( Cu câteva minute în urmă am acsultat o melodie care mi-a amintit de copilărie, de bunica mea... şi de compunerea ce urmează scrisă de o elevă de a mea împreună cu mama ei purtate de acelaş dor frumos...)
,,Multe povestiri ţesute cu vraja gândului, plutesc zi de zi printre noi!
În dimineaţa aceea mă simţeam altfel! Un val de căldură îmi invada sufletul şi mii de sentimente nobile mă purtau de către împărăţia aducerii aminte. Deschid fereastra cu speranţa ca aerul proaspăt de afară să-mi potolească dorul. Dar adierea de vânt care patrunde prin camera mea îmi răscoleşte sufletul. Vântul nu era vânt... era murmur de izvor, foşnet de frunze, miros de brad şi nu în ultimul rând era vocea bunicii mele!
Cât de fericită a reuşit să-mi facă zilele petrecute împreună cu ea. Oare i-am mulţumit? Când ajung trebuie să-i spun toate astea şi multe altele. Trebuie! Cu mâinile atingând aerul, alergam pe poteca străjuită de brazi seculari către casa cerului, a îngerilor, unde este şi bunica. Simţeam cum inima-mi bate repede gata să-mi spargă pieptul, şi am continuat să alerg.
Am văzut-o... mă aştepta parcă şi zâmbea cum zâmbesc toţi îngeraşii.
M-a luat de mână şi ne-am dus în spatele casei, acolo de unde începea pădurea de brazi şi universul copilăriei mele. Cu capul în poala ei, cu privirea spre cer şi cu mâinile frământând iarba crudă, am ştiut atunci că vreau să rămân veşnic copil. Citindu-mi parcă gândurile, am auzit-o:
- Nu te teme, frumoasa mea! De tine depinde să-ţi păstrezi vii amintirile împletindu-le în puritatea sentimentelor.
Ce este copilăria?... O fantasmă, o floare deosebită, pură care a prins între petalele ei atât de multe amintiri, primii paşi, primele cuvinte...
Pe aripi de vis am ajuns pe vârful unui munte, iar din norii albi, îngerii cerneau picături de ploaie în care erau oglindite amintirile mele. Nu voiam să atingă pământul de teamă ca nu cumva uitarea să le facă să dispară pentru totdeauna.
Erau cele mai preţioase amintiri ale mele, anii, zilele, nopţile petrecute împreună cu bunica, îngerul meu păzitor şi călăuzitor în viaţă.
Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum a început.
Un îngeraş ca de argint a venit către mine. Hm! Un îngeraş...numai un copil cu sufletul pur poate să-l vadă. De pe aripa lui cobora o zână tânără care avea faţa limpede ca apa de izvor. Purta o rochie albă, lungă ţesută din petale de crini albi. În cosiţele ca abanosul împletite de o mână mâiastră erau flori de nu-mă-uita pe care scria: Zâmbetul bunicii tale care este înger îţi dă această coroană. Ochii negri ai zânei scânteiau în lumină. Era copilăria şi avea chipul atât de drag mie al bunicii mele. Se îndrepta spre mine şi o lumină finuţă i-a străbătut obrazul subţirel. M-am apropiat timid şi cu mâna i-am şters mărgăritarul.
- Nu plânge! Eu sunt fericită că te-am întâlnit! Voi purta cu mine toată viaţa imaginea ta!
M-am întors acasă bucuroasă că mi-a zâmbit un înger!"
( V. Andreea împreună cu mama ei călătorind printre amintiri)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu