sâmbătă, 7 februarie 2009

Lacul – Oglindă pentru Cer


În poieniţa scăldată de lumina soarelui ca o pulbere de aur, parcă se îngrămădeau toate frumuseţile pământului.
Iarba verde ca de smarald se întindea ca un covor moale, mătăsos. Strălucirea întreagă a soarelui se cuibărea în fiecare strop de rouă care împodobea firicelele de iarbă. O adiere blândă le legăna şi păreau o mare vălurindă cu sclipiri de argint.
Ici, colo, pâlcuri de floricele albe, roz şi mov colorau splendorile poieniţei. De jur împrejur, falnicii stejari, ulmii şi fagii, într-o armonie perfectă de verde şi în cea mai nevinovată îmbrăţişare, străjuiau luminişul ca nişte uriaşe lumânări ce ardeau cu flacără verde.
Triluri vesele de păsărele răzbăteau în dulci ecouri până departe...
Farmecul poieniţei era întregit de frumuseţea unui lac aflat chiar în mijlocul acelui loc mirific. Părea că tot cerul albastru se coborâse pe luciul ca de oglindă al apei. Pe marginea vălurită ca o dantelă, erau câţiva nuferi cu potire albe care stăteau nemişcaţi şi sorbeau revărsarea de lumină a soarelui.
Înspre mijlocul lacului se făceau unde line, albastre. Câteva raţe pluteau graţioase pe apa lacului, toate împreună. După un timp se împrăştiau pe toată suprafaţa lacului şi iarăşi se îndreptau unele spre altele. Părea o joacă atât de fericită! Părea, la un moment dat, că e un fel de ritual tainic al lor prin care îşi manifestau bucuria de a fi nedespărţite. Erau atât de libere în plutirea lor! Doar marginile lacului le făcea să facă un ocol printre nuferii imaculaţi care stăteau acolo ca nişte buni prieteni, ca nişte îngeraşi cu aripi de petale...
Marginile nu le întristau deloc! Dimpotrivă, erau fericite şi se simţeau în siguranţă. Astfel erau tot timpul împreună! Se gândeau că nimic nu le putea despărţi sau îndepărta una de alta...
Ani la rând a durat bucuria lor, până când, într-o vară secetoasă, li s-a tulburat bucuria...Arşiţa verii a sorbit prea lacomă picătură cu picătură din apa lacului...În scurt timp a rămas foarte puţină...şi aceea era tulbure, cu mult, foarte mult mâl...
Nuferii s-au uscat...
Şi parcă nu era de ajuns, a mai apărut ceva care a adus multă tristeţe; de pe fundul lacului apăruse, plin de rugină şi mâl, un gard...chiar în mijlocul lacului, tăindu-l în două...separând apele...
Unele raţe au rămas de o parte a gardului, iar altele de cealaltă parte...
Puteau pluti în apa tulbure doar până la gard...Şi acolo, printre zăbrelele pline de nămol uscat, se priveau cu dor...Erau triste...Apoi, de prea multă tristeţe au început să fie neliniştite...Se agitau bătând neputincioase din aripi tulburând şi mai mult apa...Aripile lor se încărcau de nămol....Plutirea lor era din ce în ce mai greoaie...Mai era puţin şi devenea o târâre prin noroi...
Poieniţa se umplu de tristeţe....iarba îşi uscase firele...floricelele îşi scuturaseră petalele...
Raţele, prea triste de dor, unele de o parte a gardului, altele de altă parte, aşa cum le prinsese vremea, începură să se tânguie răspândind ecouri triste...
Zilele treceau cu greu...Şi, cu fiecare zi care trecea, parcă se apropiau tot mai rar de gard...Începură, parcă, să se înstrăineze puţin câte puţin... Ba, chiar unele dintre ele începeau să le vadă pe celelalte, de dincolo de gard, prin ceaţa depărtării, parcă mai urâte, parcă cu mai mult noroi pe aripi...
.....

Până într-o zi când, în poieniţă, venise un băieţel blonduţ, cu ochii scăldaţi de azurul cerului senin. Era atât de îndurerat uitându-se la priveliştea sumbră din faţa ochişorilor lui nevinovaţi! Nu putea face nimic altceva decât să se roage...Îngenuche în iarba uscată pe care o udă cu lacrimile lui atât de curate, apoi începu să murmure un cântecel despre îngeri...
Veni acolo mai multe zile la rând, rugându-se de de fiecare dată cu aceeaşi credinţă ca în prima zi când inimioara îi era sfâşiată de durere... Avea o rană adâncă...Cântecele lui erau parcă prea triste pentru un copil...

În una din zile, observă o răţuşcă mai altfel decât altele...Aceasta le îndemna pe celelalte să se apropie din nou de gard. La fel s-a întâmplat şi de partea cealaltă ...Au început iarăşi a se privi cu dor, dar...gardul era încă între ele...în timp ce inimile zburau una către alta...
Şi încă o minune! Puişorii, privind iubirea celor mari, au învăţat şi ei să iubească, şi uşor, uşor, s-au strecurat printre zăbrele!...Ce fericire era între ei! Se jucau înotând încoace şi încolo, când de o parte a gardului, când de cealaltă, de parcă nici nu exista...
Raţele bătrâne se bucurau enorm! Îşi aminteau de dragostea dintâi şi au început să o retrăiască parcă mai frumoasă...Pentru ele gardul nu mai exista...Iubirea lor era liberă să le îmbrăţişeze pe celelalte surate..
...
Băieţelul continua să se roage...zi de zi...şi noapte de noapte...şi apoi cânta...
În una din zile, pasărea aceea mai deosebită descoperise zborul...Îşi curăţă aripile de nămol şi zbură deasupra lacului...Au urmat şi celelalte...Albastrul cerului le cuprindea...Gardul nu mai conta...El nu mai exista de mult pentru ele...Tot înaltul cerului era al lor...Au stat în zbor fericit până seara, după care fiecare a înnoptat pe partea ei de lac...fără tristeţe, ci cu mult dor pe aripile lor ce le-a făcut visul nopţii atât de plăcut!...
Băieţelul cu părul de aur şi cu ochi de cer, a mai venit cu nişte copilaşi şi se rugau zi de zi pentru bietele răţuşte care tânjeau după vremurile de demult, când totul era ca în Cer...
Şi, într-o zi, s-a întâmplat minunea!...Cerul îşi plânse ploaia bucuriei şi, împreună cu lacrimile răţuştelor şi ale copilaşilor, au umplut lacul de apă ca odinioară...
Gardul a rămas pe fundul lacului, în nămol, neputincios şi în plin proces de descompunere, în timp ce raţele pluteau iarăşi unele spre altele, cu o fericire mai mare ca înainte...Câteodată zburau, şi, de acolo de sus li se părea că Cerul coborâse în lacul lor...
Peste câtva timp, nuferii, mai mulţi şi mai albi, au împodobit lacul...
Revenise starea de Rai, de Cer...ca într-un vis frumos...sau, poate că, chiar Visul acela frumos se împlinise...



Un comentariu:

Sorin Micutiu spunea...

Gardul e doar pentru cei ce vor cu tot dinandinsul sa-l vada. Dragostea nu poate fi ingradita!