sâmbătă, 28 februarie 2009

O, Sfânt Izvor

Provocarea Inei :Postati o fotografie care sa ilustreze un peisaj, cat mai sugestiv si frumos.

Fotografia la care m-am gândit eu este făcută în primăvara anului trecut, râul Sadu, mă duce cu gândul la o poezie a fr. Traian Dorz care spune aşa:

O, Sfânt Izvor ce speli păcatul,
Dumnezeiesc Izvor de har,
ascultă-mi iarăşi vinovatul
suspin ce se căieşte-amar!(bis)

Mi-e iarăşi viaţa-ntunecată,
mi-e iarăşi sufletul pătat,
mi-e iarăşi inim a-ntinată,
păcatul iarăş i m-a-nşelat.(bis)
- clik pe imagine -
Mi-e-ntunecat din nou seninul
din sufletul ce-a fost sfinţit,
păcatul şi-a vărsat veninul
şi inima mi-a otrăvit.(bis)

Ah, unde-i pacea mea plăcută,
seninul gândului curat
şi dulcea fericire-avută
nainte de-a mă fi-ntinat? (bis)

Ah, cum mă-nvinse ispitirea
şi-n suflet am putut s-o las,
cum mi-am pierdut neprihănirea
făcând nefericitul pas!... (bis)

Căit plâng azi, eu, vinovatul
ce Te-am lovit şi Te-am scuipat...
Slăvit Izvor ce speli păcatul,
ah, fă-mă iar din nou curat!...(bis)

ORICE MÂNĂ A VRUT SĂ SE ATINGĂ DE BISERICĂ S-A USCAT!

Asa se protesteaza impotriva nedreptatilor! Vrednicul de pomenire Hristodulos, Arhiepiscopul Atenei la Tesalonic impreuna cu Sfantul Sinod si poporul ortodox protestand impotriva scoaterii din buletine a apartenentei religioase


Arhiepiscopul Hristodulos: “ORICE MÂNĂ A VRUT SĂ SE ATINGĂ DE BISERICĂ S-A USCAT!”

“ÎNTÂI SUNTEM GRECI ŞI ORTODOCŞI ŞI ABIA APOI EUROPENI !!!” POPORUL SCANDEAZĂ: “GRECIA ÎNSEAMNĂ ORTODOXIΑ!” (ΕΛΛΑΣ ΣΥΜΑΙΝΕΙ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ!!!)

“CE PUTERE V-A ADUS ASTĂZI MII (de fapt, milioane - n.tr.) DE OAMENI AICI, DACĂ NU PUTEREA CREDINŢEI??? NU EXISTĂ O ALTĂ ÎNTRUNIRE CARE SĂ FI FOST ATÂT DE MULT CLEVETITĂ CA ACEASTA!!! ŞI-AU DESCHIS GURILE AMENINŢĂTOARE ŞI ÎMPROAŞCĂ CU VENIN ÎMPOTRIVA NOASTRĂ!”

“DAR ACUM, VĂZÂND ACEASTĂ ICOANĂ EMOŢIONANTĂ A POPORULUI MĂRII (alături de mare), ACEASTĂ MĂREŢIE A PREZENŢEI VOASTRE AICI, ACUM ÎMI DAU SEAMA CÂTĂ DREPTATE A AVUT SFÂNTUL SINOD SĂ HOTĂRASCĂ SĂ AIBĂ LOC MAI ÎNTÂI ÎN TESALONIC PRIMA PULSAŢIE A INIMII NOASTRE CARE SĂ SE ÎNTINDĂ PE ÎNTREGUL TERITORIU AL GRECIEI PENTRU A TRIMITE PRETUTINDENI MESAJUL CĂ GRECIA ÎNSEAMNĂ ORTODOXIA!!!”

“A AVUT DREPTATE SFÂNTUL SINOD SĂ SE AŞTEPTE CA, AICI, MACEDONIENII ŞI TRACII, EPIRII ŞI TESALIENII SĂ RĂSPUNDĂ - AICI - CU UN CONVINGĂTOR “PREZENT” LA APELUL BISERICII LOR! VĂ MULŢUMESC, VĂ LAUD ŞI VĂ BINECUVINTEZ PENTRU ACEASTĂ CIVILIZATĂ PREZENŢĂ BISERICEASCĂ AICI. ESTE UN SCUMP PRIVILEGIU SĂ-I AI PE TINERI ALĂTURI DE TINE!”

