Despre comunicarea în familie

Căsnicia se clădeşte întreaga viaţă, iar cărămida de bază pentru a construi este comunicarea. Părintele Arhim. Arsenie Papacioc spunea undeva: “ Am cununat odată pe cineva, si când am ajuns la rugăciunea aceea unde preotul spune: "iar femeia să asculte de bărbat", toată lumea s-a uitat la mireasă si mireasa a plecat capul. Mie nu mi-a convenit acest moment care a stăpânit ceremonia, pentru că fetita aceea a fost înjosită în cel mai mare moment din viata ei. Dar am tăcut până mi-a venit vremea la cuvânt, si i-a spus: "Am constatat că lumea n-a fost atentă la cuvintele de mai înainte, care spuneau că bărbatul este dator să-si iubească nevasta. Dragă mireasă, dacă nu te iubeste, să nu-l asculti!" Să nu ne jucăm cu cuvintele! ".
Multe conflicte pot fi evitate, rezolvate sau cel puţin atenuate dacă învăţăm să iubim sincer, să ne străduim să înţelegem ceea ce vrea să spună cel de lângă noi. Comunicarea, zic eu, nu se învaţă din cărţi, este ceva spontan, izvorăşte din inimă. Când încerci să te încadrezi în nişte tipare, poţi cădea foarte repede în falsitate şi cel de lângă tine ( dacă este un suflet sincer ) va simţi cu siguranţă că nu ai o deschidere sinceră în vorbe. Când ţi se vorbeşte pe un ton răstit, autoritar, nu mai este loc de comnuicare, pentru că din start cel ce face aşa îţi cere ţie să răspunzi cu capul plecat sau să taci. Nu este normal lucrul acesta. Tonul răstit, autoritar, faţă de cel de lângă tine, arată şi iubirea pe care i-o porţi. Relaţiile de comunicare într-o astfel de familie, sunt un fel de lasă-mă să te las. Dacă soţul, sau soţia, prietenul sa prietena, vine şi îţi reproşează că nu ai avut timp de el, sau de ea, că nu l-ai bagat în seamă, că nu l-ai ascultat cu atenţie...şi vine sincer, iar tu caşti, încerci să îl întrerupi, în timp ce el sau ea îţi vorbeşte, atunci problema lipsei de comunicare ţi se datorează în mare parte. Dacă vine cineva să îţi spună ceva, trebuie să îl asculţi şi apoi să îi răspundzi, dacă şti despre ce este vorba. Să nu încercăm niciodată să spunem “ Eu nu am nici o vină” chiar dacă întradevăr nu avem nici o vină... timpul va dovedi lucrul acesta.
Într-o comunicare adevărată nu ne spargem capetele ci încercăm să ne schimbăm inimile.

Raiul familiei, comunicarea intr-o familie, se pierde prin păcat, prin lipsa iertării şi a sincerităţii. Leacul, sau redobândirea raiului se face prin venire în fire, ascultare, pocăinţă şi iertare. Dumnezeu iartă când cel ce greşeşte se pocăieşte, iar omul duhovnicesc, soţul sau soţia, primeşte cu bucurie deplină sufletul care se căieşte. În familia unde toate neajunsurile se tratează cu blândeţe, calm, chibzuinţă, dragoste şi în sfântă unitate, nu putem vorbi de aţi "varsa pasul inimii prietenilor apropiati,"

Am fost creaţi după chipul lui Dumnezeuu, în fiinţa noastră au fost tipărite legile Lui, dacă nu vom respecta aceste legi, viaţa noastră nu va şti ce este pacea, împlinirea, şi adevarata fericire, pentru că, golul din sufletul nostru nu-l va putea umple nimeni în afară de El. Comunicarea între noi şi Dumnezeu, este posibilă datorită partaşiei prin Cuvânt şi rugăciune . Numai aşa, vom descoperi frumuseţea dragostei Lui Dumnezeu şi vom simţi ce minunat Prieten ne poate fi El.
Prorocul David, spune undeva în Psalmi: ”Invaţă-ne să ne numarăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă”. Rugăciunea aceasta, pentru mine, spune totul despre comunicare.

Ce aştept de fapt de la soţia mea?
- O comunicare care să aibă la bază Izvorul Întelepciunii , care este Dumnezeu, pentru că numai în El vom gasi resursele necesare pentru a putea face faţă multelor ispite şi probleme cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi.
Când căminul nostru poate deveni un colţ de rai?
Când îl ai pe Dumnezeu. Dacă îl am pe Dumnezeu, atunci îmi iubesc soţia necondiţionat, sunt sensibil la nevoile ei, şi dacă ar fi să descopăr ceva ce nu-mi place, întâi i le spun lui Dumnezeu, în rugăciune, pentru că s-ar putea să mă înşel.


P.S. În timp ce scriam aceste rânduri, mi-am adus aminte că cineva m-a întrebat odată, fiind într-o situaţie dificilă:" Soţul meu este alcoolic, iubirea dintre noi s-a stins, nu mai comunicăm între noi, nu mai are servici, până şi alocaţia celor trei copii o bea...m-am gândit să-l părăsesc, dar nu mă lasă conştiinţa, ce sa fac?"
I-am spus atunci, pentru că nu doream să divorţeze : "Ascultăţi conştiinţa!" Peste ani, am reântâlnito, era împreună cu cei trei copii, era fericită....divorţase. A întâlnit un om care i-a dăruit iubire, s-a recăsătorit. Acestui om, copii îi ziceau tată şi erau fericiţi cu el.... Mi-a zis atunci: "Am divorţat, căt de mare este păcatul acesta?" Am ocolit răspunsul, nu am ştiut ce să zic deşi ştiam că este scris " Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" Ştiam de legământul încheiat prin Taina Căsătoriei :"...până când moartea ne va despărţii" Cu toate acestea, pus în faţa unui război între conştiinţă şi iubire, am tăcut.

Acum vă întreb pe voi: Cât de mare este păcatul tăcerii mele? Voi ce aţi fi răspuns?

Mai devreme sau mai târziu, fiecare cuplu se confruntă cu diverse dificultăţi conjugale. Toţi tânjim după o mai bună înţelegere în familie şi totuşi, este dragostea îndeajuns pentru a se realiza această înţelegere?