ta, lucrând păcatul, tu te faci Dumnezeu şi pe Dumnezeu îl cobori mai jos decât omul."
(«M. V.C.» 1940, nr.21, pag.1)

„Plăcerile păcatului smulg de la păcătoşi danii pe care niciodată n-ar fi în stare să le jertfească într-o faptă de iubire.
(«F.C.» 1941, nr.3, pag.1)

„De plâns este omul gârbov şi de plâns este omul orb.
Dar decât aceştia, mai de plâns este cel care caută să-şi îndreptăţească păcatele şi să se întărească în necredinţă."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Nimic nu este mai delicat decât vârful unui ac, dar după ce şi-a făcut
loc, trage tot firul după el.
Aşa e şi cu păcatul mic."
(«Hr.pt. F.C.», pag.88)

„Păcatul este o robie de care numai Domnul Iisus ne poate libera."
(«V.C.» 1939, nr.3,pag.2)


Culegere din volumul
«Firimituri de la masa Harului»
de Ioan Marini
din volumul "Păcatul"
editura "Oastea Domnului", Sibiu

O, tu, ceas al rugăciunii!...


O, tu, ceas al rugăciunii, fii binecuvântat! Fii binecuvântat!

De ce oare, simt uneori că pur şi simplu mă topesc atunci când sunt atinsă de rugăciuni de o sinceritate atât de profundă?!...
Eu cred ca datorită frumuseţii şi profunzimii relaţiei dintre cel ce se roagă şi Dumnezeu...
Mi se pare uneori că mi se îngăduie să fiu martoră la cele mai adânci păreri de rău pentru greşelile săvârşite...sau la cele mai frumoase declaraţii de iubire pentru Cel ce El Însuşi este Iubire, Dumnezeul nostru...În faţa acestei intimităţi duhovniceşti mă simt, pe de o parte, atât de binecuvântată, iar pe de altă parte, atât de ruşinată...O, Doamne, cât de departe sunt!...De multe ori simt că mă prăbuşesc...
Cuvintele încremenesc...lacrimile îmi umplu ochii...Apoi parcă îmi simt inima încălzindu-se şi lărgindu-se atât de mult gata să cuprindă în ea tot pământul şi tot cerul...Simt uneori că parcă nu mai rezist...că nu mai pot respira de atâta frumuseţe! De atâta curăţie! De atâta taină!
Câteodată parcă stau cu privirea pierdută într-o aură de lumină ce mi se întinde în faţa ochilor înfăşurându-i blând pe cei ce se roagă...E atâta linişte!...Atâta înfiorare!...Parcă mă tem ca nu cumva bătăile inimii să tulbure acel ceas de taină...
Pentru mine, nu cred că este o stare mai fericită, mai înaltă, mai plină de extaz duhovnicesc, ca în clipa rugăciunii sincere, curate, sfinţitoare, când nu mai ştii de a coborât Cerul la tine, sau dacă tu ai fost ridicat pe Taborul ceresc...În astfel de momente nu pot decât să tac....tăcerea cea mai adâncă...iar inima să simt că nu îmi mai aparţine deloc! Deloc! Să fie întreagă a Domnului, şi întreagă a semenilor mei topiţi de puterea rugăciunii...transfiguraţi de prezenţa Domnului...de comuniunea cu El...

Doamne, e copleşitor!....E minunat!!! Mulţumesc pentru astfel de stări!!!Mulţumesc!

marți, 28 decembrie 2010

Botezul şi Cununia – naşteri din nou (PASTORALĂ DE CRĂCIUN 2010)



Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta în pace la marea sărbătoare a Naşterii Domnului! Ne bucurăm astăzi cu creştinii de pretutindeni de evenimentul unic, „singurul nou sub soare“, cum îl numesc Sfinţii Părinţi, al Întrupării lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos şi încercăm să-i pătrundem importanţa şi semnificaţia. Ştim că Dumnezeu a venit în lume pentru ca să libereze lumea de sub stăpânirea celui rău, adică de puterea diavolului, care, prin viclenie şi minciună, îi desparte pe oameni de Dumnezeu, îi învrăjbeşte şi îi stăpâneşte prin tot felul de păcate şi răutăţi. Mai mult, Părinţii Bisericii spun că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca pe om să-l îndumnezeiască”, adică să-l ridice la asemănarea cu Dumnezeu, scopul pentru care omul a fost creat, dar de la care s-a îndepărtat prin căderea în păcat. Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, a zis Dumnezeu, înainte de a-l crea pe primul om. Aşadar destinul natural al omului este de a fi ca Dumnezeu, de a-l imita pe Dumnezeu în bunătate şi iubire. Experienţa de totdeauna a omenirii arată că numai în măsura în care omul se străduieşte să fie apropiat de Dumnezeu, adică să fie cât mai bun şi mai blând, mai iertător şi iubitor faţă de semenii săi, mai cinstit şi corect în ceea ce face, se bucură cu adevărat de viaţă şi se simte liber şi fericit. Şi aceasta pentru că libertatea şi fericirea omului vin numai de la Dumnezeu. Nu poţi fi liber şi nici fericit dacă trăieşti în păcate, dacă nu te străduieşti să fi bun, să te liberezi de păcate şi de deprinderile rele. Desigur că mai întâi trebuie să ne recunoaştem păcatele în care trăim, ceea ce nu putem face decât cu ajutorul duhovnicului. Apoi ne trebuie credinţă tare şi voinţă puternică de a ne lupta cu păcatele care ne stăpânesc. Această luptă duhovnicească constă din rugăciune multă, acasă şi la biserică, din post şi înfrânare de la plăcerile păcătoase şi din străduinţa de a face întotdeauna bine semenilor noştri. Astfel ne exersăm în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru, începând cu cei din familie, apoi cu vecinii, cu rudeniile, cu colegii de serviciu şi, mai ales, cu cei ce au nevoie de ajutorul nostru. Dacă toţi am face cu orice preţ numai bine în jurul nostru şi ne-am feri de orice păcat, pe pământ ar domni pacea şi armonia şi fiecare ar fi fericit. Pentru că fericirea vine tocmai de la binele făcut în mod dezinteresat semenilor noştri. „Mai fericit este a da decât a lua”, zice Mântuitorul Iisus Hristos (Fapte 20, 35). Tocmai de aceea a venit Mântuitorul în lume pentru ca oamenii să înveţe de la El bunătatea, iertarea, mila, dragostea pentru toţi, inclusiv faţă de vrăjmaşi. Numai urmând exemplul Domnului ne vom bucura cu adevărat de viaţă şi vom fi fericiţi, cu toate necazurile şi dificultăţile prin care trecem.

Cum arată însă lumea la mai bine de două mii de ani de la Naşterea Domnului! Urmează oamenii învăţătura lui Iisus? Sunt ei fericiţi? Cred că cei mai mulţi sunt nefericiţi tocmai pentru că nu mai cred în fericirea care vine din urmarea învăţăturii şi vieţii Mântuitorului. De fapt nu mai cred în nimic sau îşi închipuie doar că cred, fără să facă însă nimic din cele ce ţin de credinţă. Astfel se împlinesc sub ochii noştri cuvintele Domnului: „Dar când Fiul Omului va veni (a doua oară), va găsi oare credinţă pe pământ”? (Luca 18, 8).

Iubiţi credincioşi,
Dacă facem o retrospectivă a evenimentelor mari pe care le-a trăit omenirea în anul pe care îl încheiem peste câteva zile, constatăm cu durere că acestea au însemnat pentru oameni tot atâtea încercări şi suferinţe, începând cu cutremurele din Haiti, din Chile şi din alte părţi ale globului în care au murit sute de mii de oameni, continuând cu cea mai mare catastrofă din istoria Statelor Unite: infectarea apelor Golfului Mexic şi ale Oceanului Pacific prin scurgerea a milioane de tone de petrol, apoi cu marile inundaţii din Pakistan, Polonia, Ungaria, România şi din alte ţări, cu incendiile din Rusia care au devorat zeci de mii de hectare de pădure şi încheind cu criza financiară şi economică ce s-a adâncit pe tot parcursul anului în multe ţări, cu deosebire în ţara noastră, şi care este departe de a se încheia. Viaţa fiecăruia dintre noi ca şi viaţa lumii în general este tot mai dificilă, cu probleme şi necazuri, cu suferinţe şi boli care se înmulţesc pe zi ce trece. Este firesc să ne întrebăm de ce oare suferim atât de mult, de ce se abat asupra omenirii atâtea catastrofe? Răspunsul nu-i decât unul şi-l ştim cu toţii, deşi ne este greu să ni-l însuşim personal: îndepărtarea noastră de Dumnezeu şi ataşarea exagerată de lucrurile acestei lumi, egoismul şi lăcomia după bani şi după plăceri, înmulţirea păcatelor şi răcirea dragostei dintre oameni. Cu toţii ştim că suferim pentru păcatele noastre, dar câţi dintre noi ne pocăim cu adevărat de tot ceea ce greşim zi de zi, câţi dintre noi încearcă să-şi schimbe cu adevărat viaţa renunţând la obiceiurile rele şi angajându-se în modul cel mai serios pe calea credinţei, adică pe calea Bisericii? Căci nu este credinţă fără Biserică! Mai degrabă aşteptăm să se schimbe ceilalţi, dar nu noi înşine. Însă schimbarea lumii începe cu schimbarea personală, a fiecăruia. Dacă mă schimb eu, se schimbă şi cei din jurul meu, se schimbă întreaga lume, pentru că o văd cu alţi ochi; dacă nu mă schimb eu, nu se schimbă nimic în jurul meu şi nici în lume.

Aşadar evenimentele nefericite, criza economică şi financiară prin care trece lumea de azi, ca şi toate crizele din familiile noastre şi din viaţa fiecăruia sunt generate de marea criză spirituală a omenirii contemporane, pe care o provocăm cu toţii în măsura în care îl uităm pe Dumnezeu şi trăim după voia noastră pervertită de păcat. Sanctitatea Sa Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu spunea recent la Bucureşti: „...criza din zilele noastre este o stare demonică, din care nu ne poate scoate redresarea economică. Este necesară o restaurare duhovnicească! Este nevoie de multă răbdare! Este nevoie de cumpătare ascetică! Este nevoie de spirit de jertfă! Este nevoie de cugetarea la sensul crucii! Este nevoie de iubire! Adică este nevoie de Hristos! De Iisus Hristos Cel ce S-a întrupat, a pătimit, S-a răstignit pe Cruce şi a înviat şi Care este viu în veci! El, Cuvântul cel mai înainte de veci al Tatălui, dă existenţei raţiunea de a fi, dă sens vieţii, desfiinţează distanţele prin care păcatul ne îndepărtează şi ne înstrăinează pe unii de alţii, uneşte pe cele despărţite, dăruieşte dreptate, desface legăturile morţii, face ca aşa-zisa „utopie” a dragostei să devină realitate!”.
Este aşadar mare nevoie de Iisus Hristos fără de care nimic nu merge, nici în viaţa personală, nici în familie, nici în societate, nicăieri. Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul. Însă pe Iisus Hristos nu-l putem întâlni decât în Biserică, în Sfintele Taine: Botez, Spovedanie, Cununie, Împărtăşanie …, iar dacă ne unim cu El prin Sfintele Taine, Îl vom întâlni pretutindeni în lume, în oameni, în evenimentele din viaţa personală şi a familiei, din viaţa lumii şi din toată creaţia. Pentru că toate depind de El, pe toate le conduce El. Însă El vrea să fim în toate colaboratorii Lui.

Iubiţi credincioşi,
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a dedicat anul 2011 Sfântului Botez şi Sfintei Cununii cu îndrumarea ca în toate parohiile să se dezbată aceste două Taine fundamentale ale vieţii creştine în predici şi cateheze la care să fie antrenaţi toţi credincioşii. Ştim noi ce înseamnă cu adevărat Botezul şi ce înseamnă Cununia? Ştim noi cum să ne pregătim pentru Botez şi pentru Cununia în faţa Sfântului Altar? Ştim noi să ne folosim toată viaţa de darurile Botezului şi ale Cununiei care stau ascunse în inima noastră? Despre toate aceste întrebări şi despre multe altele vă veţi întreţine cu Precucernicii Părinţi în anul 2011, anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii.. Să nu ezitaţi deci să apelaţi la Părinţii Voştri duhovniceşti cu orice întrebare, cu orice problemă pe care o aveţi.

