Iartă-mă!...

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Iartă-mă!...

Iartă-mă, Iisuse!...
Sunt prea grăbită!...Ştiu că mă aştepţi de mult timp, aici, pe malul acestui râu care curge plângând după timpul trecut, după timpul pierdut...
Aici unde ne-am întâlnit întâia oară, unde am îngenuncheat biruită de neprihănirea privirii Tale...de sfinţenia glasului Tău...
De fiecare dată când îmi amintesc, îmi este aşa de dor!!!...
Paşii mei aleargă spre locul acesta...dar sunt aşa de grăbiţi de fiecare dată!...Îmi doresc mult ca să nu ne mai întâlnim în grabă...Să nu îţi mai spun rugăciunea cu grabă şi cu gândul la treburile mele...
Mă uit la Tine şi îmi este aşa de ruşine...Tu, Iisuse, nu te grăbeşti, deşi atâţia Te aşteaptă.
Mă uit la râul acesta ce mângâie fiecare piatră...Cu câtă răbdare! Fără grabă!
Privesc norii albi ce-şi lasă umbra pe pământ în mişcarea lor lină şi fără grabă.
Un vânt uşor adie, fără să se grăbească, îmbălsămând văzduhul cu miros de busuioc...
Soarele îşi culcă uşor discul de jar, prelungind tot mai mult feeria apusului...Clopote de vecernii se aud bătând în ritmul tainic şi liniştit al Cerului...
Noaptea îşi întinde graţios dantela de matase peste întreaga fire, iar o mână nevăzută aprinde una câte una luminiţele albastre...Toate aceste ameţitoare frumuseţi, mi se aştern în faţa mea fără grabă...
Iisus, Domnul meu drag, toate acestea mă mustră!...Îmi ceartă graba...
Mă uit la Tine, şi văd că taci...Lumina ochilor Tăi mă biruie din nou...e atâta neprihănire!
...
Îngenunchez...Simt că nu e destul...Mă prăbuşesc cu faţa la pământ, în iarba plină de roua nopţii...
O, Doamne, înţeleg abia acum minunea!
Tu ai făcut din graba mea zăbavă, arătându-mi frumseţile Tale!...Acum am înţeles...Frumuseţea Creaţiei tale, frumuseţea Ta mă reţine lângă Tine!
Eşti minunat, Domnul meu!
Învaţă-mă ca, atunci când mă trimiţi să răspândesc frumuseţea Ta, să nu o fac în grabă...
Să nu vizitez un bolnav în grabă, să nu mângâi pe fugă, să nu mai alin doar în treacăt...
Învaţă-mă această taină a iubirii Tale tihnite, care să îl odihnească pe aproapele meu, aşa cum Tu o faci...Domnul meu drag, Iisuse!
( Mariana L. )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

La luptă pentru mântuirea noastră şi a altora!

Nu e timp de vorbe, iubitul meu frate ostaş.
Pune îndată mâna pe „sapă“ şi te apucă de lucru!
Intraţi îndată în lucrul Domnului! Puneţi îndată mâna pe „sapă“, pe „undiţă“, pe „seceră“, căci lucrul Domnului este mult, dar lucrătorii sunt puţini!
Să aducem, dragi ostaşi, suflete pierdute la Mântuitorul!
Să pescuim neîncetat suflete din adâncul fărădelegilor! Să atragem mereu şi pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti! În multe chipuri şi feluri vom putea face acest lucru.
Vom putea face acest lucru:
Prin pilda vieţii noastre
Viaţa noastră şi faptele noastre sunt cea mai bună predică şi cel mai puternic ajutor pentru aducerea sufletelor la Mântuitorul.
Nu atât ştiinţă mare se cere pentru acest lucru (apostolii au fost nişte pescari de rând), ci, mai ales, pildă de viaţă trăită în slujba Domnului.
Chiar dacă n-ai aminti nici o vorbă despre Hristos, chiar dacă n-ai avea dar să spui ceva frumos despre mântuirea sufletului, tu totuşi predici neîncetat.
Viaţa ta, purtările tale, smerenia, evlavia, răbdarea, vorbele şi mai ales faptele tale sunt o minunată predică.
Când trăieşti cu adevărat o viaţă după Evanghelie, atunci, în mijlocul oamenilor, viaţa ta se face sarea ce sărează şi împiedică stricăciunea vieţii, se face aluatul ce dospeşte şi pe alţii pentru o viaţă cu Domnul."
( din cartea "Ce este Oastea Domnului" )

Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.

Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană.

Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.

N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.

Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.

...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.

Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană,
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.

Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!

"Cititorule, inima noastră nu poate fi cu totul goală. În ea va stăpâni ori Hristos, ori satan.
Dacă tu nu eşti şi nu te-ai hotărât pentru Dumnezeu, neutru încă nu poţi sta.
În această luptă, fiecare este pentru Dumnezeu sau pentru duşmanul lui Dumnezeu.
Inima ta nu poate rămâne o coală de hârtie albă.
Iscălitura lui satan este pe coala inimii - deşi tu nu-i vezi mâzgălitura.
Şi dacă Hristos n-a şters această murdărie şi nu Şi-a înscris numele Său într-însa, atunci autograful lui satan e sigur acolo.
Dar parcă te aud dezvinovăţindu-te şi zicând:
Eu n-am păcate, trăiesc o viaţă morală; n-am omorât, n-am furat, n-am dat foc nimănui şi altele.
Însă dacă ţi-ai privi şi ţi-ai cerceta serios inima, atunci ai vedea că acolo e duşmănie faţă de Dumnezeu şi de căile Sale.
Tu nu-i iubeşti poruncile, nu iubeşti pe Fiul Său şi Evanghelia, eşti un străin faţă de El, iar inima ta e plină de pofte murdare şi de gânduri urâte ce cresc şi înfloresc în voie."