Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi.

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie!» Şi le-a împărţit lor avuţia. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe şi, acolo, a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări.
Şi, după ce a cheltuit el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ţară şi el a început a se lipsi. Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia şi l-a trimis pe el la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său din roşcovele ce mâncau porcii şi nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-şi întru sine, a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta! Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău! Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi!» Şi,sculându-se, a venit la tatăl său. Şi, încă departe fiind el,l-a văzut pe dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat pe el. Şi a zis lui feciorul: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău!» Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui». Şi, aducând viţelul cel îngrăşat, îl înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Că fiul meu, acesta, mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Luca 15, 11-32)

Minunată este această pildă! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului. În ea a pus Mântuitorul calea mântuirii noastre sufleteşti. În ea a pus, îndeosebi, dragostea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cântecul cel dulce al iubirii cereşti; este chemarea cea dulce a Tatălui Ceresc; este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl Ceresc ne iartă, oricât de păcătoşi şi rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mântuirii păcătoşilor. Să cercetăm această cale.
Prin trei stări – ne arată Evanghelia – a trecut calea fiului rătăcit.
Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa lui, şi-a prădat averea în desfătări şi păcate.
A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său.
Iar a treia a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui.
Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră, a păcătoşilor.
Calea cea rea a fiului pierdut a început în clipa când a rupt legătura cu tatăl său; în clipa când a ieşit din casa tatălui său şi s-a despărţit de el. Aşa e şi cu noi. Calea pierzării noastre sufleteşti începe în clipa când rupem legătura cu Tatăl Ceresc; începe în clipa când ieşim din casa poruncilor Lui şi din viaţa trăită cu El. Când trăieşti o viaţă predată Domnului, când trăieşti o viaţă cu Domnul, când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri; atunci ai o viaţă dulce şi liniştită, pentru că Tatăl Ceresc acoperă toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea largă a pieirii; începe risipa averii sufleteşti.
După ce s-a despărţit de tatăl său, fiul cel pierdut şi-a risipit averea în cele rele: în petreceri, în ospeţe, în desfătări şi în desfrânări. Aşa ne risipim şi noi averea cea sufletească, după ce rupem legătura cu Tatăl Ceresc şi ne despărţim de El.
O, în câte chipuri şi feluri risipesc şi azi oamenii averea sufletească ce o au de la Tatăl Ceresc! Iată pe beţivul cum îşi cheltuieşte sănătatea, mintea şi sufletul. Iată pe desfrânatul cum îşi prăpădeşte sănătatea sufletească şi trupească. Iată pe zgârcitul cum îngroapă averea ce o are de la Tatăl Ceresc, în loc să ajute pe alţii. Iată pe omul cel învăţat şi cu minte cum îşi foloseşte mintea şi învăţătura pentru a înşela pe aproapele…
Sunt multe căile şi felurile de a risipi averea sufletească ce o avem de la Tatăl Ceresc şi toate duc acolo unde a ajuns fiul cel pierdut – la ticăloşie trupească şi sufletească.
Fiul cel pierdut, după ce a rupt legătura cu tatăl său, a mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci, flămând şi zdrenţăros. Aceasta e şi azi însuşirea păcatului. Când apuci pe calea cea rea a păcatului, alergi mai departe în galop. Te duci pe ea ca pe gheaţă. Te duci până când, pe urmă, păcatul şi patimile cele rele te fac slugă diavolului şi te îndobitocesc cu totul. Haina sufletului ţi se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdrenţuit de patimi rele.
În această stare ajunsese fiul din evanghelie. Ajunsese la ultima treaptă a decăderii, ajunsese la marginea prăpastiei. Un pas poate îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut.
Mulţi şi dintre oamenii de azi ajung la acest hotar de pierzare, însă cei mai mulţi nu se opresc în loc, nu se întorc înapoi, ci merg înainte, mor în ticăloşie trupească şi sufletească. Sărmanii! Aceştia nu se mai întorc niciodată „acasă”, la mântuire, şi la Tatăl Care-i aşteaptă.
Fiul din evanghelie n-a făcut aşa. El s-a oprit în loc înainte de pierzare; s-a oprit înainte de a cădea în prăpastia pierzării trupeşti şi sufleteşti. Minunată este oprirea lui şi plină de învăţătură!
Pe fiul cel pierdut l-au oprit în loc suferinţa, lipsa, necazul. Suferinţa i-a deschis ochii să vadă starea grozavă şi fioroasă în care a ajuns. Suferinţa l-a făcut să-şi simtă pierzarea. Răul şi lipsa au trezit în el dorul după casa tatălui său. Suferinţa a stors lacrimi din ochii lui şi l-a făcut să ia hotărârea: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la casa tatălui meu!”.
Să înţelegem şi noi că suferinţele şi necazurile vin din îndepărtarea de Dumnezeu ca o solie;ca o chemare să ne oprim în loc, să ne întoarcem din căile pierzării. Câţi însă ascultă această chemare?
Fiul pierdut a plâns, a plâns cu amar, văzându-se unde a ajuns. Plângând, a strigat: Scula-mă-voi şi mă voi duce înapoi, la casa tatălui meu! Aceste lacrimi ale fiului pierdut ne trebuie şi nouă, pentru ca Tatăl Ceresc să ne ierte şi să ne primească iarăşi în dragostea Lui.
Dar pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi hotărârea lui de a se întoarce acasă, ci l-au mântuit dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă. El n-avea nici măcar dreptul de slugă; el pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat, ba, încă mai mult decât atât, l-a primit cu îmbrăţişare fierbinte şi ospăţ de bucurie a făcut pentru cel care „mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi.
Oricât de păcătos ai fi tu, dragă cititorule, oricât de departe ai fi pe calea pierzării, află că Tatăl Ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut este icoana dragostei Tatălui Ceresc.
Un păcătos s-a întors la Domnul şi, uitaţi-vă, ce bucurie s-a făcut pentru întoarcerea lui. Cerul se deschide, îngerii cântă şi Tatăl aleargă în calea lui. Cerul şi pământul împreună se bucură şi se veselesc. Pentru cine? Pentru un stricat, pentru un ticălos care se întoarce la Dumnezeu. Când se întoarce omul păcătos din calea răutăţilor, Se bucură Tatăl Ceresc. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10).
Când citeşti aceste rânduri, tu, dragă cititorule, poate eşti undeva departe, în calea rătăcirii şi a pieirii. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdrenţuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a aşteptat până să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl Ceresc te aşteaptă cu braţele deschise! Pilda fiului pierdut îţi aduce o veste scumpă şi dulce: Tatăl Ceresc te iartă! Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise…te aşteaptă cu inel nou şi haină nouă, pentru a începe o viaţă nouă.
Vino „acasă”, suflet rătăcit! Vino „acasă” din grozava pustie în care rătăceşti! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăcerile păcătoase.
Vino, dragă suflet rătăcit! Şi, căzând înaintea Tatălui Ceresc, zi şi tu această

Rugăciune

Preabunule Părinte şi Tată Ceresc! Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am plecat în calea pierzării. Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.
Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte, spre pieire. Abia la marginea prăpastiei m-am oprit; abia când ai deschis în faţa mea mormântul pieirii mele trupeşti şi sufleteşti m-am oprit în loc, m-am îngrozit şi am plecat înapoi.
Acum vin la Tine, Preabunule Părinte şi Tată Ceresc. Ah, în ce stare grozavă mă aflu! Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca. Sunt flămând şi nimeni n-are mâncare pentru sufletul meu… Sunt gol şi nimeni n-are haină pentru sufletul meu… Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Mi s-a schimbat şi înfăţişarea. Chipul cel frumos ce-l aveam, când trăiam o viaţă cu Tine, mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea mândră a botezului n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit… totul am risipit… totul am prădat.
Preabunule Părinte şi Tată Ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău… N-am nici un drept să port acest nume… Sunt vrednic de pedeapsă! Sunt vrednic de osândă! Te rog însă, Preabunule Tată Ceresc, iartă-mă şi pe mine, ca pe fiul cel pierdut, din evanghelie. Fie-Ţi milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns! Primeş-te-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta! Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.