“AICI SUNT ŞI PREOŢII NOŞTRI! PREOŢII SIMPLI, RESPECTABILI ŞI CU TOTUL DĂRUIŢI AI POPORULUI NOSTRU CARE ÎN FIECARE ZI CERTIFICĂ MARELE ŞI NEBIRUITUL ADEVĂR CĂ ÎN SPATELE FIECĂRUI PREOT SE ASCUNDE UN NOU PAPA FLESAS” (Papa Flesas este renumitul arhimandrit Gregorios Dikaios, important lider religios in revolutia din Peloponez, nn)!

“PE DREPT CUVÂNT, OMUL SIMPLU DIN ACEASTĂ ŢARĂ CERE SĂ FIE INFORMAT DE CE ACEASTĂ GRABĂ? DE CE CU PRILEJUL BULETINELOR EXPRESIA UNEI ASTFEL DE PATIMI ÎN DAUNA BISERICII? DE CE ACEASTĂ STĂRUINŢĂ PLINĂ DE PIZMĂ ÎNTR-O HOTĂRÂRE DE DEZBINĂ? CREDINCIOSUL NOSTRU POPOR NU O VREA, NU O ACCEPTĂ!D E CE ACEST DISPREŢ FAŢĂ DE IERARHIE? MAI ÎNTÂI GRECI ŞI ORTODOCŞI ŞI APOI EUROPENI!!!” (Acum poporul scandează: Grecia înseamnă Ortodoxia!)

(intrerupand poporul) “ORICE MÂNĂ A VRUT SĂ SE ATINGĂ DE BISERICĂ, S-A USCAT!”

“VOR SĂ DETERMINE GRECIA SĂ O FACĂ PE ATEUL CA SĂ APARĂ, CHIPURILE, ANCORATĂ ÎN ACTUALITATE ŞI PROGRESISTĂ! ACUM VI S-A PĂRUT CĂ A VENIT CEASUL VOSTRU!? DAR CU SPADA AUTORITĂŢII VEŢI REUŞI ÎN PLANURILE VOASTRE? AŢI AJUNS DE RÂS! SUNTEŢI ÎN BEZNĂ, RĂTĂCIŢI ÎN NOAPTE! V-O REPET: VEŢI RĂMÂNE IARĂŞI SINGURI! POPORUL NU VĂ VA URMA! PENTRU CĂ SE OPUNE PLANURILOR VOASTRE ÎNTREG CELĂLALT POPOR GREC!”

“VREŢI SĂ AUZIŢI CE AU ÎN MINTE ŞI CE PROGRAMEAZĂ ŞI PLANIFICĂ?” Poporul răspunde: Da!

ASCULTAŢI AŞADAR: I. SĂ DISPARĂ DIN FRONTISPICIUL (ANTETUL) CONSTITUŢIEI NOASTRE INVOCAREA ADRESATĂ SFINTEI TREIMI!!! ÎN NUMELE SFINTEI, CELEI DE O FIINŢĂ ŞI NEDESPĂRŢITEI TREIMI…
II. SĂ FIE OBLIGATORIE CĂSĂTORIA CIVILĂ ŞI SĂ NU SE RECUNOASCĂ DE CĂTRE STAT CĂSĂTORIA RELIGIOASĂ!
III. SĂ NU VĂ JURAŢI PE EVANGHELIE! NICI GUVERNUL, NICI PARLAMENTUL, NICI PREŞEDINTELE STATULUI!
IV. SĂ SE SCOATĂ DIN VÂRFUL STEAGULUI CINSTITA CRUCE! (poporul huiduie)
ÎNSEAMNĂ CĂ VOR SCHIMBA ŞI STEAGUL NOSTRU PENTRU CĂ ARE PE EL CRUCEA!!! VĂD CRUCEA ŞI SE DEMONIZEAZĂ!!!!
(Sursa: Laurentiu Dumitru)

vineri, 27 februarie 2009

Ionuţ - povestea continuă...

Ina m-a provocat la o nouă povestire "Creati o povestire de maxim 300 cuvinte (sau o jumatate pagina, NU mai putin) in care sa ilustrati notiunea de “intelepciune”, spunea ea. Am început să scriu, am depăşit 300 de cuvinte, dar trebuia să spun tot, ce aveam pe suflet şi iată ce a ieşit:

A fost odată pe lume, şi dacă stau bine şi mă gândesc mai trăieşte şi astăzi, un tânar care se chema Ionuţ. El a rămas orfan de mic şi nu îi rămaseră moştenire de la mama lui decât o singură fotografie şi vorbele bunicii pline de înţelepciune care aminteau cuvintele mamei lui spuse şoptit în locul cântecului de leagăn: „Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

Ionuţ îşi amintea mereu aceste cuvinte ori de câte ori privea chipul mamei din fotografia pe care o păstra cu sfinţenie. Totuşi, tinereţea şi ispitele lumii l-au făcut să uite pentru o vreme cuvintele acestea. Acum devenise un adult cu responsabilităţi felurite, uitase de fotografie şi, mai grav, uitase de Dumnezeu. Cât a fost copil, a simţit singurătatea... Acum lumea îi oferea prieteni din belşug. Într-una din seri, îmbracat frumos pentru a merge la discotecă se opri în faţa oglinzii şi îşi spuse zâmbind: „ Spune-mi, este adevărat că sunt frumos, puternic şi înţelept?” „Normal că sunt, că doar am cu cine să semăn” îşi răspunse tot el. Un fior îi străbătu atunci tot trupul şi îşi aţinti privirea spre sertarul cu fotografii. „Mama!...Am uitat de ea!” Se aşeză pe fotoliu cu fotografia în mână şi cu lacrimi în ochi.

„Să creşti frumos copilul meu...” îi răsuna în minte din nou. Hotărî dintr-o dată să rămână acasă . Cu fotografia în dreptul inimii, se întinse pe pat încercând din nou să-şi imagineze chipul mamei cel îmbujorat de preamulta ei dragoste. Deodată, în faţa lui apăru o fiinţă atât de minunată cu un chip atât de strălucitor încât nu-l putu privi. Se opri lângă el, îi lua mâna într-a ei şi îi spuse:

Dragul meu, m-ai întrebat dacă eşti frumos şi înţelept... Am să te întreb ceva; de vei putea răspunde la aceste întrebări sincer, înţelepciunea se va cuibări în sufletul tău.

  1. Mai ai în suflet chipul lui Iisus Hristos Răstignit?
  2. Mai ai haina cea albă a neprihănirii, sau ţi-a fost furată, sau ai murdărit-o cu gloria efemeră a acestei lumi?
  3. Mai păstrezi tu seriozitatea credinţei dintâi sau ai devenit uşuratic, lumesc?
  4. Mai arde în tine candela iubirii?... Undelemnul ei îţi este îndeajuns?
  5. Inima ta este toată închinată lui Dumnezeu, sau este o inimă nehotărâtă şi nestatornică?

Cercetează-te cu grijă – spuse făptura din lumină – înţelept vei fi doar atunci când Dumnezeu va fi Domn în inima ta.

Cu o ultimă strângere de mână, fiinţa înconjurată de lumină se depărtă. Înainte de a se pierde cu totul în zarea albastră, se mai întoase o dată spre Ionuţ şi îi spuse:

„Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

„Mamă!!!” strigă Ionuţ şi se trezi. Ce vis, ce părtăşie, ce cuvinte...şi din clipa aceea Ionuţ se întoarse din nou pe calea spre cer, îndrumat de înţelepciunea ce vine de sus de la Dumnezeu.

Tu, cel care citeşti aceste rânduri, cum răspunzi acestor întrebări?

P.S. Am spus titlul povestirii "Ionuţ - povestea continuă..." pentru că într-adevăr o continuă pe aceasta: Două vieţi pentru un suflet

Despre comunicarea în familie









Căsnicia se clădeşte întreaga viaţă, iar cărămida de bază pentru a construi este comunicarea. Părintele Arhim. Arsenie Papacioc spunea undeva: “ Am cununat odată pe cineva, si când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetita aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viata ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, si i-a spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-si iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! ".

Multe conflicte pot fi evitate, rezolvate sau cel puţin atenuate dacă învăţăm să iubim sincer, să ne străduim să înţelegem ceea ce vrea să spună cel de lângă noi. Comunicarea, zic eu, nu se învaţă din cărţi, este ceva spontan, izvorăşte din inimă. Când încerci să te încadrezi în nişte tipare, poţi cădea foarte repede în falsitate şi cel de lângă tine ( dacă este un suflet sincer ) va simţi cu siguranţă că nu ai o deschidere sinceră în vorbe. Când ţi se vorbeşte pe un ton răstit, autoritar, nu mai este loc de comnuicare, pentru că din start cel ce face aşa îţi cere ţie să răspunzi cu capul plecat sau să taci. Nu este normal lucrul acesta. Tonul răstit, autoritar, faţă de cel de lângă tine, arată şi iubirea pe care i-o porţi. Relaţiile de comunicare într-o astfel de familie, sunt un fel de lasă-mă să te las. Dacă soţul, sau soţia, prietenul sa prietena, vine şi îţi reproşează că nu ai avut timp de el, sau de ea, că nu l-ai bagat în seamă, că nu l-ai ascultat cu atenţie...şi vine sincer, iar tu caşti, încerci să îl întrerupi, în timp ce el sau ea îţi vorbeşte, atunci problema lipsei de comunicare ţi se datorează în mare parte. Dacă vine cineva să îţi spună ceva, trebuie să îl asculţi şi apoi să îi răspundzi, dacă şti despre ce este vorba. Să nu încercăm niciodată să spunem “ Eu nu am nici o vină” chiar dacă întradevăr nu avem nici o vină... timpul va dovedi lucrul acesta.
Într-o comunicare adevărată nu ne spargem capetele ci încercăm să ne schimbăm inimile.

