O, tu, ceas al rugăciunii!...

O, tu, ceas al rugăciunii, fii binecuvântat! Fii binecuvântat!

De ce oare, simt uneori că pur şi simplu mă topesc atunci când sunt atinsă de rugăciuni de o sinceritate atât de profundă?!...
Eu cred ca datorită frumuseţii şi profunzimii relaţiei dintre cel ce se roagă şi Dumnezeu...
Mi se pare uneori că mi se îngăduie să fiu martoră la cele mai adânci păreri de rău pentru greşelile săvârşite...sau la cele mai frumoase declaraţii de iubire pentru Cel ce El Însuşi este Iubire, Dumnezeul nostru...În faţa acestei intimităţi duhovniceşti mă simt, pe de o parte, atât de binecuvântată, iar pe de altă parte, atât de ruşinată...O, Doamne, cât de departe sunt!...De multe ori simt că mă prăbuşesc...
Cuvintele încremenesc...lacrimile îmi umplu ochii...Apoi parcă îmi simt inima încălzindu-se şi lărgindu-se atât de mult gata să cuprindă în ea tot pământul şi tot cerul...Simt uneori că parcă nu mai rezist...că nu mai pot respira de atâta frumuseţe! De atâta curăţie! De atâta taină!
Câteodată parcă stau cu privirea pierdută într-o aură de lumină ce mi se întinde în faţa ochilor înfăşurându-i blând pe cei ce se roagă...E atâta linişte!...Atâta înfiorare!...Parcă mă tem ca nu cumva bătăile inimii să tulbure acel ceas de taină...
Pentru mine, nu cred că este o stare mai fericită, mai înaltă, mai plină de extaz duhovnicesc, ca în clipa rugăciunii sincere, curate, sfinţitoare, când nu mai ştii de a coborât Cerul la tine, sau dacă tu ai fost ridicat pe Taborul ceresc...În astfel de momente nu pot decât să tac....tăcerea cea mai adâncă...iar inima să simt că nu îmi mai aparţine deloc! Deloc! Să fie întreagă a Domnului, şi întreagă a semenilor mei topiţi de puterea rugăciunii...transfiguraţi de prezenţa Domnului...de comuniunea cu El...

Doamne, e copleşitor!....E minunat!!! Mulţumesc pentru astfel de stări!!!Mulţumesc!