PUTEREA VINDECĂTOARE A IERTĂRII

„Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat voua în Hristos”(Sfântul Apostol Pavel)

„În loc să se elibereze de toată furia pe care o simţea în cadrul terapiei a preferat să facă o plimbare prin pădurea din apropierea casei ei. După o oră de mers s-a oprit în mijlocul pădurii şi înconjurată de atâta frumuseţe şi-a zis: „De ce să nu încerc să iert dacă celelalte măsuri s-au dovedit a fi ineficiente. Pacienta avea un caracter impulsiv şi astfel în liniştea naturii a lăsat să-i scape următoarele cuvinte: „Vă iert mamă şi tătă , vă iert pentru ceea ce mi-aţi făcut când eram mică”. Aproape instantaneu s-a simţit liberată.”( Robert D. Enright, „Cum să dăruiesc iertarea” )

POT SĂ ÎNFRUNT MÂNIA GÂNDINDU-MĂ CĂ CEL CE M-A FĂCUT SĂ SUFĂR ESTE VĂTĂMAT MAI RĂU DECÂT MINE

Privind relţiile dintre oameni, putem să ne dăm seama că suportul armoniei, al frumosului şi a ceea ce există nobil şi înălţător între ei, este dragoste şi iertarea. Fără ele lumea nu ar putea să existe. Dacă privim viaţa cu profunzime şi realism, toţi acceptăm acest adevăr şi recunoaştem că am ajuns până aici numai unei imense iubiri şi îngăduinţe venite de la Dumnezeu Care este „adânc nesecat al iertării”. Apoi am fost iertaţi şi de oameni, uneori chiar de acele persoane care în ochii noştri nu aveau mare valoare. Şi atunci am văzut cu umilinţă şi recunoştinţă că suntem atât de îndatoraţi şi faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Oricine a fost vreodată jicnit, rănit sau poate traumatizat de cineva, repune mereu în scena memoriei evenimentul pentru a-l înţelege mai bine. Şi astfel durerea se perpetuă şi amărăşte fiinţa până în temeliile ei. Şi chiar dacă am vrea să iertăm şi să uităm, ne vedem neputincioşi în faţă acestei dorinţe. În urma unei nedreptăţi suferite totul se întunecă, răul nu mai este o problemă filozofică, este o problemă înscrisă cu litere de foc chiar în fiinţa mea.

Chiar dacă într-un moment de însufleţire spun „te iert”, observ cu neputinţă şi amărăciune că resentimentele şi furia nu au dispărut. De aceea este mai cinstit să spun: „Vreau să te iert, dar acest lucru mai durează”. Aceasta nu este o inovaţie, este afirmarea unui adevăr esenţial: iertarea nu este o act justiţiar, lucrarea ei este tămăduire, iar acest lucru se întâmplă „cu trecerea vindecătoare a timpului”

Privită dinafară, iertarea pare tare frumoasă dar privită din interior ea cere ceva sacrificiu: „Mi se părea uşor Iisuse să-mi ierţi când eu păcătuiam/ Odată de-Ţi ceream iertarea Tu mi-o dădeai, nu mă-ndoiam./ Dar azi când trebuie iertarea ca eu s-o dau cui sunt dator,/ Cu ce durere văd Iisuse că nu-i uşor” (Traian Dorz)

Dacă permit acestor amintiri răzvrătite să-mi controleze şi să-mi domine viaţa, eu sunt vinovat în primul rând, nu cel care mi le-a creat. Singura soluţie în acest caz este iertarea. Pentru început este suficient să cred că ea va aduce uşurare în viaţa mea. Spre a înlesni procesul iertării pot să mă gândesc şi la posibilitatea ca cel care mi-a creat suferinţa, suferă chiar mai mult decât mine. Şi aceasta ori pentru că şi-a dat seama de greşeală şi regretă, ori pentru că răutatea şi josnicia în care se afla îi sunt o pedeapsă cum nu se poate mai cruntă.

Este aşa de trist că uneori refuzăm să ne eliberăm de furie chiar dacă acest lucru umple de nefericire şi amărăciune viaţa noastră. Este important să conştientizez că „renunţarea la dreptul de a mă răzbuna echivalează cu renunţarea la dreptul de a purta povara lumii întregi pe umerii mei” (Lewis Smedes).

Uneori întâmpină mari dificultăţi în procesul ietării cei care au o sensibilitate bolnăvicioasă. Adică cei ce au adâncit în inima lor fie vreun fel de mândrie ascunsă, fie diferite complexe de inferioritate. Omul care are conştiinţa unei reale şi adevărate demnităţi, biruie cu uşurinţă şi mândria şi diferitele complexe.

