Deja am vorbit prea mult, vă las să citiți în liniște.
”Cred că nimeni nu-și pune problema unei vieți duhovnicești comode. Condiția de a-L întâlni pe Hristos este pocăința. Cum ar putea fi altfel, când Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, a ieșit să-l întâmpine pe om la Iordan prin botezul lui Ioan – act al pocăinței.
Hristos n-a venit pentru cei drepți și pentru cei sănătoși. Chiar și când îi întâlnește pe aceștia, ei nu-L întâlnesc pe Hristos. Sau cel puțin rezultatul nu dovedește că L-au întâlnit pe Mesia. Roadele întâlnirii cu Hristos au fost culese, fără excepție, doar de cei ce și-au descoperit propriile neputințe și păcate.
Până mai aflăm ceva bun în noi, ca fiind al nostru, Dumnezeu nu este totul pentru noi. Și când Dumnezeu nu este totul, nu numai că astfel de ”dumnezeu” diminuat nu există, dar în noi mai este multă înșelare. Ce imagine poate fi mai tristă decât aceea a unor cărturari și farisei care, preocupați zilnic de viața religioasă, căutându-L pe Hristos, întrebându-L și ispitindu-L, cu dorința sinceră de a-L afla pe Mesia, ajung să descopere în El doar un simplu om, cel mult superior celorlalți, în timp ce vameșii și desfrânatele, până și tâlharul de pe cruce, văd în fiul teslarului pe Binefăcătorul, salvatorul și Mântuitorul lor, Dumnezeu cel adevărat, Viața lor.
Calea spre pocăință nu este nicidecum păcatul, cum ar fi înclinați unii să creadă. Cel mult prin urmările păcatului, adică suferințele și necazurile. Lucrează Dumnezeu întoarcerea noastră. Conștiința – glasul lui Dumnezeu – provoacă firea omului spre un nou început. Această conștiință poate fi în noi atunci când Dumnezeu a fost primit de noi, când El lucrează în noi, iar când viața noastră este în păcat, Dumnezeu trebuie să ne provoace din afara noastră, prin lucrarea Bisericii sau, cum am spus, prin urmările păcatelor noastre, în care lucrează dreptatea Lui. Ținând seama de acestea, trebuie să subliniem faptul că, deși numai cei bolnavi au nevoie de doctori și cei păcătoși de pocăință, totuși nu poate vreun credincios, chiar sfânt fiind, să sporească duhovnicește fără pocăință. Până și expresia ”spor duhovnicesc” presupune nedesăvârșirea celor desăvârșiți, de care doresc să se lepede în raport cu îndumnezeirea.
Conștiința din noi sau galsul lui Dumnezeu, care vine din afara noastră, ne provoacă și ne susține, însă în virtutea libertății cu care ne-a creat, Dumnezeu așteaptă mica, dar însemnata nostră contribuție: decizia de a alege binele în locul răului, adevărul în locul minciunii, până de șaptezeci de ori câte șapte într-o zi. Acesta este momentul culminant în actul de pocăință: decizia de a-L alege pe Dumnezeu, alături de stăruința perseverentă în a rămâne cu El. În acest sens, omul are nevoie să perceapă prezența lui Dumnezeu, are nevoie de un mediu duhovnicesc. …Astfel pocăința devine puntea pe care putem trece de la doririle de multe ori neîmplinite ale acestei lumi spre împărtășirea din viața cu Hristos, din Dumnezeu Însuși, spre veșnica Euharistie.”
Părintele Ioan Cojanu
cuvânt de început la cartea ” Pocăință și Euharistie”
Editura Epifania, Mănăstirea ”Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu