Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?
Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.
Când, frânt, ţi-aduni tristeţea, ca cioburile sparte,
din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?
Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.
Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,
iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?
Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.
Credinţa, doar credinţa... ea singură împarte
viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, nălţând-o peste moarte,
iar pe cealaltă dând-o iubirii pe vecie.
Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere
ce mântuie fiinţa prin Cruce spre-nviere.
de Traian Dorz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu