vineri, 26 septembrie 2008

- Două vieţi pentru un suflet


A fost odată într-un sat de munte o familie frumoasă cu mulţi copii. Mama, o femeie cu sufletul asemeni unui izvor de pace, vorbea copiilor din cuvântul lui Dumnezeu, vorbea de dragostea Domnului Iisus, cu o voce liniştită şi plină de înţelepciune. Tatăl, era un om gospodar, dar, căruia îi lipsea acea răbdare, acea pace interioară pe care o avea soţia lui şi deaceea de multe ori se înfuria fără rost.
Anii au trecut unul după altul, iar familia devenea tot mai numeroasă. Întruna din zile, mama. Se îmbolnăvi greu şi pedeasupra era şi însărcinată. Gânduri negre o frământau pentru că doctorul îi spusese în faţă că trebuie să aleagă între viaţă şi moarte. Vecinii, rudele, o parte din prieteni, o sfătuiau cum credeau ei mai bine, dar ea nu se putea obişnui cu gândul, nu era în stare să ucidă şi pedeasupra ea îşi predase viaţa printr-un legământ, Domnului, cu mulţi ani în urmă.
Şi totuşi aceste aşa zise „sfaturi bune” nu-i dădeau pace, o urmăreau asemenea unor păsări de pradă. Apăsată de gânduri îşi întrebă soţul:
- Oare ce am putea să-i dăruim?...Tu ce părere ai?
El se uită la ea, avea răspunsul pregătit dinainte:
- Marie, mai avem de crescut şase copii şi mi-e teamă că am să rămân singur. Fă mai bine ce ţi-a spus doctorul.
Ea se uită la el plină de durere şi ieşi din casă plângând.
După zile şi frământări, Maria, a dat răspuns tuturor ce se interesau de situaţa ei:
- Am adus pe lume şase copii şi niciodată nu nu m-am opus voii lui Dumnezeu, aşa că am să păstrez sarcina şi facă Dumnezeu ce doreşte cu mine.
A venit şi vrema naşterii, afară, vremea era urâtă, ningea, iar vântul sufla cu putere. Maria născu un băieţel, pa faţa ei radia o bucurie fără margini pentru că învinsese toate ispitele ce o chinuiseră atâta timp.Îşi stânse copilul în braţe şoptindu-i:„Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întodeauna lumină” După câteva luni, vorbele doctorului începeau să se adeverească. Soţul ei, a început să bea şi de fiecare dată când venea acasă îi reproşa:
- Vezi, te-ai încrezut în Dumnezeul tău şi acum suferă toată familia din cauza ta!
- Dragul meu soţ, dacă asta-i voia Domnului, nu te-ngrijora, am pregătit totul în cazul care Domnul va dori să-l ia păsta mic la El!
Mai era puţin timp până când copilul, Ionuţ, împlinea un an şi cum necazurile vin totdeauna pe neaşteptate, mai ales atunci când nu doreşti să vină – veni şi peste satul de munte cea mai mare durere din acel an. Maria, plecase la Domnul căruia îi slujise atâţia ani, lăsând în urme ei şapte copii. Misiunea ei în lumea aceasta se încheiase, acum se afla în faţa Domnului Iisus care îi va înmâna cununa veşniciei.
Din acest an începe povestea lui Ionuţ căruia nimeni nu-i mai dădea nici o speranţă de viaţă. A fost luat şi dus departe de casă, de fraţi, de o rudă apropiată a mamei lui.
Anii au trecut iar Ionuţ a crescut măricel. Era un copil căruia îi plăcea să facă tot ce vedea la oamenii mari, pe dealtă parte era şi isteţ. Ionuţ învăţase multe lucruri urâte, învăţase să înjure, să fumeze, să bea şi toate acestea pentru că nimeni ne se ocupa de buna lui creştere. Îi plăcea mult discotecile şi le frecventa foarte des, devenise un copil problemă. Îşi făcuse multe planuri pentru viitor, dorea să aibă discoteca lui, formaţia lui şi altele asemănătoare. Într-una din zile, în timpul perioadei de liceu, nimerise în mijlocul unui grup care vorbea de Dumnezeu, un tânăr îi făcu invitaţia de a merge la o biserică din apropiere, unde avea loc un eveniment important, iar Ionuţ a acceptat, din curiozitate. Acolo a descoperit o mulţime de lucruri noi, iar tinerii l-au primit în rândurile lor cu o dragoste pe care Ionuţ nu putea să o înţeleagă. Să pângi din dragoste pentru cineva, pentru el era imposibil. Şi totuşi a trăit să vadă lucrul acesta. Una dintre cântări a atins coarda sensibilă a inimii lui, a memorato foarte repede.
După această întâmplare, întruna din zile aflându-se în satul unde se născuse, Ionuţ, a aflat de la o femeie bătrâna istoria zbuciumată a venirii sale pe lume.
- Ionuţ (spuse bătrâna), atât de mult semeni cu mama ta!
- Cu mama? Aţi cunoscut-o pe mama?
- Da, era o femeie credincioasă, ştia o mulţime de cântări de la Oastea Domnului.
- De la Oastea Domnului?
- Da, dar de ce te miri aşa?
- Pentru că, acum câteva zile, am fost şi eu la o adunare a Oastei Domnului, am învăţat chiar şi o cîntare!
- O cântare? Ce cântare?
- Vreau lângă Dumnezeu.
„Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu
oricât va fi de greu necazul meu
orcât voi suferi cântarea mea va fi
vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu...”
La auzul acestei cântări, ochii bătrânei se umplură de lacrimi.
- Ce frumos cânţi, până şi glasul îi aparţine mamei tale. Păcat că a murit, ar fi fost atât de fericită să te vadă, să te audă cum cânţi, cântarea ei preferată, pe care o cânta tot timpul. De la ea a învăţat-o corul bisericii nostre şi o cânta mai tot timpul.
- Lele Flore, dumneata şti de ce a murit mama?
- .................
- Şti?
- Ionuţ, mama ta...mama ta, după ce te-a născut, a avut mari probleme...
Deşi răspunsul a fost incomplet Ionuţ, a înţeles că mama lui murise din cauza lui, aşa îi spunea inima, pentru că toţi îi ascunseseră acest lucru. Sărută mâna bătrânei şi plecă. Se înserase iar afară era foarte frig. Cu toate acestea nu se gândi să meargă acasă. Urcă dealul din vârful căruia putea zării satul scufundat în întuneric, inundat de lumina a sute de becuri. Era agitat şi simţea cum i se zbate în piept inima. A stat mult timp acolo privind spre biserica satului, unde era înmormântată mama lui. Îi era ruşine de el însuşi. Dacă cineva l-ar fi întrebat unde-i mormântul mamei lui, nu ar fi fost în stare să-i răspundă.
Odată cu venirea primăverii, odată cu topirea zăpezii, au început să se topească şi poflele lui Ionuţ de a mai frecventa discotecile, lăsând să se vadă bobocii unei noi vieţi, care aşteptau să se deschidă. Ionuţ începuse să meargă tot mai des la biserică şi de fiecare data afla lucruri tot mai noi.
Într-una din zile, tinerii l-au invitat să meargă cu ei într-un alt oraş unde vor juca o piesă religioasă şi anume „Pilda fiului risipitor”. Ionuţ merse cu ei plin de bucurie. Acolo tinerii şi-au dat seama că scena care închipuia crâşma în care fiul risipitor îşi va cheltui ultimul ban, era prea goală şi l-au rugat pe Ionuţ să ia loc la masă, pentru a fi mai mulţi pe scenă. În acele clipe, Ionuţ, a fost pătruns de cuvintele ce se rosteau pe scenă, iar când rolul lui a luat sfârşit sa restras într-un colţ întunecos şi a început să plângă. Degeaba îl mângâiau cei din jur cu frumoase cuvinte, el ştia una şi bună. Păcătuise înaintea lui Dumnezeu şi a mamei lui şi dorea să repare totul, dar nu ştia cum. În clipele următoare lacrimile lui se uniră cu lacrimile fiului risipitor ce sta îngenunchiat la picioarele tatălui său cerându-şi iertare. Atunci Ionuţ, a înţeles ce trebuia să facă. S-a întors acasă mai trist ca nicodată, în noaptea aceea aflase că Domnul Iisus a murit din cauza lui, a murit pentru el, ca el să aibă viaţă veşnică. Şi parcă acelaş lucru se întâmplase şi cu mama lui, murise din cauza lui, murise pentru el, ca el să aibă viaţă. Simţea că nu mai poate să traiască dacă nu face ceva prin care să săsplătească câtuşi de puţin aceste două jertfe ce s-au dat pentru el. Astfel că în Duminica următoare, mergând la Biserică, a auzit chemarea la legământ, la predrarea vieţii în mâna lui Dumnezeu – atunci a înţeles că pentru el sună acest lucru şi îngenunchind în faţa adunării şi în faţa Sfântului Altar a rostit următoarea rugăciune:
[i]Doamne Iisuse, nu sun vrednic să-mi ridic ochii spre Tine, te rog să m ă ierţi că nu mi-am dat seama până acum că eu trăiesc datorită dragostei Tale şi a mamei mele. Nu am cuvinte să-mi exprim bucurie că vă am din nou lângă mine. Promit în faşa Sfântului Altar, că am să dau dovadă prin pilda vieţii mele că Jertfa Ta şi jertfa mamei, nu a fost în zadar!
Amin!

7 comentarii:

Sorin Micuţiu spunea...

Multumesc pentru aceste minunate cuvinte, multumesc!
"Dragul meu Ionut,
Pun cu multã bucurie si recunostintã povestea ta pe site cu rugãciune cãtre Domnul sã fie de folos atât mamelor care fug de copii, cât si copiilor care îsi judecã pãrintii si nu cunosc jertfa aducerii lor pe lume. De multe ori recomand copiilor sã sãrute mâna mamelor pentru a le multumi cã nu i-au avortat si cã au înfruntat valurile potrivnice ale lumii acesteia care, de multe ori, au fost mari si mai periculoase.

Acum as folosi ocazia aceasta pentru a face un apel si cãtre copiii care au fost înfiati si crescuti de pãrinti adoptivi. Dacã veti încerca sã le fiti recunoscãtori si sã-i cinstiti ca pe pãrintii vostri adevãrati, ei fiind, de fapt, mai adevãrati în fata lui Dumnezeu decât cei care v-au pãrãsit, de voie sau de nevoie si, în acelasi timp, sã vã rugati pentru pãrintii dupã trup, mai ales pentru mama care nu v-a lepãdat prin ucigasul avort. Atitudinea acesta de recunostintã si cinstire vã va aduce multã pace si bucurie în inimi si vã va fi bine si veti trãi, conform fãgãduintei Domnului, ani multi pe pãmânt!

Domnul sã te binecuvânteze, Ionut, si sã te ajute se devii martor viu al milostivirii si iubirii Lui!

Cu dragoste si respect,

M. Siluana"

postate aici:
http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebare.php?iid=1260

Mariana spunea...

Tulburătoare ,,poveste"!!! Copleşitor de tristă!...şi copleşitor de frumoasă!...
Am citit-o de aseară cu întreruperi multe din cauza plânsului...Dacă m-ar fi văzut personajul principal, Ionuţ, sigur mi-ar fi zis:,,Nu trebuie să plângi!"
Iar eu aş fi răspuns: ,,Cum să nu plâng? Sunt şi eu mamă, şi parcă mi se rupe inima...Cum să nu plâng?Sunt sora ta mai mare...eşti fratele meu mai mic..."

Acum îmi zic în gândul meu şi în inima mea, că mai mult decât lacrimile noastre, să venim înaintea Domnului cu rugăciune pentru toţi copiii rămaşi singuri, şi, mai mult de atât, să facem tot ce ne va învăţa iubirea de aproapele nostru...

Sorin, mulţumim că ne-ai împărtăşit această ,,poveste"!
Domnul să fie slăvit pentru finalul ei fericit !

Ai scris odată, pe forum, după ce ai împărtăşit pe scurt povestea vieţii tale: ,,Mamelor, spuneţi "NU", avortului!

Mulţumesc MAMĂ!
Dacă nu ai fi spus "NU"...........MULTUMESC!....."

Îngăduie-mi să scriu aici ce am scris atunci: ...Citesc şi recitesc această înduioşătoare poveste...Cu ochii în lacrimi îmi zic mereu mie însămi: prea trist şi prea frumos!...

,,Mulţumesc MAMĂ!
Dacă nu ai fi spus "NU"...........MULTUMESC!....".
...scria mai sus fratele nostru Sorin...cuvinte pe care sunt convinsă că le spune în taină de atâtea ori!!!

...DA, aşa este! Această MAMĂ e mama fratelui nostru Sorin, o MAMĂ eroină! O femeie pe care aş fi vrut să o cunosc! O martiră, o eroină! A ales viaţa fiului ei în schimbul vieţii sale. O femeie cu frică de Dumnezeu!
Poate mărturia lui Sorin va sensibiliza inimi de mame care vor să fie cu adevărat MAME.

Mi-a plăcut atât de mult ca acest cuvânt atât de drag este scris cu majuscule!
Ştiţi că elevii mici au tendinţa să scrie cu majuscule cuvântul ,,mama"? E admirabil cum ei vor să îşi arate iubirea scriind în acest mod. La fel scriu şi cuvintele ÎNVĂŢĂTOARE şi DUMNEZEU. În faţa acestor NUME ne simţim mereu copii…Candoarea copilăriei revine şi manifestările ei au atâta gingăşie şi sfinţenie…

Of! Ar fi atâtea de spus!!!

Frate Sorin, e trist, dar e atât de frumos! S-au dat două jertfe pentru sufletul tău!...aş putea spune că eşti iubit de două ori...Majoritatea mamelor iubesc copiii până la jerftă, dar MAMA ta chiar a făcut dovada acestei iubiri...Ştiu că îţi este dor, şi nimeni şi nimic nu o va înlocui, şi nici un cuvânt de alin poate că nu va înlătura durerea dorului de tot ce a fost mama ta în acel prim an de viaţă. Ne rugăm Domnului ca El să îţi fie aproape şi să te învrednicească pentru Cer...acolo unde MAMA ta a plecat cu o clipă mai devreme...

...Până Atunci, fie ca Domnul să te binecuvinteze cu iubirea celor din jurul tău, alinându-ţi dorul după iubirea mamei!

Filoteea spunea...

Dumnezeu iubeste copiii


"Lăsaţi copiii să vină la Mine!" Luca 18:16

Universul copiilor este întotdeauna unul plin de fascinaţie, exuberanţă, şi inocenţă... într-un singur cuvânt unul paradisiac. Este locul în care totul este posibil, unde iubirea, simplitatea şi candoarea sunt la ele acasă.

Încă de la primul pas, acest univers te captivează şi te introduce într-o lume feerică, de vis. Cei care pătrund în această lume, comunică prin limbajul iubirii. Este o dragoste curată, care nu aşteaptă nimic în schimb, şi care oferă, oferă şi iar oferă pentru ca să primească în schimb, o nouă ocazie de a oferi... Cei care nu reuşesc să înţeleagă această lume, este pentru că nu au învăţat încă acest limbaj al dragostei. Aşadar, haideţi pentru câteva clipe să pătrundem în acest tărâm de vis şi să lăsăm ca acest limbaj să ne lumineze paşii spre îngeraşii care ne înconjoară.

Suprema taină a lumii, iubirea, o avem fiecare întipărită în inimile noastre, ascunsă într-un colţ, mai uşor sau mai greu de pătruns. Diferenţa care există între noi se datorează faptului că, unii o au în stare activă iar alţii în stare pasivă, sau latentă...unii şi-o exprimă în viaţa de zi cu zi, iar alţii nu. De unde ştim că avem fiecare iubirea ascunsă în noi? E simplu...pentru că ea a fost sădită în noi, înca de la început, este chipul lui Dumnezeu, care vibrează în fiecare, este parte din fiinţa noastră, parte a Dumnezeirii în noi. Aşadar, cel care este Iubire, ne-a creat pe fiecare din iubire, cu iubire şi pentru iubire. Aceasta înseamnă că am venit pe lume, ca răspuns la o iubire divină, avem în noi iubirea şi avem misiunea de a dărui iubirea mai departe la cei care ne înconjoară, şi prin ei, lui Dumnezeu. Iată de ce fiecare copil, este o expresie a dragostei Tatălui Ceresc, care i-a trimis pe pământ, din iubire pentru creatura Sa, pentru ca fiecare să fie un dar, o binecuvântare pentru acest univers. Noi, cei mai mari decât ei, avem datoria să-i primim cum se cuvine, şi să le oferim o parte din iubirea noastră, fără să aşteptăm nimic în schimb.

Mamele sunt primele care intră în acest univers şi primele care învaţă limbajul iubirii. De aceea ele îi pot înţelege pe copilaşii lor cel mai bine, iar legătura tainică care există între ele şi copil, este una asemenea celei existente între om şi Dumnezeu, Tatăl său. Dar ne întrebăm ce este iubirea?!? Iubirea este...Dumnezeu. Dacă dorim să cunoaştem ce este iubirea, atunci trebuie să dorim să-L cunoaştem pe Domnul Dumnezeu. Jertfa pe cruce a Mântuitorului este expresia celei mai mari iubiri posibile, care se dă pe sine, pentru ca obiectul iubirii, omul, să poată trăi o veşnicie în comuniune deplină cu El, Tatăl său. Dacă vom înţelege preţul acestei iubiri, vom putea să activăm iubirea care se află în noi şi să o oferim mai departe celorlalţi, copilaşilor care ne-au fost daţi pentru a-i iubi. Iată de ce este atât de importantă venirea în lume a Pruncului Iisus, naştere a Căruia o prăznuim de Crăciun. Bucuria Naşterii Mântuitorului nostru, preschimbă bucuria fiecărei naşteri într-o bucurie eternă, care are o destinaţie, veşnicia...o reîntoarcere la Tatăl Ceresc!

Iată de ce fiecare copilaş care vine pe lume este o nou dar din iubire... Pentru că se apropie sărbătoarea Crăciunului, să primim cum se cuvine, pe cel mai măreţ Dar care l-a cunoscut pământul, pe Prinţul păcii, Hristos Domnul, Mirele mult aşteptat. Fie ca El să se nască şi în inimile noastre! Sărbători binecuvântate cu bucurii sfinte.
- Filoteea - O:-)

Sorin Micuţiu spunea...

Mulţumesc pentru toate gandurile voastre...
În mine locuia o întrebare: Cum arătau ochii mamei în realitate?
Privesc a nu ştu câta oară peste singura fotografie, singura amintire a chipului ei drag. În ultimul timp m-au tulburat fel şi fel de încercări, gândurile-mi rătăceau risipite printre amintiri mai vechi sau mai noi. Aşa am ajuns din nou, să privesc spre chipul mamei, ca spre o icoană. Pentru o clipă m-am simţit privit, m-am simţit îmbrăţişat, m-am simşit uşurat....şi când m-am uitat mai atentat văzut că în ochii mamei, plângea o floare. De azi, nu o să mă mai întreb cum arătau ochii mamei, pentru că ştiu că au fost cei mai frumoşi de pe lume.......

Sorin Micutiu spunea...

Am tot amanat sa spun, pentru ca nu doream sa fiu inteles fresit...floare din ochii mamei eram eu. Ori de cate ori ma uit in ochii ei, chiar daca sunt doar intr-o fotografie, ma vad pe mine... Copii sunt florile pe care Dumnezeu ni le daruiste sa ne infrumusetam gradina sufletului!

adriana spunea...

Sorin, ti-am citit povestea inca de cand stateam amandoi cu ochii pe blogul dalidei

Slava Domnului, pot spune ca noi avem sansa ca durerule sa nu fi lasat rani in sufletele noastre...

Mariana spunea...

Sorin, am recitit cu dor aceste rânduri minunate...E copleşitor cum tristeţea şi bucuria îşi dau mâna şi tristeţea cedează în faţa bucuriei...Când îl afli pe Dumnezeu, se vindecă orice rană, orice durere, iar dorul devine frumos, plin de cântec şi rugă ...

De mult voiam să îţi fac acest dar pe care abia acum reuşesc aici printr-unul dintre filmuleţe...Vei vedea care...Ştiu că poate va fi şi un pic greu să retrăieşti amintiri, dar acum ai cel puţin un prieten în plus care îţi este alături...

Mă gândesc uneori că am atâtea doruri de Cer, am atâtea motive pentru care aş vrea să fiu acolo...De ceva timp, unul dintre doruri este de o cunoaşte pe mama ta...O voi îmbrăţişa cu o recunoştinţă infinită şi apoi vom cânta împreună o cântare nouă...

Dumnezeu te iubeşte mult, Sorin!
Îi mulţumesc din nou că ne-a făcut fraţi şi că ne-a făcut să ne întâlnim sub crucea Lui, în murmur de cântare, în şoaptă de vers şi rugăciune, şi în lacrima de dor!