marți, 7 decembrie 2010

Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.

        
22. “Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienţei mele: este nimic, este moarte. Are o aparenţă de frumuseţe de viaţă, de plăcere, de adâncime, de înţelepciune: minciună! Se poate evita calea asta a păcatului, ca fiul risipitor, dar se poate evita numai prin rugăciune. Rugăciunea este cuvânt; cuvântul este energia prin care Dumnezeu a făcut lucrurile, cerurile şi pământul. Cuvântul este taină mare şi Părintele nostru Sofronie spunea că are rădăcini metafizice. În sens adânc cuvântul nu este doar informaţie, ci comuniune. Cum putem să repetăm aceeaşi liturghie (unii preoţi zilnic) şi să nu ne plictisim, cum ne acuză unii că este ca şi cum am vedea aceeaşi piesă de teatru în fiecare zi? Fiindcă Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om. Este cuvânt viu fiindcă este energie dumnezeiască. Chiar la nivelul omului există energia comuniunii. De exemplu, cum am mai amintit, în lucrul cel mai obişnuit al lumii noastre când doi îndrăgostiţi îşi spun: <> ar putea unul să răspundă: << Ştiu, că mi-ai mai spus-o de 20 de ori deja>>. Aceasta nu este informaţie, este comuniune. Le place să audă cuvântul ăsta. Se înnoiesc prin el în prietenia, în apropierea lor.
        Cuvântul însă creşte mult mai mult în rugăciune, când ne adresăm Domnului cu <>. Biserica este cultură fără egal, în istorie şi ne-a dat cuvinte de comuniune cu Însuşi Cel fără de început Care, smerit, se pogoară la mintea noastră, ca să înalţe mintea noastră la mintea Lui cea fără de început.
          Rugăciunea este cuvântul de comuniune la care trebuie să fim cu mare atenţie. << Să luăm aminte – cum se spune la Liturghie – Înţelepciune !>>. Este cuvânt pe care nu trebuie să-l pierdem. Când suntem în Biserică la slujbe, sau când citim rugăciunile de dimineaţă, de seară ori înainte sau după Împărtăşanie, trebuie să fim atenţi să nu devină o formalitate. Căci fiecare cuvânt e un mărgăritar de mult preţ, cum pământul şi cerul nu au“ (Ibidem, pp. 76-77).
23. “Tot ce este în Biserică, precum şi cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Hristos ne cheamă din această lume la veşnicia lui Dumnezeu. Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri. 
         Primirea Duhului Sfânt, rugăciunea şi tot ce ne-a dat Biserica şi experienţa Bisericii, experienţa celor ce au trăit, a Părinţilor noştri, este comoara tăcerii, a sărăciei în lumea asta, comoara muririi aş zice, lumii ăsteia, puţin câte puţin. Nu numai că murim puţin câte puţin prin bătrâneţe şi epuizare, dar învăţăm să ne omorâm lumii ăsteia. Nu este vorba de moarte în sine, ci de câştigarea vieţii celeilalte. Numai în viaţa aceasta putem câştiga viaţa cealaltă. De aceea Biserica condamnă sinuciderea. Totuşi, viaţa aceasta, mai ales de la căderea lui Adam, are şi un rol ambiguu în sensul că ne face şi un obstacol, ne pune un zid de netrecut între noi şi viaţa veşnică. De aceea asceza Bisericii (şi aici aş vrea să răspund şi la cealaltă întrebare care se referă la asceză, adică dacă ea ne ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu) este a ne dezvăţa puţin câte puţin de lumea asta, în măsura în care, dezvăţându-ne de ea, o învăţăm pe cealaltă. Depărtându-ne de lumea aceasta intrăm în trăiri tainice, trăiri ale inimii, care sunt ale lumii celeilalte. Acestea nu sunt momente psihologice; le trăim în inimă, le trăim ca înduioşare, ca smerenie, ca tot felul de sentimente pe care le putem confunda cu psihologia, dar ele sunt de fapt trăiri duhovniceşti, care ne introduc în viaţa Sfintei Treimi. În zilele noastre tulburate este foarte greu să te lepezi de lumea în care trăieşti, pentru că toată cultura tăcerii, a isihiei, în care încercăm să auzim cuvântul lui Dumnezeu în taina sufletelor noastre, este cuvânt fără cuvinte, fără glas; Duhul glăsuieşte fără glas în inima omului. Nu mai putem auzi însă din caza zăpăcelii vieţii noastre, căci totul trebuie să se facă în grabă, toate trebuie să se termine înainte ca să înceapă ş.a.m.d. Şi totuşi Părintele Sofronie spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi , aş zice, în stare să mântuiască. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Şi aici aş vrea să spun două lucruri. Dacă putem să rânduim în aşa fel viaţa noastră încât să dăm mai mult timp pentru rugăciune, mai mult efort, sigur că da. Dar nu ştiu cum să o spun, fiindcă fiecare aveţi viaţa diferită pe care nu o cunosc. Nu o cunosc fiindcă noi, în Apus, trăim mai rău decât aici. Apusul va năvăli şi aici şi tare mă tem că o să vedeţi şi aici cum este acolo.
         Apusul nu mai simte nimic. Timpul trece şi tinerii se întreabă: << Unde merge timpul ăsta? De ce merge aşa de repede?>> Şi mă gândesc că acestea sunt zilele despre care Hristos spunea că vor fi scurtate. În greceşte, acest cuvânt, scurtate s-ar traduce de fapt cu piticit. Zilele s-au făcut pitic, dar dacă se poate dărui mai mult efort, ne putem lepăda de câteva elemente ale vieţii noastre, amintindu-ne de cuvântul înmormântării care spune că toate sunt deşertăciune, care nu rămân după moarte. Or, dacă ne întrebăm: << Ce rămâne după moarte?>>, răspundem: << Eu şi ceea ce sunt>>. Dacă şi eu am devenit dragoste, tot restul sunt pregătiri care rămân în lumea aceasta. Dar în măsura în care nu putem să dăm destul timp rugăciunii, destul efort, există alte posibilităţi. Iată una din ele:
         Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea ce mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare; armă de nebiruit împotriva diavolului. De ce de nebiruit? Pentru că-i arma diavolului. Diavolul zice: << Dacă nu faci cum zic eu, te voi chinui şi te voi omorî>>. Chinul şi moartea sunt crucea, pe care Dumnezeu le-a preschimbat în arma noastră de mântuire. De aceea ea este armă de nebiruit, pentru că aceasta era arma cea dintâi a celui rău. Dar Dumnezeu a sfinţit-o şi i-a dat putere asupra celui rău. Ştiţi cu toţii, sunt sigur, câtă putere are semnul crucii când îl faceţi asupra gândurilor rele şi asupra ispitelor. Câteodată, nu mai este nevoie să rosteşti altceva. Aşa este şi viaţa noastră. Crucea, suferinţa şi durerea pot fi mântuirea” (Ibidem, pp. 79-81)
(sursa)

Niciun comentariu: