Ortodoxia este singura realitate a omului

         5. “ << Filosofia >> înseamnă în greceşte << iubirea înţelepciunii>> ori, pentru noi, înţelepciunea este Înţelepciunea lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos. Şi pentru noi altă înţelepciune nu există. Şi, dacă această înţelepciune este nebunie – şi este nebunie pentru lumea asta – atunci să fim şi noi << nebuni>>, fiindcă înţelepciunea lumii acesteia a nenorocit pe om” (Ibidem, pag. 35).

         6. “ Originea nu este mai importantă decât faptul că exişti. […] Originea îţi este cuibul, ca al păsărilor. Pasărea se naşte într-un cuib, până îi cresc aripile şi îşi ia zborul, creşte în acel cuib dar după aceea, de multe ori, nu se mai întoarce în acel cuib niciodată. Omul, în orice caz, îţi face aripi duhovniceşti către fiinţa lui, către veşnicia lui şi zboară acolo, în veşnicie” (Ibidem, pag. 37). 

         7. “ Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ceea ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om. Şi aici intervin Tainele Bisericii şi puterea lor care hrăneşte această naştere şi creştere întru veşnicie, în fiecare suflet” (Ibidem, pag. 39). 

         8. “Omul, prin fire, este ortodox: chinez, libian, negru din Africa, piele roşie orice ar fi el, prin firea lui este ortodox […].Ortodoxia este singura realitate a omului. Este în firea omului. Această fire, puţin câte puţin, s-a conştientizat; omul şi-a pierdut-o prin căderea în păcat şi psalmistul îl plânge pe om ca tot omul fiind mincinos, dar cred că trebuie înţeles oarecum ca traducerea în slavonă: << tot omul este minciună>>.

        Omul, dacă nu şi-a găsit să vorbim într-un limbaj modern – identitatea lui, rămâne în minciună. Omul este minciună până când, în Hristos, devine adevăr ca şi Hristos Care S-a numit Adevăr. Or, ca omul să-şi regăsească, să zicem, identitatea, să-şi revină în fire, cum se spune în limba română, a trebuit ca Dumnezeu însuşi să se întrupeze, să devină om, să trăiască mizeriile noastre, să trăiască toate defectele astea ale căderii, până şi moartea, până şi iadul. A făcut şi un lucru pe care primul Adam nu l-a ştiut. Că revenind prin Înviere la viaţă, a putut şi să se înalţe la ceruri şi să şadă de-a Dreapta Tatălui, completând calea fiinţei omului, dacă vreţi calea << devenirii întru fiinţă>> a omului, până la şederea de-a dreapta Tatălui.

        Numai în Hristos omul îşi poate reveni în firea lui cea adevărată ca identitate, numai astfel îşi regăseşte firea lui cea adevărată, aşa cum a fost concepută de Dumnezeu mai înainte de veci, când s-a gândit să facă pe om în chipul şi asemănarea cea dumnezeiască" (Ibidem, pp. 45-46).

         9. “ Nu mai ştiu cine - i-am auzit numele de mai multe ori, dar l-am uitat de fiecare dată, un om care mai trăieşte poate, preot ortodox, parcă arhimandrit – a spus că noi, ortodocşii dacă ştim unde este ortodoxia nu ştim însă  unde nu este. Adică, dacă noi putem găsi, să zicem filosofia cea nerătăcită, nu putem judeca văzând pe omul din faţa noastră, dacă este sau nu ortodox în esenţă. Asta numai Dumnezeu o ştie. Am găsit în toate religiile, în natura şi filosofia lor, tendinţe către Ortodoxie. Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul dar fragmente de adevăr. Însă unul este adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câte o dată în adâncimea lor. Minunate în ce fel? Mă minunez cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos” (Ibidem, pp. 48-49).

          10. “În absolut, sunt numai două lucruri tranşante, care se exclud: adevărul şi rătăcirea. Putem spune că Avram bogatului care voia să îl roage să-l lase pe Lazăr să se ducă să-l ajute. Între cele două stări este o prăpastie pe care nu o poate trece nimeni. Dar în realitate, omul este om << amestecătură >> nemaipomenită de ceea ce poate fi mai sfânt şi de ce nu poate fi mai drăcovenesc. Nu trebuie să tranşăm noi. Tranşează judecata lui Hristos cea di urmă. Între creştini, trebuie să vedem pe fiecare ca pe un potenţial mântuit” (Ibidem, pag. 49)." (sursa)

Partea a II-a

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură