miercuri, 18 februarie 2009

O, om, ce mari raspunderi ai!... - de Traian Dorz


O, om! ... ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
de tot ce spui in scris sau grai,
de pilda ce la altii-o dai,
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i indrume!


Ce grija trebuie sa pui
in viata ta, in toata
caci gindul care-l scrii sau spui
s-a dus ... si-n veci nu-l mai aduni,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort , odata.



Ai spus o vorba! - vorba ta,
mergind din gura-n gura,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curati sau va-ntina,
rodind saminta pusa-n ea
de dragoste sau ura.


Scrii un cuvint! - cuvintul scris
e-un leac sau o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramine-n urma-n drum deschis
inspre infern sau paradis,
spre-ocara sau spre slava.


Spui o cintare! - versul tau
ramine dupa tine;
indemn la bine sau la rau,
spre curatie sau desfriu,
lasind in inimi rodul sau
de har sau de rusine.


Arati o cale! - calea ta
in urma ta nu piere,
e calea buna sau e rea,
va prabusi sau va-nalta,
vor merge suflete pe ea ...
spre rai sau spre durere.


Traiesti o viata! - viata ta,
e una, numai una,
oricum ar fi, tu nu uita:
cum ti-o traiesti, vei cistiga
ori fericire-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna! ...


O om! ... ce mari raspunderi ai !
Tu vei pleca din lume,
dar ce scrii azi, ce spui in grai,
ce lasi prin pilda care-o dai,
pe multi, pe multi mereu spre rai
sau iad o sa-i indrume.

Deci, nu uita! ... fii credincios
cu grija si cu teama!
Sa lasi in urma luminos
Un grai, un gind, un drum frumos!
Caci pentru toate, ne-ndoios,
odata vei da seama! ...

Am tinut sa va aduc in atentie aceasta minunata poezie pentru ca am observat ca nu putini sunt acei care atribuie aceste versuri Sfantului Ioan Iacob Hozevitul.


Iata istoria si framantarile care au dat nastere acestor versuri povestica chiar de autorul ei, Traian Dorz in cartea “Hristos - marturia mea”,Capitolul 23, "Şi ultimul II", Pag. 315 -317:

"În primăvara anului 1956, din cauza bolii mele de inimă şi reumatism, nemaiputând lucra la şantier, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa. Cele trei luni din primăvara acestui an au fost unele dintre cele mai frumoase şi mai rodnice din viaţa mea. Aveam de păzit un hotar larg cu cele mai frumoase recolte de grâu, de porumb, de trifoi şi de bumbac din câte văzusem. Mă plimbam toată ziua prin aceste miresme şi frumuseţi, în raze şi în cântări cereşti, slăvind pe Dumnezeu cu ochii mereu înlăcrimaţi de dragoste şi de lumină. Când oboseam de atâta slavă, mă urcam pe jireada uriaşă de paie de la mijlocul acestui paradis fericit. Şi de acolo cuprindeam cu ochii roată toată moşia aceasta peste care eram singurul stăpân, binecuvântat cu toate aceste frumuseţi ale ochilor şi ale inimii. Şi acolo sus, mai aproape de cer ca de pământ, am scris, ceasuri întregi şi zile întregi din aceste trei luni întregi ale primăverii 1956, unele dintre cele mai nemuritoare din cântările mele… Ori de câte ori le recitesc îmi aduc aminte că „acolo s au născut“, când mă desfătam acolo ca într-un rai negrăit de dulce, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de miresme, de soare, de ciocârlii şi de îngeri…
În tot timpul acestor doi ani de la venirea mea în Bărăgan m-au cercetat mult foarte mulţi fraţi şi surori din toate părţile ţării. Hotarul meu de pază se întindea până la gara Ciulniţa pe unde treceau toate trenurile care veneau dinspre Bucureşti. Îmi potriveam timpul să fiu acolo pe la sosirea multora şi astfel aveam prilejul să-i întâlnesc pe toţi fraţii şi surorile care mă căutau. Ce multe bucurii am avut atunci cu cei mai aleşi fraţi din ţară! În stările de vorbă cu ei am aflat la timp despre tot mersul Lucrării Domnului. Am rezolvat împreună cu ei multe probleme grele şi am luat multe hotărâri însemnate pentru bunul mers al lucrului sfânt în care eram prinşi cu toţii.Dar cea mai mare parte a zilelor frumoase ale acelei primăveri mi-o petreceam acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele. Acolo, Domnul Dumnezeul meu mi-a dat cel mai mult şi cel mai potrivit timp să citesc şi să scriu.Cred că un mare şi ales loc în lucrarea de inspiraţie a sufletelor noastre îl are adesea şi mediul în care ne găsim. Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului.
Într-o zi, acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel nefericit filosof necredincios din Franţa, de acum aproape 200 de ani, mi s-a luminat şi mai bine marele adevăr şi rost al Judecăţii de Apoi. Cartea pe care o citeam se tipărise în zeci de mii de exemplare, mai ales pentru tineret. Şi era plină de tot felul de batjocuri contra Numelui Sfânt al lui Dumnezeu, contra Sfintelor Scripturi, contra Bisericii lui Hristos, contra Maicii Domnului, contra oricărui lucru sfânt.Scriitorul acestei cărţi murise, putrezise în pământ şi arde în iad de aproape 200 de ani… Dar cartea aceasta şi alte cărţi ale lui continuă să otrăvească şi să piardă mereu şi mereu, de atunci şi până astăzi, milioane de suflete din toate ţările pământului pe unde se răspândesc şi se citesc aceste scrieri ale lui. El a murit, dar lucrarea lui n-a murit odată cu el, ea continuă şi după moartea lui răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea altor şi altor suflete tinere şi nevinovate, cu tot ce este mai satanic, mai pierzător şi mai murdar.O, cât de drept şi de înţelept a rânduit Domnul Dumnezeu aşezarea Judecăţii din Urmă la sfârşitul tuturor vremurilor şi oamenilor. Căci faptele noastre nu mor odată cu noi. Faptele şi lucrările noastre rămân nemuritoare şi harnice, continuând mereu până la sfârşit, prin timp şi prin suflete, binele sau răul pe care l-am început noi în vremea scurtă câtă am trăit-o aici.La moartea personală fiecare dintre noi merge, precum este şi normal şi drept, în locul pe care şi l-a pregătit pe când trăia pe pământ, prin faptele şi cuvintele sale, ori la slava şi lumina veşnică, ori la ruşinea şi osânda veşnică – după cum este scris şi după cum este şi drept.Dar numai judecata personală şi particulară din clipa morţii încă nu-i de-ajuns, pentru că fapta, cuvântul şi exemplul omului sunt nemuritoare, ca şi sufletul lui, iar aceste roade ale sale, rămase după el, duc ori la slavă, ori la ruşine, ori la bine, ori la rău, pe mulţi şi mulţi care vin pe urmele lui, până la sfârşit. Şi numai la Marea Judecată a tuturor, de la sfârşitul vremii, se va putea vedea cu adevărat cât bine sau cât rău am făcut în lumea aceasta fiecare dintre noi, prin ceea ce am lăsat în urma noastră. Abia atunci se va vedea pe câţi semeni ai noştri i-am ajutat să ajungă la mântuire – şi pe câţi i am împins la pierzarea veşnică (Dan. 12, 2).
Voltaire – şi toţi cei ca el – sunt acum, sigur, în osânda veşnică, aşteptându-şi ultima judecată. Desigur că acum, dacă ar mai putea spune ori scrie vreun cuvânt cititorilor lor, le-ar zice ca bogatul nemilostiv din evanghelie: să se întoarcă la Dumnezeu, ca să nu mai ajungă nimeni acolo unde sunt ei. Dar acum Voltaire nu mai poate. Acum suferă pe veci de veci, chinuindu-se acolo sub urmările necredinţei lui. Şi cred că pe măsură ce opera lui adânceşte din ce în ce mai mult răul în lume, i se adânceşte şi sufletul lui în aceeaşi măsură în focul şi în osânda de care s-a făcut vrednic prin tot ce a făcut el şi a spus când a trăit pe pământ.Iar în Ziua Marii şi Ultimei Judecăţi, atât omul cât şi opera sa, cu toate urmările ei, vor merge în faţa Marelui şi Dreptului Judecător. Şi atunci se va descoperi cu adevărat, în toată întinderea şi adâncimea lor, urmările faptelor şi cuvintelor fiecăruia dintre noi.Atunci vor vedea Sfinţii Apostoli şi mărturisitori ai Domnului cât bine au făcut ei prin cuvântul şi prin scrisul lor tuturor oamenilor şi popoarelor care i-au urmat până la Sfârşit. Şi se vor bucura cu o bucurie negrăită şi strălucită, împreună cu cei care s-au mântuit, ascultându-i şi urmând cuvântul lor.
Dar atunci vor vedea şi scriitorii necredincioşi şi toţi educatorii nelegiuiţi cât rău au făcut lumii care i-a urmat şi câte suflete au dus ei la nefericirea veşnică prin opera şi exemplul lor blestemat.Iată de ce trebuie să fie o Judecată Finală! Numai atunci, la Sfârşit, când se va face suma totală a tuturor urmărilor binelui sau răului fiecărui om – se va putea vedea cât şi-a strâns fiecare. Şi i se va putea răsplăti apoi pe veşnicie cu adevărat după merit.Din aceste frământări au ieşit atunci şi versurile poeziei „O, om, ce mari rãspunderi ai!…“

2 comentarii:

Mariana spunea...

Sorin, am fost şi eu indignată când am văzut că îi este atribuită altui autor. Apoi m-am gândit că, până la urmă, astfel de poezii Îl au ca autor pe Însuşi Dumnezeu, dar adevărul despre autorul pământesc trebuie să se ştie.

Înafară de excepţionalele adevăruri din versuri, am mai reţinut ceva ce arată şi explică profunzimea creaţiilor omului lui Dumnezeu, fratele nostru Traian Dorz:
,,Când priveliştea în care îţi înoată sufletul este largă şi frumoasă, când lumina prin care îţi pluteşte gândul este dulce şi limpede, atunci totul îţi este divin şi posibil. Duhul şi inspiraţia nu ţi se târăsc, ci zboară. Şi nu faci doar paşi mărunţi pe jos, ci umbli pe înălţimi, păşind din munţi în munţi. De acolo poţi atât de uşor să comunici cu toate înălţimile şi adâncimile de dincolo şi de dincoace de tine. Cu lumea îngerilor sau cu a lucrurilor. Cu cei din pământ sau cu cei din cer. Cu tainele trecutului sau ale viitorului."

Minunat! Absolut minunat!...şi adevărat!...Mulţumesc!

Ioan Alexandru Tantar spunea...

Bunica mea a fost cea care mi-a citit prima data aceasta poezie.