Raiul familiei, comunicarea intr-o familie, se pierde prin păcat, prin lipsa iertării şi a sincerităţii. Leacul, sau redobândirea raiului se face prin venire în fire, ascultare, pocăinţă şi iertare. Dumnezeu iartă când cel ce greşeşte se pocăieşte, iar omul duhovnicesc, soţul sau soţia, primeşte cu bucurie deplină sufletul care se căieşte. În familia unde toate neajunsurile se tratează cu blândeţe, calm, chibzuinţă, dragoste şi în sfântă unitate, nu putem vorbi de aţi "varsa pasul inimii prietenilor apropiati,"

Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeuu, în fiinţa noastră au fost tipărite legile Lui, dacă nu vom respecta aceste legi, viaţa noastră nu va şti ce este pacea, împlinirea, şi adevarata fericire, pentru că, golul din sufletul nostru nu-l va putea umple nimeni în afară de El. Comunicarea între noi şi Dumnezeu, este posibilă datorită partaşiei prin Cuvânt şi rugăciune . Numai aşa, vom descoperi frumuseţea dragostei Lui Dumnezeu şi vom simţi ce minunat Prieten ne poate fi El.
Prorocul David, spune undeva în Psalmi: ”Invaţă-ne să ne numarăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă”. Rugăciunea aceasta, pentru mine, spune totul despre comunicare.

Ce aştept de fapt de la soţia mea?
- O comunicare care să aibă la bază Izvorul Întelepciunii , care este Dumnezeu, pentru că numai în El vom gasi resursele necesare pentru a putea face faţă multelor ispite şi probleme cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi.
Când căminul nostru poate deveni un colţ de rai?
Când îl ai pe Dumnezeu. Dacă îl am pe Dumnezeu, atunci îmi iubesc soţia necondiţionat, sunt sensibil la nevoile ei, şi dacă ar fi să descopăr ceva ce nu-mi place, întâi i le spun lui Dumnezeu, în rugăciune, pentru că s-ar putea să mă înşel.


P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, mi-am adus aminte că cineva m-a întrebat odată, fiind într-o situaţie dificilă:" Soţul meu este alcoolic, iubirea dintre noi s-a stins, nu mai comunicăm între noi, nu mai are servici, până şi alocaţia celor trei copii o bea...m-am gândit să-l părăsesc, dar nu mă lasă conştiinţa, ce sa fac?"
I-am spus atunci, pentru că nu doream să divorţeze : "Ascultăţi conştiinţa!" Peste ani, am reântâlnito, era împreună cu cei trei copii, era fericită....divorţase. A întâlnit un om care i-a dăruit iubire, s-a recăsătorit. Acestui om, copii îi ziceau tată şi erau fericiţi cu el.... Mi-a zis atunci: "Am divorţat, căt de mare este păcatul acesta?" Am ocolit răspunsul, nu am ştiut ce să zic deşi ştiam că este scris " Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" Ştiam de legământul încheiat prin Taina Căsătoriei :"...până când moartea ne va despărţii" Cu toate acestea, pus în faţa unui război între conştiinţă şi iubire, am tăcut.

Acum vă întreb pe voi: Cât de mare este păcatul tăcerii mele? Voi ce aţi fi răspuns?

Mai devreme sau mai târziu, fiecare cuplu se confruntă cu diverse dificultăţi conjugale. Toţi tânjim după o mai bună înţelegere în familie şi totuşi, este dragostea îndeajuns pentru a se realiza această înţelegere?

miercuri, 25 februarie 2009

Ţie îţi mulţumesc!





( 25 februarie 2009 - versuri pline de recunoştinţă pentru soţul meu drag...)






MULŢUMESC, SOŢUL MEU!


Ţie, suflet mult prea drag,

care îmi ştii toate furtunile,
toţi norii grei de întristări...

Ţie care îmi ţii inima de mână
prin unda timpului,
ţie care, de atâtea ori,
mi-ai arătat o iubire unică
şi statornică...

Ţie care îmi încălzeşti sufletul
fâcând să înflorească
şi cei mai timizi muguri...

Ţie care îmi oferi braţ putenic
atunci când merg clătindu-mă,
când mi-e teamă de necunoscut,
sau când cei ce mă iubeau
calcă pe sufletu-mi zdrobit...

Ţie care îţi uneşti rugăciunea
cu murmurele mele
prea înlăcrimate uneori...

Ţie cel ce îmi săruţi cu sufletul
ochii senini sau trişti,
dornici de înălţimi de Tabor,
dornici de iubirea
cea mai frumoasă...

Ţie îţi spun acum,
în adieri de primăvară,
cât de mult te iubesc!

Ţie, cel ce îmi eşti soţ,
şi prieten, şi frate,
şi înger şi luceafăr!

ŢIE ÎŢI MULŢUMESC!

Cu sufletul în palme...






( 23 februarie 2009 - meditând la Iubirea Lui...)








Iubirea...


Iubirea adevărată

nu-mi numără greşelile,

nu-mi judecă tăcerile...

Ea ştie să uite,

ştie să înţeleagă...

Doar ea ascultă ecoul

de dincolo de cuvinte

bucurându-se tăcând...


Iubirea adevărată

nu stă neclintită când

genunchiul meu e lovit...

Aplecarea ei tandră

spre rana mea sângerândă

e cel mai alinător balsam.


Iubirea adevărată

e mereu lângă mine

mai ales când sufletul

îmi este răvăşit...

Mai ales când pare pustiit...


Mă dor şoaptele fără ecou...

O, Doamne, vino din nou!



( 23 februarie 2009 - când sufletu-mi e-atins de dorul cel mai frumos...)


1. Sunt aici, Tu unde eşti?...


.Sunt aici,

la marginea iernii

cu mâinile pline de

fulgi înlăcrimaţi...


Sunt aici,

la marginea primăverii

cu palmele pline

de razele ce caută roua...


Sunt aici,

între cer şi pământ

cu sufletul plin

de dorul florilor de măr...


Sunt aici,

în cămăruţa mea

cu ruga mea plină

de tânguiri şoptite...


- Doamne, Tu unde eşti?...

întreb cu teamă.

- Şi Eu sunt aici

cu inima Mea plină

de iubire pentru tine.



2. Iar mi-e dor...


Mi-e dor

de ceva înălţător,

de-acel ceva tainic

ce mă ţine mereu în zbor...


Mi-e dor

de minunea albastră

ce îmi cuprindea

toate visele cu parfum de Cer...


Mi-e dor

să pot mângâia cu sufletul

fruntea obosită,

plină de roua-ngrijorării...


Mi-e dor

să merg la pas cu Tine,

ţinându-mă de mână...

Ca-n dragostea dintâi...



3. Vibrări de suflet


Cu cerneală de dor

aştern pe albul hârtiei

tremurate versuri,

vibrări de suflet

ce caută iubire...


Cu penelul amintirii

schiţez umbre dragi

pe care le îmbrăţişez

cu privirea plină de cer

ca-n zborul de flutur...


Cu delicate culori

întind curcubeul speranţei

între inima mea

şi inima voastră

ascunse după perdeaua

de lacrimi sidefii...


Cu privirea mea,

poate prea timidă,

scriu pe cerul dintre noi

psalmul de dor

născut din durerea despărţirii

şi din speranţa revederii...



( 24 februarie 2009 – aşteptând braţe de Tată să îmi cuprindă fiinţa ...)


4. Dor de alinare


Mai mult ca oricând

doresc Cerul în gând!

Să vină cu pacea-i divină

ca adierea vântului de mai

când culori şi splendori

mi se cuibăresc

în pieptul plin de dor...


Mai mult ca oricând

aş vrea să plâng

ca-n vremea copilăriei

când tata pleca departe

fără să mă îmbrăţişeze...


Mai mult ca oricând

aş vrea să cutreier

înălţimile munţilor

ce ating cerul cu fruntea

fără teamă de furtuni...


Mai mult ca oricând

aş vrea să mă ţii strâns

la pieptul Tău cald

de Tată şi Dumnezeu...


Doar aşa Cerul

mă va cuprinde

liniştindu-mi toate

furtunile...


marți, 24 februarie 2009

Impreuna in Postul Mare


Ne alaturam si noi doamnei Natalia care a lansat pe blogul "Daruind vei domandi" urmatoarea invitatie:


"...În contextul evocării vremurilor grele care vor urma, ne-a spus, printre altele, că Dumnezeu ne va lăsa pradă răutăţii şi războaielor, pentru că nu vede la noi pocăinţă. Doar pocăinţa poate schimba ceva, de aceea singura soluţie este metanoia - schimbarea vieţii şi a minţii noastre, rugăciunea şi postul.
Avem nevoie şi de o unitate în această lucrare: să ne rugăm împreună (în acest sens rugăciunea de la ora 22, propusă de Maica Siluana, despre care găsiţi detalii pe coloana din dreapta sus, este o idee minunată), să postim împreună.

Peste câteva zile începe Postul Mare şi, plecând de la ce v-am spus, vă fac din nou invitaţia de a călători împreună în acest post. Să postim împreună, să ne rugăm împreună şi unii pentru alţii.
Ca şi propuneri concrete, eu m-am gândit la:

- să ţinem postul alimentar, care ne uşurează şi ne disciplinează trupul (pentru cei care au binecuvântare de la duhovnic să nu ţină partea alimentară, rămân multe alte feluri de post)
- să înmulţim programul zilnic de rugăciune
- să ne întâlnim cu toţii în rugăciune în fiecare seară, la ora 22 (detalii pe coloana din dreapta, sus)
- să reducem navigatul pe internet şi să îl înlocuim cu lecturarea de cărţi, care are altă aşezare şi fixare în suflet
- să zâmbim mult, să iertăm, să întindem mâini de ajutor
- să nu mai răspundem atunci când cineva ne greşeşte sau ne răneşte
- să îl încredinţăm Domnului printr-o rugăciune şi să îl binecuvântăm pe fiecare om pe care ni-l trimite Dumnezeu, în fiecare zi.

Aştept şi propunerile voastre, aşa cum aştept şi să vă alăturaţi acestei împreună-călătoriri spre Înviere, printr-un comentariu sau mail sau oricum puteţi da de veste. Nu trebuie să aveţi blog, nu trebuie nimic, doar să îmi spuneţi numele, ca să alcătuim un pomelnic comun.
În rest, fiecare contribuie cu ce poate şi crede că este de folos, nimic nu este „obligatoriu” în afară de rugăciune, care este cea mai importantă.
Vă aştept cu mare drag,

Natalia

Împreună călători pana acum:
Pr. Marius
Ionela-Catalina
Daniel cu fam.
Dumitru cu fam.
Lidia-Octavia cu fam.
Jenica cu fam.
Gratiela cu fam.
Adrian cu fam.
Aniela
Claudia cu fam.
Maria cu fam.
Iulia cu fam.
Liliana-Mladita cu fam.
Valeriu cu fam.
Cornelia
Nicoleta
Adrian
Adriana
Adriana si Florica-Nina
Alina
Alina-Cristina
Alina-Mihaela
Ana-Maria
Andrea
Bogdan cu fam.
Carmen
Claudiu cu fam.
Cornelia Liviana si Dumitru
Cristina
Daniela Gina Adela
Dorin
Elena
Elena
Elena Valentina
Gabriela cu fam.
Georgiana
Ioana
Ioana Elisabeta
Irina
Irina
Laura
Lavinia
Livia si Cornel
Mara
Maria
Mariana cu fam.
Marieta cu fam.
Marilena cu fam.
Marilena cu fam.
Mihaela-Simona
Mihai-Sorin cu fam.
Nicoleta cu fam.
preoteasa Aura
preoteasa Eufemia
preoteasa Natalia
preoteasa Veronica
Ramona
Roxana
Sorin
Valeriu cu fam.
Vasilica

Mărţişor, dar deosebit!


Să iubeşti şi să fii iubit,
Doamne, ce dar deosebit,
să ai cine să te asculte
când spui vrute şi nevrute.

Să-i pui sufletul în palmă
şi să-i simţi privirea calmă,
răsărind din firea caldă
topind nămeţi de zăpadă.

Să îţi sădească-n suflet dor,
al Veşniciei mărţişor,
să-ţi dea aripe măiastre
zbor spre zările albastre.

Doamne, fă-mă primăvară,
fă-mă stea în prag de seară,
fă-mă umbră-n zi cu soare,
fă-mi iubirea mărţisoare!

Mărţişoare de credinţă
de dor şi recunoştinţă,
Doamne, ce dar deosebit
Să iubeşti şi să fi iubit!

luni, 23 februarie 2009

O iubesc ca pe o soră mai mare...


Ieri m-a oprit un tânăr care spunea că s-a apropiat foarte mult de o fată, însă sentimentul de dragoste născut în inima lui, este un sentiment - spune el - ca pentru o soră mai mare..


Întrebarea lui era dacă să-i spună despre acest sentiment al lui şi dacă nu cumva greşeşte. Am vrut să-i rspund pe loc, apoi m-am gândit la voi cei care urmăriţi acest blog şi la ajutorul pe care i l-aţi putea da lui şi multor alţi tineri care poate îşi pun o astfel de întrebare. I-am spus că duminica viitoare am să-i dau răspunsul aşteptat, aşa că aştept şi răspunsurile voastre.


Ieri, eu i-aşi fi răspuns cam aşa:

Sentimnentul de dragoste pentru aproapele îşi are izvorul în Sfânta Scriptură :”Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În acest cuvânt „aproapele” poate intra un suflet de frate sau de soră şi, gândesc că acest sentiment atâta timp cât are la bază cuvântul Sfintei Scripturi, nu poate fi considerat păcat. Cel ce şi-a încredinţat viaţa în mâinile lui Dumnezeu, poate să-şi stăpânească sentimentele, iar în cazul în care se doreşte ca sentimentul de dragoste pentru un suflet să se îndrepte spre taina căsătoriei atunci, pentru a nu greşi, pentru a nu răni pe cel spre care se îndreaptă sentimentul tău de dragoste, luându-l pe neaşteptate, trebuie aşteptat un semn din partea lui Dumnezeu. Acest semn va veni cu siguranţă dacă va fi cerut prin rugăciune sinceră şi curată.

Sentimenul de dragoste născut în inima unui tânăr credincios, pentru un alt suflet tânăr tânăr, poate fi înţeles şi ca o dăruire de sine şi, această dăruire nu duce neapărat la păcat ci dimpotrivă contribuie din plin la nobleţea celui ce se dăruieşte pe sine. Gândesc că păcatul constă în confuzia dintre sentimenul de dragoste născut din Cuvântul lui Dumnezeu şi celălalt sentiment de dragoste carnală, pe care îl oferă lumea. În clipa în care ai părăsit temeiul Sfintei Scripturi, chiar dacă ai în vedere încheierea unei căsători, cred că este prematur şi totodată păcat să laşi ca inima, sentimentul, să o ia înaintea sufletului. Inima este foarte înşelătoare. Când sentimentul o ia înaintea Cuvântului lui Dumnezeu atunci te avânţi într-o primejdie şi, s-ar putea ca braţul păcatului să te cuprindă cu tot prezentul tău, cu trecutul şi viitorul tău.

Un aforism spune: „A mângâia cu palma – o binefacere. A mângâia cu sufletul – o artă.” Iată de ce gândesc că sentimenul de dragoste născut în inima unui tânăr credincios, pentru cineva, fie soră fie frate, vine din partea lui Dumnezeu şi nu trebuie să ducă neapărat spre încheierea unei căsători. A mângâia pe cineva atunci când este deznădăjduit înseamnă mult şi cu atât mai mult când acel cineva îţi este duşman.

Sentimenul de dragoste pentru aproapele este elemenul ceresc care ne uneşte pe fiecare cu Dumnezeu. „ Cu cât cineva are mai multă dragoste divină, este mai duhovnicesc, mai întărit în credinţă, mai ca Dumnezeu...” (Cornel Rusu)

joi, 19 februarie 2009

Cristian Pomohaci - Jos Sub Crucea Rasturnata


“Jos sub crucea rasturnata dintr-un sat
Am vazut un om odata
Stand cu fata-n maini lasata
Si cu fruntea-nsangerata
Si cu fruntea-nsangerata
Si plangea, plangea de parca
Toata lumea l-a lasat.

M-am oprit atunci din cale langa el
Lacrimile-i curgeau vale
Printre degete in poale
De-ti venea sa-i plangi de jale
De-ti venea sa-i plangi de jale
Calator pornit pe cale
Singurel.

Fata-i era alba toata ca de crin
Dar albeata ei curata
Sangele-o brazdase toata
Si-a lui frunte-nsangerata
Si-a lui frunte-nsangerata
O cununa era roata
Numai spini.

Cand i-am spus sa nu mai planga m-a privit duios
A pus fruntea-n mana stanga
Si-a-nceput din nou sa planga
Ca si cum ar vrea sa franga
Ca si cand ar vrea sa franga
Lacrima ce-i curgea langa
Cruce jos.

Iar in palme si-n picioare - rani de cui
Si atunci plin de mirare
Mi-am adus aminte care
E strainul din carare
Cand ma-ntorc minune mare
Nu-l vazui.

Azi cand trec prin multe sate si prin lunci
Cand vad crucile uitate
Mie-mi pare ca pe toate
Sta un Iisus care plange
Sta un Iisus care plange
Plin de rani si plin de sange
Ca atunci.”

scrisa de Traian Dorz

E imposibil ca ascultand aceasta melodie sa nu-i pricepi mesajul!

miercuri, 18 februarie 2009

Psalm de dor


(18-19 februarie - 2008 - când mi s-a umplut sufletul de o mare bucurie....găsisem ceva ce părea că am pierdut....am vrut să scriu...dar prea multele versuri s-au încăpăţânat să apară aşa frumos, ordonat şi rimate cum le obişnuisem...
Au dat năvală până la urmă, înghesuindu-se într-un umil eseu...sau psalm...psalm de dor..)


Doamne,
mi-e sufletul prea plin de un poem aşa de drag!
Aş vrea să îl rostesc şoptit sau să-l strig,
dar parcă nu-ncape-n cuvinte...
E ca o pasăre diafană cu luciri de diamante
care se zbate mereu şi mereu atât de neputincioasă,
neştiind pe care fereastră a inimii să evadeze
pentru un zbor spre înalt
sau undeva spre o zare albastra car
e,
pânâ nu de mult părea aşa de străină...
Dacă ar ieşi pe una din ferestrele sufletului meu,
s-ar preface-n curcubeu...
Dacă ar ieşi pe alta,
s-ar face ramură de măr înflorit...
Dacă ar ieşi prin alta,
ar deveni susur blând de limpede izvor
ca lacrima de dor...
Ieşind prin alte ferestre,
s-ar face o adiere cu miresme
de trandafiri
şi lăcrimioare...
...Iar prin altele ieşind
s-ar preface-n cântec de harfă,
sau doină de fluier jelind...
...O, Doamne,
mi-e rănită inima de această zbatere-ndelungă!
Vino şi sparge colivia sufletului meu!
Atinge aripile păsării rănite şi fă o minune!
...

O, Doamne, îţi mulţumesc!
Ştiam că vei veni degrabă!
Ştiam că prezenţa Ta îmi va aduce aproape,
atât de aproape toată zarea albastră,
tot Cerul!!!
Ştiam că îi vei aduce cu Tine
Pe toţi ai Tăi...
Pe toţi fraţii mei risipiţi pe-ntreaga vale a durerii...
Ştiam că zbaterea păsării rănite
Se va preface-n psalm,
Un psalm de dor,
de dorul de-Acasă,
un psalm aşa de plăcut
când îl putem murmura împreună,
Eu cu Tine, Doamne,
şi cu ei, cu fraţii mei.



( După ce am ascultat înregistrarea cu Psalmul de dor...n-am mai rezistat...m-am prăbuşit în plâns şi rugăciune, iar întreaga fiinţă poposea pe Tabor...
A trebuit iar să scriu...doar o strofă...una care să cuprindă TOT!!! )


,,Tremur ca unda apei şi lăcrimez
Când adierea Cerului m-atinge,
Când simt minunea că psalmul ce-l creez
Are melodia-n gama DOR diez...
Şi-n psalm de dor vioara-ncepe-a plânge...."


O, om, ce mari raspunderi ai!... - de Traian Dorz


O, om! ... ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
de tot ce spui in scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i indrume!


Ce grija trebuie sa pui
in viata ta, in toata
caci gindul care-l scrii sau spui
s-a dus ... si-n veci nu-l mai aduni,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort , odata.



Ai spus o vorba! - vorba ta,
mergind din gura-n gura,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind saminta pusa-n ea
de dragoste sau ura.


Scrii un cuvint! - cuvintul scris
e-un leac sau o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramine-n urma-n drum deschis
inspre infern sau paradis,
spre-ocara sau spre slava.


Spui o cintare! - versul tau
ramine dupa tine;
indemn la bine sau la rau,
spre curatie sau desfriu,
lasind in inimi rodul sau
de har sau de rusine.


Arati o cale! - calea ta
in urma ta nu piere,
e calea buna sau e rea,
va prabusi sau va-nalta,
vor merge suflete pe ea ...
spre rai sau spre durere.


Traiesti o viata! - viata ta,
e una, numai una,
oricum ar fi, tu nu uita:
cum ti-o traiesti, vei cistiga
ori fericire-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna! ...


O om! ... ce mari raspunderi ai !
Tu vei pleca din lume,
dar ce scrii azi, ce spui in grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi mereu spre rai
sau iad o sa-i indrume.

Deci, nu uita! ... fii credincios
cu grija si cu teama!
Sa lasi in urma luminos
Un grai, un gind, un drum frumos!
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama! ...

Am tinut sa va aduc in atentie aceasta minunata poezie pentru ca am observat ca nu putini sunt acei care atribuie aceste versuri Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.


Iata istoria si framantarile care au dat nastere acestor versuri povestica chiar de autorul ei, Traian Dorz in cartea “Hristos - marturia mea”,Capitolul 23, "Şi ultimul II", Pag. 315 -317:

"În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…
În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.
Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).
Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari rãspunderi ai!…“