Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.

Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întruneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Hristos a înviat din morţi
- în cel dintâi ceas al zilei,
- în cea dintâi zi a săptămânii,
- în cel dintâi anotimp al anului.

Hristos, pârga celor adormiţi ( 1 Corinteni 15, 20 );
Hristos, Cel Dintâi ( 1 Corinteni 15, 23 );
Hristos, Capul Trupului, al Bisericii;
Hristos, Începutul;
Hristos, Primul născut dintre cei morţi;
Hristos, Care în toate lucrările trebuie să aibă întâietate ( Coloseni 1, 18 );
Hristos, Domnul împăraţilor pământului ( Apocalipsa 1, 5 );
Hristos, în Numele Căruia trebuie să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ ( Filipeni 2, 10 )
Hristos, Care ne iubeşte, Care ne-a spălat de păcatele noastre cu Sângele Său, Care a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Lui, şi Căruia I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
Hristos acesta, Hristos cel ce fusese răstignit, batjocorit, dispreţuit, părăsit, mort şi îngropat pentru păcatele noastre. Da, Hristos acesta a înviat. Slavă învierii Lui!…

Acum, după ce Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic. Avem poruncă nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic – ci să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin: Hristos a înviat şi El e viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Traian Dorz
din cartea: “Hristos – Mantuitorul nostru” , Capitolul 20

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

Cel mai vechi şi cel mai bun predicator

Duminica a 26-a după Rusalii

- Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina -

Ev. Luca 12, 16-21

"Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."

În Evanghelia de mai sus, Dumnezeu a lăsat să predice moartea. O, ce predicator înfricoşat şi puternic este moartea! Este cel mai vechi, cel mai înspăimântător şi cel mai bun predicator. Parohia lui este lumea întreagă. El predică pe tot locul, în toată lumea şi vorbeşte în orice limbă de pe faţa pământului. El vorbeşte săracilor ca şi bogaţilor, învăţaţilor ca şi neînvăţaţilor. El vorbeşte cu multă putere. El face pe toată lumea să plângă. Nu este inimă care să nu se fi mişcat în faţa lui şi nu sunt ochi care să nu fi plâns în faţa predicilor lui.

Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv.

Luca cap.10,25-37

Evanghelia pe care o tâlcuim acum închipuie întreaga istorie a neamului omenesc. În chipul unui Samarinean milostiv şi bun a venit şi Iisus Hristos în lume, tămăduind şi mântuind omenirea cea lovită de moarte prin păcatul strămoşesc. Şi Hristos a venit după ce au trecut pe alături „preotul şi levitul“, adică după ce nici Legea şi preoţii Vechiului Testament, nici învăţaţii şi filozofii veacurilor n-au putut să-i dea omenirii bolnave ceea ce îi trebuia: tămăduire şi mântuire sufletească. „Untdelemn şi vin“ a turnat samarineanul peste rănile celui rănit. Aşa şi Iisus Hristos „ne-a spălat cu Sângele Său păcatele noastre“ (Apoc. 1, 5).

Dar să luăm aminte! Iisus este şi astăzi Samarineanul cel Milostiv. O, iubite cititorule, de câte ori şi astăzi ne ies în drumul vieţii tâlharii sufletului nostru: păcatele şi ispitele care ne rănesc sufletul! Uită-te bine, cititorule, uită-te bine că tu eşti omul cel rănit din chipul de mai sus.

Fericiţii noştri înaintaşi

"Domnul şi Dumnezeul părinţilor noştri S-a îndurat de neamul şi poporul nostru românesc, făcându-l să se nască din părinţi creştini, în chiar primele veacuri ale Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos. În acele vremuri de crâncere prigoniri ale primilor creştini de către împăraţii romei, o mare parte din cei mai zeloşi creştini au fost trimişi aici în exil, în Dacia cucerită de romani. Ce minunat câmp pentru Domnul au găsit ei în această ţară – şi ce plini de râvnă trebuie să fi primit ei la munca de evanghelizare şi încreştinare a locuitorilor aflaţi aici!... Cu dragostea lor de Hristos şi cu priceperea lor în toate lucrurile, Duhul Sfânt i-a ajutat ca, într-un răstimp scurt, să dea naştere aici nu numai la o credinţă nouă, ci şi la un popor nou, cu o limbă nouă şi cu o viaţă nouă.

Ce fel de credinţă ai tu?

 (Ioan 20, 19-31)

Dragă cititorule! Eu te întreb: Ce fel de credinţă ai tu? 
Eu mă uit peste viaţa ta şi cutez a zice că tu n-ai o credinţă adevărată, o credinţă vie, lucrătoare şi roditoare. Căci, dacă ai crede cu adevărat, n-ai sudui. Ai plânge şi numai auzind pe altul înjurând. Un creştin adevărat mai bine s-ar lăsa să fie împuşcat decât să scoată sudalmă din gura lui. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai îmbăta… n-ai căuta bucuriile pe la cârciumi, petreceri şi jocuri. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai lăsa purtat de toate vânturile ispitelor. Dacă ai crede cu adevărat, nu te-ai împăca cu toate păcatele. Eu te întreb: Ce fel de credinţă este aceasta cu care sudui, cu care te îmbeţi, cu care minţi, cu care înşeli, cu care îţi petreci în lume, cu care trăieşti în lume şi cu care te împaci cu toate păcatele?

"Analiza râvnei predicatorului " x " ( putem fi oricare dintre noi )

Era odată ( poate că mai este şi astăzi ) un om, care pentru ca nu-i erau recunoscute calităţile de către "cei mari", s-a supărat întratât, încăt a început a spune că toţi cei care nu-l înţeleg, au o problemă.
Fiind un bun orator şi-a pus în gând să devină un "veritabil apostol" şi de aceea "s-a schimbat la grai, gesturi, mers, haina". Si-a lăsat barbă, alegând pentru predicile sale subiecte biblice interesante. Astfel numărul celor care-l ascultau creştea zilnic şi de aceea într-o seara, epuizat "de greaua muncă apostolică", predicatorul nostru a căzut într-o stare de somnolenţă. Mişcându-se între luciditate şi visare, a avut următoarea stranie viziune. I se părea că uşa a fost deschisă fără zgomot şi o persoană necunoscută şi impunătoare având în mâini " multe aparate chimice, balanţe şi instrumente", s-a apropiat de el.
Apoi în liniştea camerei a răsunat întrebarea:
- "Eşti robul lui Dumnzeu?"
- "Da" - răspunse acesta.
- "Ai zelul necesar pentru această misiune?" - întrebă din nou necunoscutul.
Şi deodată şi-a simţit inima scăldată în plăcerea "râvnei sale", dar, a descoperit cu uimire că acesta a luat "forma materiala". O scoase din sân dăruind-o străinului care "o puse pe cântar şi o cîntări cu mare bagare de seamă, zicând: o sută de kilograme râvnă" Apoi paralizându-i entuziasmul, printr-o privire ce afirma că nu era terminată investigaţia, a sfărâmat obiectul punându-l într-o cratiţă pe foc. După ce s-a topit a lăsat-o să se răcească şi "toată masa se slei în straturi". Sub loviturile ciocanului acestea s-au despărţit unele de altele şi au fost cântările cu atenţie, rând pe rând, iar rezultatul a fost notat pe o foaie de hîrtie.

Iată-l: "Analiza râvnei predicatorului " x " ( putem fi oricare dintre noi ), care candidează la răsplata mărturisirilor lui Dumnezeu.
Greutatea totală 100 kg.
După analiză s-au aflat:
făţărnicie - 10 părţi,
trufie - 23 părţi,
sete după laudă - 19 părţi,
mândrie de nume - 11 părti,
mândrie de talent - 14 părţi,
iubire de putere - 12 părţi,
iubire de Dumnezeu - 4 părţi,
iubire de oameni - 4 părţi,
râvnă curata - 3 părţi.
Total 100 kg.
Omul nostru este uluit! Dorinţa de a sluji lui Dumnezeu era amestecată cu atâta murdarie?" repetă socoteala care se dovedea exectă, şi simţi cum notiţa pe care o strângea în mână se preschimbă înrt-o oglindă în care văzu clar imaginea inimii sale. A înţeles astfel că frica de iad nu înlătură minciuna şi defectele sufletului, iar smerenia şi modestia formează atitudinea corectă apropierii de Dumnezeu.

Sfatul zilei: Încearcă să-ţi analizei fără părtinire sufletul. Nici minciuna, nici spaima nu te vor ajuta să ajungi la cunoaştere de sine, cu atât mai puţin revolta!

Pr. Ioan-Tiberiu Visan
din cartea " Sub privirile Sfinţilor zilei "

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei.

În vremea aceea, intrând Iisus în Capernaum, s-a auzit că este în casă şi s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă uşă şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog care era purtat de patru inşi. Şi, neputând ei a se apropia de El din cauza norodului, au descoperit casa unde era şi, spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale!” Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor: Ce, Acesta aşa grăieşte hulă! Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu?

În strâmtorarea mea

                           

Rugăciunea lui Iona – 2, 2

Dumnezeu are de făcut cu fiecare dintre noi o lucrare. Pentru fiecare dintre noi, Dumnezeu a pregătit faptele bune în care trebuie să umblăm. Fiecăruia dintre noi, Dumnezeu ne-a rânduit un câmp de lucru. O sarcină de purtat. O lucrare de făcut. Un steag de înălţat.

Nimeni nu ne poate nici înlocui, nici scuti de slujba noastră, fiindcă fiecare şi-o are pe a lui.

Când o împlinim cu bucurie şi cu dragă inimă, în chip fericit, vom fi vrednici de răsplată. Chiar dacă o facem siliţi, este o isprăvnicie pe care trebuie să o împlinim. Când nu vrem – va fi vai de noi (I Cor. 9, 16-17)!

Dacă Dumnezeu are milă de noi şi de cei pentru care ne-am primit darul şi slujba de la El (I Cor. 12, 7), atunci, când nu vrem de bună voie, vom fi siliţi să facem aceasta prin strâmtorarea adusă de Dumnezeu, Care are mii de căi să ne silească.

Priveghere la Sfinţii Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh! Amin.

Hristos a înviat!

Pentru că dacă n-ar fi înviat Hristos, zadarnică ar fi fost şi lauda împăratului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit spre slava Sa şi spre mărirea Sfintei Biserici a lui Hristos Cel Înviat!

Iată, iubiţilor, astăzi sărbătoare mare se face nu numai pe pământ, ci şi în ceruri. Pentru că, fără-ndoială, cel care avea - aşa cum spuneau cântările duhovniceşti - binecuvântarea lui David şi misiunea lui Pavel, împărat şi misionar deopotrivă, nu poate să bucure numai pământul, ci neapărat bucură mai întâi cerul.

S-au spus multe despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare. S-au spus foarte multe: unele de bine, altele de rău, ca despre toţi oamenii de pe pământ. Dar nimeni nu poate nega un singur lucru: extraordinara convertire a aceluia care părea, într-un moment, pierdut nu numai pentru credinţă, ci şi pentru eternitate. Cel care părea la un moment dat pierdut într-o lume bolnavă, iată, converteşte întreaga ţară la Crucea lui Hristos şi la binecuvântarea Lui.

Duminica Mironosițelor - Pilda sfintelor surori

Prin Sfântul Cuvânt al Evangheliei, Duhul Sfânt ne pune înainte pilda celei mai sfinte dintre femei şi a celei mai binecuvântate dintre toate fiinţele pământeşti, care a fost aleasă pentru un har unic, pentru harul de a fi cea dintâi şi cea mai aleasă împreună-lucrătoare cu Dumnezeu la mântuirea lumii.

Este pilda Preasfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. Ea este, prin Iisus, şi Maica noastră a tuturor.

Viaţa ei, ca fiind cea mai apropiată de noi, trebuie să slujească de pildă fiecăreia dintre femei, de la cea dintâi vârstă şi până la cea din urmă.

Vino şi vezi!

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?»
«Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

 

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!

Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi.

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie!» Şi le-a împărţit lor avuţia. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe şi, acolo, a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări.

Oricât de păcătos era Zaheu, tot a mai fost ceva în el care l-a ridicat sus să-L vadă pe Mântuitorul.

Luca 19, 1-10

Ce minunată şi plină de învăţătură este evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.

Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic.

Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale!

Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă.

           " Dumnezeu nu vine niciodată să ne ia ceva. El vine totdeauna numai să ne aducă. Hristos, Mântuirorul nostru scump nu vine niciodată la noi spre a ne cere ceva, ci numai spre a ne da, totdeauna.

            Dumnezeu ne-a adus la viaţa pe care o trăim acum. El ne-a adus în familia din care ne-am născut. El ne-a adus în patria unde locuim şi El ne-a adus toate binefacerile de care ne bucurăm. Tot ce suntem şi tot ce avem noi, fiecare, este numai datorită dărniciei, bunătăţii şi dragostei Lui.

            Hristos a venit în lume ca să ne aducă Vestea cea Bună, adică Evanghelia dragostei Tatălui Ceresc, prin care El ne cheamă la Ospăţul mântuirii pe care tot El ne-a şi pregătit-o.

            Şi, odată cu chemarea la Nunta Cerească, El ne-a adus şi Preţul prin care noi putem intra la această Nuntă. Şi tot El ne-a adus şi haina sfântă cu care să ne îmbrăcăm spre a putea sta acolo şi fără de care nu am putea sta la masă împreună cu Tatăl şi cu cei din Casa lui Dumnezeu.

Ca să poţi vedea bine înainte, - ţi se cere mai întâi să priveşti bine înapoi.

"Este o mare nenorocire când un trup nu poate vedea soarele - dar este o şi mai mare nenorocire când un suflet nu-L poate vedea şi cunoaşte pe Hristos.

Căci cât de necesar este soareşe pentru trup, de o mie de ori este mai necesar Hristos pentru suflet."

"Nici bătrâni fără tineri, nici tineri fără bătrâni. Tradiţia fără înoiri este un trunchi fără lăstari. Înnoirile fără tradiţie sunt lăstari fără trunchi"

"Învaţă pe ucenicii tăi, exact cu cuvintele cu care te-a învăţat pe tine maestrul tău, aceasta este datoria ta. Dacă îi poţi învăţa ceva mai mult şi ceva mai bine, asta va fi meritul tău"

Când am auzit, Doamne

Habacuc 3, 2

Cine aude numai cuvinte dulci, acela nu se îndreaptă niciodată, ca şi cine aude numai cuvinte aspre.
Cine vorbeşte numai despre dragostea lui Dumnezeu şi nu pomeneşte niciodată şi despre dreptatea şi judecata Lui, acela îşi înşală ascultătorii. Ca şi cel care vorbeşte numai despre judecată şi pedeapsă.

Dar cine aude cuvintele lui Dumnezeu şi totuşi nu se trezeşte îngrozit, nu se ridică îngrozit, şi nu se întoarce la Dumnezeu, căzând la Crucea lui Hristos îngrozit de mulţimea şi de greutatea păcatelor sale, de osânda pe care o merită şi de mărimea Jertfei plătite de Hristos pentru iertarea sa – acela este un suflet nenorocit.

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!

Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria!

Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate!

Pe ea, care-i poate tot una cu afirmaţia – dorinţă a lui Dostoievski: ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul lui Iisus) care nu şovăie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care nesilit şi netorturat – şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă.

Pe aceea care neîncetat se roagă pentru dreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii!

Îndrăcitul din latura Gadarenilor

"În vremea aceea, venit-a Iisus cu corabia în latura Gadarenilor, care este de cealaltă parte a Galileii. Şi, ieşind El la uscat, L-a întâmpinat un om oarecare din cetate, care avea draci; şi de multă vreme în haină nu se îmbrăca şi în casă nu petrecea, ci în morminte. Iar văzând pe Iisus şi strigând, a căzut înaintea Lui şi, cu glas mare, a zis: „Ce este mie şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt? Rogu-Te, nu mă munci pe mine!" Că poruncea duhului celui necurat să iasă din omul acela, pentru că de mulţi ani îl târa pe dânsul după el şi-l legau cu lanţuri de fier şi cu obezi, păzindu-se, dar, sfărâmând legăturile, se gonea de dracul prin pustii. Şi l-a întrebat pe el Iisus, grăind: „Cum îţi este numele?" Iar el a zis: „Legheon", că draci mulţi intraseră într-însul. Şi Îl rugau pe El ca să nu poruncească lor să meargă întru adânc. Şi era acolo o turmă de porci mulţi, ce păşteau în munte; şi-L rugau demonii pe El să le dea voie să intre într-înşii. Şi le-a dat voie. Şi, ieşind dracii din om, au intrat în porci şi s-a pornit turma de pe ţărmuri în iezer şi s-a înecat. Iar păstorii, văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi L-a rugat pe Dânsul tot norodul ţinutului Gadarenilor să Se ducă de la dânşii, că erau cuprinşi de mare frică. Iar El, intrând în corabie, S-a întors. (Luca 8, 26-37)"