În legătură cu întrebările puse mai sus, să spunem doar că Botezul înseamnă naştere din nou prin lucrarea Sfântului Duh care ne face membrii ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă prin naşterea trupească devenim cetăţeni ai acestei lumi, prin Botez devenim cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu care pe pământ este prefigurată de Biserica lui Hristos. Lumea acesta trece, însă Împărăţia lui Dumnezeu rămâne în veac. La Sfântul Botez primim toate darurile Duhului Sfânt pentru ca să creştem pe parcursul întregii vieţi în Hristos, să devenim una cu El, desigur cu efortul nostru care constă din încadrarea în viaţa Bisericii, prin participarea regulată la Sfintele Slujbe, din rugăciune şi post, din fapte bune ca şi din străduinţa de a ne feri de păcate şi a împlini poruncile lui Dumnezeu.

Cununia, la rândul ei, este tot o naştere din nou: prin unirea dintre bărbat şi femeie în faţa Sfântului Altar, aceştia devin „un singur trup” , o familie unită pentru veşnicie. După Sfânta Taină a Cununiei, cei doi nu mai sunt doi indivizi sau două persoane oarecare, ci un cuplu indivizibil, o nouă realitate în Biserică şi în societate. Ştim însă că harul Sfintelor Taine nu lucrează în mod automat. Pentru a primi o Sfântă Taină, credinciosul trebuie să se pregătească cu rugăciune şi cu post, cu mărturisirea păcatelor, prin împăcarea cu semenii săi… Astfel sufletul se deschide spre primirea harului, iar acesta coboară tocmai pentru că este aşteptat. În vechime, Botezul ca şi Cununia erau evenimente prin excelenţă comunitare. Toţi credincioşii se pregăteau cu post şi rugăciune pentru cei ce primeau aceste Sfinte Taine.

Din păcate, astăzi, pregătirea pentru Sfântul Botez sau pentru Sfânta Cununie se reduce la pregătirea petrecerii care urmează. Ceea ce înseamnă secularizare, adică mutarea accentului de pe evenimentul religios, unic în viaţa unui om şi cu valoare veşnică, pe un eveniment lumesc, care nu are decât o importanţă trecătoare.
Dacă viaţa creştină a fiecăruia dintre noi este o actualizare zilnică a propriului nostru botez, tot astfel şi viaţa de familie este o actualizare a darurilor primite la Sfânta Taină a Cununiei: darul dragostei care face din cei doi una, darul paternităţii sau al naşterii de prunci, ca rod al dragostei pe care copiii o desăvârşesc neîncetat, darul ajutorării reciproce etc. Aici trebuie să deplângem starea familiei de astăzi, care ignoră darurile Cununiei. Câte familii s-au destrămat sau trăiesc în ceartă şi scandal pentru că nu şi-au asumat până la capăt dragostea pecetluită prin Cununie! Pentru că dragostea, care înseamnă jertfă şi renunţarea la sine pentru celălalt, se cere mereu înnoită şi asumată. Trebuie să te sileşti în fiecare zi să iubeşti pe cei din familie ca şi pe toţi oamenii aşa cum sunt ei, nu aşa cum am vrea noi să fie. De asemenea, câte familii refuză darul naşterii de prunci, oprindu-se la naşterea unui copil sau a doi copii, şi aceştia programaţi de părinţi după voia lor şi nu după voia lui Dumnezeu, iar pe ceilalţi sau îi omoară prin medicamente aşa zise anticoncepţionale, sau le împiedică concepţia prin mijloace condamnate de Sfânta Scriptură (Geneză 38, 9-10). Toate aceste păcate au repercursiuni deosebit de grave asupra întregii familii. Viaţa creştină este o viaţă exigentă. Ea presupune conştientizarea darurilor pe care le-am primit prin Sfintele Taine şi trăirea zilnică după voia lui Dumnezeu.

Mă rog Mântuitorului Iisus Hristos, născut astăzi în Peştera Betleemului, să Vă binecuvânteze pe toţi şi să Vă ajute să împliniţi mereu voia Lui cea sfântă pentru ca să vă puteţi bucura cu adevărat de viaţă, de copii şi de toţi cei dragi.

Vă urez din tot sufletul: Sărbători fericite şi La mulţi ani!

Al vostru Părinte duhovnicesc, rugător şi mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, 
Î.P.S. Mitropolitul Serafim Joantă
al Mitropoliei Ortodoxe Romane pentru Germania, Europa Centrala si de Nord

luni, 27 decembrie 2010

Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu.



30. “Să căutăm mai întâi, patria noastră cea cerească, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi mai înainte de toate să căutăm la rugăciune. Sfântul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutăţile, neajunsurile şi tragediile vin în viaţa omului fiindcă nu se roagă.[…] Fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înţelegem, cum se întâmplă câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în Biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.
          Şi de cât ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul omului, dar aude de multe ori şi dorinţe pe care omul nici nu ştie să le formuleze în cuvinte.
          Dar care sunt prilejurile pentru rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este prilej de rugăciune. Şi dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele şi în inimile noastre, adică <>, să o facem. Dacă însă n-o avem, putem însă din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor şi apărare de la Domnul. Am păcătuit? Să ne deschidem inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil să luam darul tămăduirii. Vedem că cineva din fraţii noştri s-a smintit sau a greşit? Aşa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru, şi pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: << Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Deci, precum eu nu vreau să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.
          Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeţi pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne şi smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea noastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; şi avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi nevoie de darul Duhului care se dă prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum şi Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane” (Ibidem, pp. 91-93).
          31. “Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr viaţa fiecărui creştin.
          Părintele Sofronie spunea: <>. Deci şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi în detalii, ia totul felul de forme.
         La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeala şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciunea, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.  
          Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: <>, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, că şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest <> ? Dar el cum se schimbă din acest <>, chiar dacă <> -ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatul, care e despărţire şi moarte, să devină – paradoxal – viaţă şi apropiere, unire între oameni” (Ibidem, pp. 93-94).
          32. “Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. Aş recomanda tuturor linia aceasta; adică să cerem lui Dumnezeu ca El să arate fiecăruia dintre noi cuvântul călăuzitor. Chiar şi în lupta cu păcatul trebuie să-I crem lui Dumnezeu: <> Şi atunci, puţin câte puţin (că trebuie răbdare multă şi trebuie să-I dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu inima noastră înceată), Dumnezeu ne va elibera. Şi starea ultimă a omului va fi o aşa eliberare, cum păcătoşii nici nu-şi pot imagina. Fiindcă este eliberare în duh şi în adevăr, în timp ce păcatul este minciună! (Ibidem, pag. 97)
          33. “Încercăm să ajungem la o stare potrivit căreia, în toate circumstanţele, din toată inima, din tot sufletul nostru, iubim ce iubeşte Dumnezeu şi urâm ce urăşte Dumnezeu. Şi asta este libertatea adevărată” (Ibidem, pag. 99).(sursa)

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Nil Sinaitul

Sfantul Nil era de neam ales din Constantinopol. In vremea imparatului Teodosie cel Mare (379-395), el avea inalta slujba de prefect al capitalei. Traia intr-o familie fericita, avand un fiu si o fiica. Din dragoste pentru Dumnezeu, el s-a retras cu fiul sau Teodul la Sinai, in vreme ce sotia lui s-a dus cu fiica ei, la o manastire de maici din pustia Egiptului. Cand hoardele barbare au scaldat intr-o baie de sange muntele Sinai, Nil a scapat cu fuga. Teodul a fost luat ca rob, insa a izbutit curand sa scape si sa-si afle tatal pierdut. Episcopul din Eluza, la hotarul dintre Arabia si Palestina, a sfintit in preot atat pe tata cat si pe fiu. Restul vietii, Nil l-a petrecut, iarasi, la muntele Sinai, ca pustnic.
De numele lui Nil, traditia a legat o multime de scrieri, care de buna seama, sunt de la mai multi scriitori. Dintre acestea, Sfantul Nil Sinaitul ar fi alcatuit numai cartea ce se cheama "Povestiri", celelalte ar fi ale altora ca: Evagrie sau Nil din Ancira, adica Nil ascetul din Filocalie, care n-a trait niciodata in Sinai, dar care era unul din marii indrumatori duhovnicesti ai timpului sau, precum scrierile lui ne arata.
Deci, alcatuind el cuvinte pustnicesti pline de toata intelepciunea, intelegerea si folosul, carti care indeamna spre nevointa, cu puterea cuvantului si cu darul Sfantului Duh, si asa, aducand cu dumnezeiasca dragoste pe multi, la Hristos, cu pace s-a savarsit.

"Strălucirea fulgerului arată de mai înainte bubuitura tunetului, iar slava deşartă, prin apariţia ei, vesteşte mândria"

"Dacă îţi miluieşti adversarul, îţi va fi un duşman, şi dacă vei cruţa patima, atunci se va ridica împotriva ta"

"Esti stapân pe pântece ? Fii atunci stapân si pe limba !"

"Când cazi suspina, iar când propasesti nu te îngâmfa."

"Rugăciunea este leacul mâhnirii şi urâtului"

"Dacă, rugându-te, ai ajuns la o bucurie mai presus de orice veselie, ai ajuns la adevărata rugăciune."

"În boala, înainte de a apela la doctori si medicamente, foloseste-te de rugaciuni "

"Nu te lenevi să aduni cele folositoare din citit"

"Nici bunătăţile pământeşti nu se obţin fără osteneli. De ce renunţăm atunci la cele cereşti din cauza ostenelilor?"

,,Când cazi, suspină, iar când sporeşti, nu te îngâmfa."

" Smulge gandurile rele prin alte ganduri "

"Sa-ti fie urate gandurile iubitoare de trup, pentru ca ele in aceeasi vreme corup si spurca sufletul"

"A gresi e lucru omenesc, a deznadajdui e lucru dracesc"

" Dacă îţi miluieşti adversarul, îţi va fi un duşman, şi dacă vei cruţa patima, atunci se va ridica împotriva ta."

,,A iscodi plin de curiozitate planurile învăţătorului şi a vrea să pui la încercare cele poruncite de el, însemnează a pune piedică înaintării tale proprii."

,,Nu cuvântul, ci fapta duce pe începători la imitare."

,,Să nu creadă învăţătorul că slujba lui este prilej de odihnă şi de desfătare. Căci dintre toate lucrurile cel mai ostenitor este să conduci sufletele."

,,Neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcei."

„Sufletul care este descurajat, nu va sta cu bărbăţie împotriva ispitei”.

„Grija de multe este o istovire a sufletului.”

joi, 23 decembrie 2010

Înţelesul Naşterii Domnului (Pastorală la sarbătoarea Naşterii Domnului Iisus 2010)

† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul care zice «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte Cu noi este Dumnezeu»”
(Matei 1, 22-23, cf. Isaia 7, 14)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ne arată iubirea milostivă şi nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni. Hristos este Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor, pentru ca oamenii să poată fi părtaşi la viaţa şi iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Începând cu ziua de 20 decembrie, când serbăm Înainteprăznuirea Naşterii Domnului, şi până la 31 decembrie, ziua Odovaniei acestei sărbători, cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe ne îndeamnă să ne minunăm cu mintea şi să ne bucurăm cu inima de taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi oamenii arătată în Naşterea lui Hristos din Sfânta Fecioară Maria.

Într-una din cântările acestei sărbători se spune că Dumnezeu Se face om, pentru ca pe om să-l îndumnezeiască: „Să mergem, credincioşilor, să întâmpinăm pe Ziditorul, Cel ce vine pe pământ, răsărind din Fecioară: cu curăţie să ne luminăm, cu fapte bune să strălucim, cu frică şi cu bucurie să ne gătim a privi cu ochii minţii pe Hristos, ajuns Prunc, Care ne îndumnezeieşte pe noi, oamenii, din milostivirea cea mare” (Mineiul pe Decembrie, ziua 20, „Utrenia”, Laude, Stihurile Înainteprăznuirii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 326). Iar în altă cântare se spune că la Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: „Betleeme, pregăteşte-te, cetate a Sionului, cântă! Bucură-te, pustie, care ai vestit de mai înainte bucuria; că steaua merge înainte în Betleem, vestind pe Hristos, Cel ce vine să Se nască; şi peştera primeşte pe Cel întru totul neîncăput, iar ieslea se împodobeşte, ca să primească Viaţa cea veşnică”. (Idem, „Utrenia” din 23 decembrie, Stihoavnă, p. 327)

Cel ce Se naşte ca om din Fecioară este Unul din Sfânta Treime: „Betleeme, găteşte-te spre întâmpinarea Fecioarei Maria şi a Maicii lui Dumnezeu. Că iată vine la tine, purtând Prunc pe Hristos, Cel pururea împreună cu Tatăl Cel fără început şi cu Duhul, pe Care în peşteră Îl va naşte şi după naştere iarăşi se va arăta fecioară.” (Idem, “Utrenia” din 23 decembrie, Sedealna, p. 368)

Smerenia şi sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogăţirii omului în bunătate dumnezeiască: „Orice om să se mire, cugetând la felul cum începe a sărăci acum Cel bogat cu mila, şi cum în peşteră Se sălăşluieşte, spre a ne dezlega pe noi de cumplita înşelăciune, voind a ne îmbogăţi de bunătate.” (Idem, “Canonul Înainteprăznuirii”, Cântarea a 4-a, p. 371)

În alte cântări se spune că Taina Naşterii smerite a lui Hristos, Împăratul slavei veşnice, trezeşte uimire pentru îngeri şi înfricoşare pentru oameni: „Cuvinte al Tatălui, Cel împreună veşnic, ieşind din cea neispitită de bărbat, Te-ai sălăşluit trupeşte în peşteră, având ieslea ca un tron; şi spăimântezi, cu înfricoşătoarea Ta iconomie, pe magi şi pe păstori, şi ai uimit pe îngeri, care au strigat: Slavă Ţie!” (Idem, “Pavecerniţa” din 24 decembrie, Cântarea a-5-a, p. 387)

Pentru a binevesti în acelaşi timp smerenia şi slava lui Hristos, Biserica vede deodată în El pe robul şi pe Stăpânul, pe omul pământean şi pe Împăratul cerurilor: „Astăzi Se naşte din Fecioara Cel ce are (ţine) în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat, Cel ce din fire este nepipăit (inaccesibil). În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit, Cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei. Închimămu-ne Naşterii Tale, Hristoase! Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta (Botezul)!” (Idem, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti” din 24 decembrie, „Ceasul al IX-lea”, Slavă … glasul 6, p. 420)

În însăşi ziua Sărbătorii Naşterii Domnului se arată mai lămurit că rostul Întrupării Fiului lui Dumnezeu este înnoirea omului întru viaţă veşnică: „Văzând Ziditorul pe omul pe care l-a zidit cu mâinile pierind, plecând cerurile, S-a pogorât şi pe acesta, întrupându-Se din dumnezeiasca Fecioară, îl zideşte cu totul din nou, cu adevărat, că S-a preaslăvit!” (Idem, „Utrenia” din 25 decembrie, „Canonul I”, Cântarea 1, p. 437)

Am văzut din cântările prezentate mai sus că Biserica preamăreşte iubirea atotputernică şi smerită a lui Hristos pentru oameni, ca fiind dătătoare de mântuire, de viaţă şi slavă veşnică.

Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S a făcut om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare taină a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă şi prevăzută de profeţii Vechiului Testament inspiraţi de Duhul Sfânt, apoi a fost văzută ca realitate istorică şi mărturisită de Apostolii lui Hristos, apărată şi dogmatizată în faţa ereziilor de către Părinţii Bisericii adunaţi în Sinoadele ecumenice şi preamărită sau lăudată de cler şi credincioşi în viaţa Bisericii.

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, au în centrul teologhisirii lor taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, Care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi nesfârşită pentru om, Dumnezeu a devenit cu adevărat şi prin natură tocmai ceea ce iubea” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, P.G., 91, 1048 C), adică om.

Acelaşi Sfânt Părinte spune că „Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute […]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mişcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu”. (Idem, Răspunsuri către Talasie, 60, P.G., 90. 612)

Prin Întruparea Sa de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, mai ales, prin Naşterea Sa ca om în Betleem, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, intră în umanitate şi rămâne pentru veşnicie tainic prezent în mijlocul ei. Cel ce S-a născut ca om în Betleem, a copilărit în Nazaret, S-a răstignit şi îngropat la Ierusalim, a înviat din morţi şi S-a înălţat întru slavă la ceruri, nu încetează de a fi prezent împreună cu oamenii, care cred în El şi-L iubesc pe El (cf. Matei 28, 20). El este permanent prezent în Biserică prin Sfintele Taine, dar mai ales prin săvârşirea Sfintei Liturghii, în timpul căreia credincioşii ascultă Evanghelia Sa şi primesc Trupul şi Sângele Său, ca arvună a vieţii şi bucuriei veşnice din Împărăţia cerească a Preasfintei Treimi.

Taina coborârii şi apropierii Fiului lui Dumnezeu de noi oamenii ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L întâmpinăm în viaţa noastră. Astfel, una din cântările Naşterii Domnului ne îndeamnă: „Veniţi, credincioşilor, să ne înălţăm dumnezeieşte şi să vedem cu adevărat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne mintea prin viaţă curată să aducem în loc de mir fapte bune; să pregătim prin credinţă intrarea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, Celui în Treime, prin Care S-a arătat între oameni bunăvoirea mântuind pe Adam din blestemul cel dintâi, ca un iubitor de oameni!” (Mineiul pe Decembrie, „Rânduiala Ceasurilor împărăteşti”, „Ceasul al VI-lea”, stihiră glasul 1, EIBMOR, Bucureşti, 2005, p. 415) Aşadar, prin dreaptă credinţă şi prin fapte bune să întâmpinăm pe Hristos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii.

Hristos vine şi astăzi la noi în multe forme, ca un călător sau ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale bolnavilor singuri şi întristaţi, ale celor flămânzi şi fără de adăpost.

De aceea, mai ales acum, când în jurul nostru este multă suferinţă şi sărăcie, singurătate şi neajutorare, să le aducem acestora, prin cuvânt şi faptă, ajutor şi bucurie, încurajare şi speranţă, aşa cum ne învaţă Sfânta Evanghelie şi Sfânta Biserică.

Să ne rugăm mereu Maicii Pruncului Iisus, Fecioarei Maria, să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să lumineze cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.

Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica noastră în lucrarea ei cultural-misionară şi social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni', cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.

Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi multe programe de caritate ale Bisericii noastre au în continuare nevoie de sprijin, pentru ca cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor, necesară altora.

Mulţumim celor care ne-au ajutat adesea şi îi binecuvântăm, rugându-ne lui Dumnezeu-Milostivul să le dăruiască darurile milostivirii Sale celei bogate.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Familia a fost binecuvântată în Rai (cf. Facere 1, 28), sfinţită prin Naşterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria şi preţuită prin prezenţa lui Hristos la nunta din Cana Galileii, unde a săvârşit minunea prefacerii apei în vin. Prin urmare, familia trebuie să fie mereu în centrul atenţiei Bisericii. Din acest motiv, la propunerea noastră, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2011 să fie numit „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii”.

Botezul copiilor şi creşterea lor în credinţă trebuie să fie o prioritate majoră a părinţilor, naşilor, preoţilor şi a profesorilor de religie, mai ales astăzi când mulţi copii şi tineri sunt dezorientaţi sau tentaţi să caute fericirea în droguri nocive pentru suflet şi trup. Pe fondul sărăciei şi al migraţiei părinţilor în străinătate, mulţi copii sunt tentaţi să abandoneze şcoala şi să trăiască o viaţă dezordonată şi fără un ideal concret. De aceea, familia, societatea şi Biserica trebuie să coopereze spre a găsi soluţii practice pentru problemele concrete care tulbură viaţa copiilor şi tinerilor de astăzi.

Criza stabilităţii sau a unităţii familiei se amplifică în contextul creşterii sărăciei, şomajului şi a nesiguranţei zilei de mâine. Din aceste motive sunt urgent necesare următoarele orientări: intensificarea vieţii spirituale şi a activităţii pastorale, a solidarităţii între familii, dezvoltarea de programe sociale de susţinere a familiilor sărace, mai ales a celor care au copii mulţi.

Toate aceste probleme şi altele asemănătoare trebuie să fie permanent în centrul atenţiei Bisericii Ortodoxe Române.

Dreptmăritori creştini,

Un simbol major al comuniunii, cooperării şi demnităţii noastre ortodoxe româneşti va fi, în anul 2011, construirea Catedralei Mântuirii Neamului, după ce în anul acesta 2010 a fost selectat proiectantul, s-a obţinut autorizaţia de construire a ei, au fost desfăşurate ample lucrări de organizare de şantier, au fost procurate o parte din materiale şi a fost încheiat contractul de zidire a pereţilor din jurul fundaţiilor noii Catedrale.

În vederea coordonării donaţiilor în bani pentru construirea noii Catedrale patriarhale cu hramurile: Înălţarea Domnului (care este şi Ziua Eroilor) şi Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca pe calendarul fiecărei eparhii din Patriarhia Română să fie imprimată imaginea machetei noii Catedrale şi să fie indicate conturile în lei, euro şi dolari (USD), pentru ca fiecare eparhie, parohie, mănăstire, precum şi fiecare credincios ortodox român, iubitor de Biserică şi Neam, să ajute, după posibilităţi, la ridicarea acestui sfânt locaş, care este o necesitate practică şi o lucrare emblematică în folosul poporului român din ţară şi din afara ei. De aceea, vă adresăm tuturor, şi fiecăruia în parte, rugămintea de a oferi „darul tău pentru Dumnezeu” sau „darul tău pentru eternitate”, adică „ajutorul tău pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului”. Noua Catedrală este prevăzută cu mai multe spaţii pentru slujbe liturgice sau rugăciune, pentru conferinţe şi convorbiri duhovniceşti, pentru expoziţii de cărţi, obiecte şi veşminte bisericeşti, dar va avea alături şi cantine pentru hrana pelerinilor săraci şi cămine pentru cazarea pelerinilor români din ţară şi diasporă, precum şi cabinete medicale pentru consultaţia şi tratamentul pelerinilor bolnavi, astfel încât se vor completa între ele cultul şi cultura, viaţa spirituală şi lucrarea socială a Bisericii în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi. Fiecare componentă arhitecturală şi artistică a noii Catedrale şi toate împreună vor avea o semnificaţie teologico-spirituală şi existenţială privind taina mântuirii oamenilor, pelerini pe pământ spre patria cerească, sau misterul comuniunii lor cu Dumnezeu şi întreolaltă în Biserica lui Hristos. Fericiţi vor fi, acum şi în eternitate, cei care se vor număra printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului! Ei vor fi pomeniţi de Biserică în rugăciunile sale pe care le înalţă zilnic pentru „fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori”. Aşa să ne ajute Dumnezeu! 

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2010 spre 1 ianuarie 2011, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din diasporă. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute ca să trecem cu realism şi speranţă prin actuala criză materială şi morală, încât în anul viitor să fim mai tari în credinţă şi înţelepciune, mai prosperi economic şi mult mai bogaţi în fapte bune decât în anul 2010.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2011 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

luni, 20 decembrie 2010

Să ne rugăm împreună...

"Doamne Iisuse, Te rog să mă ierţi că şi eu am pierdut atât de multe prilejuri, întârziind în împlinirea voii Tale, ca să aştept zile mai bune şi mai potrivite, vremuri mai uşoare, împrejurări mai fără primejdii…
Şi aşa au trecut anii, fără să mărturisesc, şi viaţa, fără să câştig nimic. O dată mi-a fost frică de oameni, o dată, de frig sau de oboseală, iar acum anii s-au dus şi trupul, care odată era sănătos şi liber, a ajuns bătrân şi legat. O, dacă aş fi răscumpărat vremea pe care am avut-o!…
Doamne Iisuse, ajută-mă măcar pe viitor să fac voia Ta, făcând cât de cu grabă şi cu grijă tot binele pe care îl mai pot face. Amin."


Traian Dorz,
din "Hristos – Vindecătorul nostru"

Câteva cugetări în legătură cu păcatul



„Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui..."
(Isaia 59, 2)

„Păcatul este o ofensă pentru Dumnezeu.
El este o săgeată îndreptată către inima lui Dumnezeu, este un atac asupra lui Dumnezeu."
(«M.V.C.» 1940, nr.21, pag.1)


Fratele Ioan Marini si Parintele Vladimir

„Păcatul să nu mai domnească in trupul vostru...."
(Romani 6, 12)

„Păcatul este o robie din care numai Iisus ne poate libera,
o întinăciune pe care numai sângele Său o poate spăla."
(«G.D.» 1938, nr.5, pag.4)

„Păcatul este o atât de grea boală pentru om, încât numai Sfântul Duh îl poate libera de el."
(«F.C.» 1941, nr.5-6, pag.4)

„Păcatul este microbul sufletului.
Dintre toţi microbii din lume, păcatul e cel mai primejdios şi acela se înmulţeşte mai repede."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatele sunt ca nişte cârlige ale diavolului de care-şi agaţă funiile lui, smucindu-le unde şi cum vrea el."
(«M. V.C.» 1940, nr.22, pag.1)

„păcatul e viermele care roade rădăcina de la pomul credinţei şi strică rodul dragostei, care nu mai poate ajunge la coacere."
(Idem, pag. 5)

„Păcatul este înainte mergătorul rătăcirilor şi înşelăciunilor diavolului."
(«F.C.» 1942, nr.1, pag.3)

„Păcătoşii sunt lunatici morali."
(«V.C.» 1939, nr.29, pag.3)

„Păcatele sunt stâncile ascunse de care se lovesc corăbiile vieţii, ducându-le la fund."
(«Cal. F.C.» 1946, pag.86)

„Orice păcat este o trădare faţă de Domnul, dacă stărui în el până la sfârşit."
(«V.C.» 1939, nr.41, pag.1)

„Păcatele credincioşilor, chiar şi cele mai mici, sunt luate drept puncte de ochire cu care Satana caută să lovească în slava şi cinstea Domnului."
(«F.C.» 1942, nr.10-11,pag.13)

„Păcatul nostru nu ne face rău numai nouă înşine, ci şi altora - chiar fără să se vadă aceasta."
(«F.C.» 1942, nr. 10-11, pag. 13)

„Păcatul a schimbat pe om, făptura iubită a lui Dumnezeu, într-un nenorocit".
(«M. V.C.» 1940, nr.21, pag.1)

„Un caracter întreg înseamnă împotrivire faţă de păcat;
un caracter slab înseamnă îngăduinţă faţă de păcat;
şi fără caracter înseamnă a nu se împotrivi câtuşi de puţin păcatului"
(«F.C.» 1941, nr.7, pag. 15).

„Dintre toate păcatele credincioşilor cel mai grozav este trădarea."
(Recabiţii, pag. 5)

„A te lăuda cu păcatul este un păcat."
(«Cal. F.C.» 1940, pag.53)

„Ce este păcatul? Tot ceea ce mă desparte de Dumnezeu şi de semenii mei, este păcat."
(«Cal. F.C.» 1945, pag.81)

„Începutul păcatului în viaţa fiecăruia din noi, este: o privire, un gând, o poftă şi... cădere.
Pentru că privirea naşte gândul, gândul naşte pofta şi pofta aduce căderea."
(«Cal. F.C.» 1945, pag.63)

„Desfrânarea e păcatul lumii de azi şi e calea cea largă pe care oamenii aleargă la pieire."
(«Cal. F.C.» 1946, pag.23)

„Dacă în inima ta stăpâneşte lumea, vei găsi uşor drumul ei."
(«Hotărâţi şi statornici», pag. 19)

„Crâşma este scara pe care cobori în iad"
(«Cal. F.C.» 1945, pag. 17)

„Unde-i păcatul nu-i Dumnezeu."
(«V.C.» 1939, nr.50, pag.3)

„Nimic nu e atât de primejdios ca încrederea celui ce face păcate, gândindu-se că doar în mila Lui, Dumnezeu îl iartă."
(«Cal. F.C.» 1946, pag.77)

„Unde se duce casă bună cu păcatul,Dumnezeu nu poate să fie."
(«Hotărâţi şi statornici», pag. 26)

„Nimic nu întunecă ochiul sufletului mai mult şi nimic nu ucide cugetul mai sigur ca un păcat căruia, cu ştiinţă, i se face loc în inimă.
O spărtură mică face ca un vapor mare să se scufunde şi o scânteie mică aprinde un foc mare."
(«H.pt. F.C.», pag. 86)

„A glumi cu păcatul înseamnă orbie şi cea mai vinovată nepăsare pe care o poate avea cineva faţă de un lucru."
(«Hr.pt. F. C.»,pag.67)

Va urma

Culegere din volumul
«Firimituri de la masa Harului»
de Ioan Marini
din volumul "Păcatul"
editura "Oastea Domnului", Sibiu

duminică, 19 decembrie 2010

Foaia duhovnicească "Iisus Biruitorul" la final de an

Pentru a putea citi prima şi ultima pagină
clik pe imagine
P.S. 
E vremea abonamentelor, pe ultima pagină aflaţi detalii.
Slăvit să fie Domnul!

vineri, 17 decembrie 2010

Să ne rugăm împreună...

"Preabunule Iisuse, Pâinea şi dragostea noasteă,
Te rugăm, ajută-ne să înţelegem deplin Cuvântul şi porunca Ta: iubirea vie, caldă, dulce şi proaspătă.
Ajută-ne să nu ne amăgim nici unul că putem să ne oubim mai puţin şi să facem mai puţin decât ne-ai spus Tu şi ne-ai arătat.
Ajută-ne să nu ne închipuim că numai credinţa de nume ne este de-ajuns,
că numai forma din afară este de-ajuns.
Ci fă să înţelegem că numai dacă-i iubim pe alţii ci faptele, cum ne-ai iubit Tu pe noi,
dacă îi iertăm cum ne-ai iertat Tu pe noi,
dacă îi căutăm şi îi ajutăm pe semenii noştri aşa cum ne-ai căutat şi Tu pe noi
şi dacă o vom face zilnic,
cu o iubire mereu proaspătă şi neuscată, cum faci Tu pentru noi,
- atunci vom fi cu adevărat ucenicii Tăi.
Dar atunci toţi vor vedea cu uşurinţă aceasta.
Amin"

Traian Dorz
din volumul "Hristos modelul vieţii noastre", pag. 192

P.S. Cu un simplu clik pe fotografia fr. Traian Dorz,  puteţi auzi vocea acestui minunat om al lui Dumnezeu

joi, 16 decembrie 2010

Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.

          24. “Ce este asceza? Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu rugăciunea şi cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtăşanie, fără de care murim de foame duhovniceşte). Numai cu mijloacele Bisericii şi ale Domnului începem să trăim o viaţă în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poţi să compătimeşti pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi Biserica ne învaţă nu să ne închidem şi să ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru” (Ibidem, pag.82)
          25. “Mănăstirea noastră a primit întotdeauna ajutor de la săraci, nu de la bogaţi. Bogaţii, săracii, nu ştiu să compătimească; săracii, însă în sărăcia lor, dau ca şi văduva din templu. Aţi văzut cum spune că Domnul îi privea pe toţi care arunca bani în cutia templului. Evanghelistul spune că unii aruncau mulţi bani, fiindcă erau bogaţi, dar asta nu L-a impresionat cu nimic, dar văduva, săraca, a aruncat doi bani, care nu reprezentau mai nimic. Şi Domnul s-a oprit tocmai la darul ei, fiindcă pe aceşti doi bani se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Biserica nu stă în cărămidă şi în piatră şi în ciment, ci în inimă de om. Şi femeia aceea este cărămida; ea este cimentul făpturii lui Dumnezeu şi ea pot să fi şi eu. Şi când zic <> vorbesc şi de tine” (Ibidem, pag. 84).
          26. “Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care şi eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ţi face rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice: <>” (Ibidem, pag. 86).
          27. Nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi păzesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când m-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învăţat multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea.
        Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe. Dacă ştii că-I de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire – zic aici, în istorie – că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cealaltă şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.
          Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune. În clipa când simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne gândim prea mult” (Ibidem, pp. 87-88).
          28. “Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale şi te rogi Domnului. Dar în acest <> se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu eşti un eu) şi în durerile mele şi în neliniştea mea şi în căutările şi frământările mele te exprimi şi tu, mai ales dacă am conştiinţa că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai divizezi, moare.
        Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exteriorul), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu este acela, căci esenţial suntem aceeaşi fire” (Ibidem, pp. 88-89).
         29. “Exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit şi i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacţia ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: <<Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău>>. Acesta trebuie să fie şi cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un <>, un <> de dragoste şi de duioşie, de încredere în Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, << şi din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avram>>. Adică: <<Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce ştii Tu>>” (Ibidem, pag. 90).(sursa)

Cuvintele - petale - balsam cerec...




CUVÂNTUL!!!...Ce nobilă menire are!!!...Cuvântul nostru poartă în sine un întreg univers de iubire...sau de ură...
Sunt două ,,cuvinte”: ,,cuvânt” şi ...,,Cuvânt”...
În ,,Cuvânt” s-a întrupat Iubirea, Lumina, Adevărul, Viaţa...
Când pătrundem înţelesul ,,Cuvântului”, de fapt suntem pătrunşi de Însuşi Cuvântul, şi atunci tu, eu, noi devenim lumină, iubire, adevăr, izvor de viaţă...
Cuvântul – Hristos – este oglindirea slavei Tatălui...mireasmă a Cerului...adiere a Duhului Sfânt...

Ce e ,,cuvântul” meu?! Ce e ,,cuvântul” tău?! Ce sunt ,,cuvintele” noastre?!...
Ce poartă în sine?!Ce lasă în urma atingerii lor?!
De multe ori suntem ridicaţi pe înălţimi de Tabor prin cuvintele aproapelui...de ceea ce le animă a fi rostite, de felul cum sunt rostite...
Alteori, în urma unei conversaţii ne simţim tulburaţi...şi ne simţim aşa pentru că iubim interlocutorul nostru....Ne simţim aşa pentru că apele iubirii din sufletul nostru au fost tulburate de bolovanii grei ai vorbelor rostite fără gingăşia rostirilor Lui Hristos...
Undele create se răspândesc în cercuri tot mai largi, trecând dincoace de lăuntrul nostru...
...şi atunci privirea ne trădează fiindcă lumina din priviri apune...zâmbetul se stinge...cuvintele se opresc la marginea rostirii...
Când apele limpezi ale iubirii sunt tulburate, chipul Lui Hristos nu se mai poate oglindi în ele...
Dar, apoi, vin cuvintele-petale...vine alinul, vine vindecarea, vine Cerul...

Frânturi de...rugăciune...

Doamne, îţi mulţumesc pentru ,Cuvânt” şi pentru ,,cuvânt”...
Fă-l şi pe cel din urmă mare ca şi primul...Fă din cuvintele noastre balsam ceresc, mireasmă de Rai, adiere mângâietoare...
Fă, Doamne, din inimile noastre albie adâncă
şi curată, în care apele Iubirii divine să nu poată fi tulburate de nimeni şi de nimic...
Curăţeşte-ne de mâlul neiertării, al resentimentelor...
Fă, Doamne, ca orice cuvânt greu care ajunge în auzul nostru, să se transforme în petală uşoară în coborârea spre inimă, spre apele iubirii noastre…
...Şi te mai rugăm, Doamne, ca Iubirea Ta să ne umple până dă peste margini...şi iartă iubirea noastră mică...
Iubirea Ta mare poate înţelege iubirea noastră mică...şi slabă...şi o poate sprijini...şi o poate înlocui...păstrându-i limpezimea şi oglindirea până în veşnicie...
( Mariana L. )