POT SĂ MĂ HOTĂRĂSC PENTRU IERTARE CÂND ŞTIU CĂ DESTINUL EI ESTE VINDECAREA, UŞURAREA ŞI MÂNTUIREA

Datele empirice şi studiile ştiinţifice spun că iertarea ajută pe cei care iartă şi că actele de reală şi sinceră iertare pot conduce la îmbunătăţirea generală a nivelului de maturitate emoţională a unei persoane. Psihologul Shekelle a realizat un studiu pe parcursul a douăzeci de ani, iar concluzia a fost aceea că persoanele irascibile, mânioase şi furioase sunt predispuse riscurilor de îmbolnăvire şi riscului de deces mai mult decât persoanele paşnice şi blânde. Un alt studiu făcut pe 30 de femei divorţate au dus la concluzia că cele care au iertat pe fostul lor soţ, se bucurau de sănătate emoţională mai bună. Ele aveau un nivel de anxietate şi depresie mai scăzut decât cele care nu au vrut să ierte.

Trebuie să observăm diferenţa dintre iertare şi împăcare. Iertarea este imperios necesară în toate cazurile, însă nu şi împăcarea. Există aşadar, posibilitatea să iert fără să mă împac cu cel care mi-a făcut rău şi nu vrea să se îndrepte. În acest sens zice Domnul Hristos despre cel ce nu ascultă nici de „unul sau doi” nici de „Biserică” : „să-ţi fie ţie caun păgân şi vameş”(Mat 18, 15-17). Dacă Domnul Hristos a iertat pe cei care L-au răstignit nu înseamna că S-a şi împrietenit cu ei.

A spune numai „te iert” poate fi o încurajare a comportamentului distrugător. De aceea iertarea înseamnă să ceri cuiva să înceteze să mai facă răul. După cum şi Domnul după ce a izbăvit de pedeapsă pe femeia cea păcătoasă şi după ce a iertat-o i-a spus: „De acum să nu mai păcătuieşti!” ( Ioan 8, 3-11)
O altă posibilitare cu totul distrugătoare şi apăsătoare pentru orice relaţie este aceea când mă împac cu cineva fară să-l fi iertat.

Psihologul englez Robert D. Enright în cartea sa „Cum să dăruiesc iertarea” enumeră câreva repere esenţiale despre valoarea şi sensul iertării. Chiar dacă nu este scrisă din perspectivă creştină, în ea se regăsesc în modul cel mai fericit multe principii şi formulări, asemănătoare cu cele din Evanghelie. El spune că dorinţa de a ierta este reală şi sinceră dacă:
1. Am luat decizia de a renunţa la orice formă de răzbunare oricât de subtilă şi fină ar fi ea.
2. Îl văd pe celălalt ca pe un reprezentant al comunităţii unane. Este şi el o persoană care trebuie să se bucure de respect şi consideraţie cel puţin tot aşa cum se bucură ori care altă persoana.
3. Încep să-i dorec binele.
4. Ba chiar nădăjduiesc să ajungă la fericire.
5. Amintirea faptei care m-a rănit nu-mi mai provoacă suferinţă.
6. Dacă nu am ajuns încă la această stare, nu trebuie să mă judec prea aspru deodată. Aceasta înseamnă că încă nu m-am vindecat.

Dar dacă m-am înscris sincer în procesul iertării înseamnă că voi ajunge în zona ei cea odihnitoare, liberă şi liniştită.

Trebuie să evităm pe cât ne stă în putinţă dialogurile dintre inimă şi minte pe care le surprindem adeseori, de genul: „Eu îl iert pentru că vreau să fiu bun, dar Dumnezeu este drept şi o să-l pedepsească chiar atunci când nu se va aştepta!” Altfel spus, eu am dreptul să fiu bun şi să-l iert, dar Dumnezeu nu are are dreptul acesta. Dacă celui ce şi-a cerut iertare i-am spus „te iert” este cu neputinţă de înţeles cum mai nădăjduiesc ca Dumnezeu să-mi facă dreptate cumva, pedepsindu-l.

Este greu să iert pe cel care mi-a făcut rău? Desigur că este greu, fiecare poate să recunoască şi să afirme şi să susţină asta. Dar să-mi amintesc de Stăpânul Căruia Îi datoram „zece mii de talanţi” pe care eu în veci nu i-aş fi putut plăti nici cu chinurile eterne ale iadului. Şi El văzându-mi disperarea, într-o clipă de milostivire mi-a iertat tot. Şi eu acum mă văd neputincios când trebuie să iert o „sumă” infimă, fratelui meu! Să nu uităm niciodată că „dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva aceasta este puterea de a ierta. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Păr Savatie Baştovoi)

 
Dar pentru ca pacea şi liniştea să survoleze pe bolta fiinţei noastre trebuie să mai ietam pe cineva. Să ne iertăm pe noi înşine că poate nu am fost suficint de înţelepţi pentru a ne trasa cărările vieţii noastre spre a ajunge unde ne-ar fi fost mai de folos. Să ne iertăm „destinul” că poate nu s-a desfăşurat aşa cum am fi vrut noi. Iar peste toate acestea să-L „iertăm” pe Dumnezeu, în sensul de a ne împăca cu El şi a crede că ceea ce El a rânduit sau a îngăduit pentru noi, aceea ne este de folos. Măcar în El să avem încredere, care poate scoate din tot răul un bine, iar din faptele pentru care am suferit poate face pricini ale bucuriei noastre.

 

Vasilică Nica