vineri, 3 decembrie 2010

Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.

          20. “Să luăm aminte la cuvântul Scripturii, la cuvântul rugăciunii, fiindcă în el se găseşte ascuns izvorul vieţii. Este ascuns, dar se dezvăluie în măsura în care dorim şi ne cultivăm. Cuvântul este unul din numele lui Dumnezeu. Se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt şi lui Dumnezeu şi de aceea Cuvântul, cum spunea de mult Părintele Sofronie, are rădăcini metafizice, adică nu-I aşa doar o << gălăgie arbitrară>> prin care eu pot să spun ceva şi voi puteţi înţelege gândirea mea. Cuvântul provine din nişte energii dumnezeieşti. Prin cuvânt Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Dumnezeu a spus << să fie>> şi a fost. Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine periculoasă, mortală, când e rău întrebuinţată. Dar cuvântul este, la modul pozitiv, o energie de comuniune, de împărtăşire. Omul găseşte puterea cuvântului tocmai în rugăciune, împărtăşindu-se din gândurile lui Dumnezeu sau gânduri dumnezeieşti, experienţe trăite de alţii înaintea noastră, de sufletele cele mai luminate ale Bisericii. În rugăciune, deci, cuvântul începe să-şi regăsească puterea sa adevărată, fiindcă în rugăciune cuvântul este comuniune reciprocă între Dumnezeu şi om.
          Aşadar, trebuie să luăm în serios cuvântul, adică trebuie să trecem de la nivelul de informaţie al acestuia la cel de comuniune, de trăire. De exemplu, ziarul, în general, dă informaţii. Dar când doi care se iubesc îşi spun: << Te iubesc>>, aceasta nu mai este doar o informaţie; se împărtăşesc unul de celălalt. Trăiesc cuvântul la nivelul acela la care le place să îl audă, dar şi să-l spună. Acesta este planul duhovnicesc al cuvântului.[…]
          Este absolut necesar ca şi noi să trecem peste nivelul informativ al cuvântului şi să ajungem la nivelul de împărtăşire, de rugăciune, în ascultarea Sfintelor Scripturi, în comunicarea noastră unul cu altul, pentru că atunci intrăm într-adevăr în împărtăşire, în sfânta împărtăşire, poate nu încă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu. Vedeţi că şi Sfânta Liturghie este alcătuită în aşa fel încât ea culminează mai întâi cu împărtăşania cuvântului (de aceea se face ieşire cu Sfânta Liturghie) şi după aceea, partea a doua a Liturghiei culminează cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Sfânta Liturghie aminteşte şi momentul d la Cina cea de Taină, când Domnul, înainte de a-I împărtăşi pe Sfinţii Apostoli, le-a spus că ei sunt curaţi prin cuvintele pe care le-a rostit lor.
          Cuvântul este energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte (vorbesc de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de cuvintele pe care noi le întrebuinţăm în sens contrar) şi, prin aceste energii, intrăm în energia creatoare a lui Dumnezeu. Se întâmplă foarte multor oameni să audă de multe ori unele cuvinte în rugăciuni, în cântări, în Scriptură şi să nu le înţeleagă, dar, dintr-o dată, auzindu-le, să fie luminaţi şi să priceapă înţelesul lor. Din acel moment nu vor mai fi niciodată străini, în întuneric, ca mai înainte. S-au împrietenit cu acestea, s-au împărtăşit cu ele şi ele i-au schimbat. Părintele Sofronie spunea că aceasta este clipa în care omul trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu ca Lumină. Este tocmai ca la început, când Dumnezeu a spus: << Să fie lumină!>>, şi a fost lumină” (Ibidem, pag. 65).
          21. “Primul pas în vieţuirea duhovnicească este primirea vădirii Duhului, că eu sunt om păcătos. De aceea şi Biserica ne-a dat, între altele, Taina Spovedaniei. Pornind de la Dumnezeu Duhul, atunci vedem păcatul în noi şi nu-l ascundem, ci mergem să ne vădim de păcat înaintea duhovnicului şi duhovnicul le dezleagă cu puterea pe care Domnul a dat-o preoţiei. Dar a te spovedi nu este singurul fel de a trăi în duh, fiindcă noi, în fiecare clipă suntem în păcat, până ce Dumnezeu nu ne înviază prin Tainele Bisericii şi mai ales prin Taina Împărtăşaniei. Până când Dumnezeu nu ne înviază prin Duhul Său, rămânem în moarte, trăim în păcat. Trăirea în Duh este conştiinţa pe care o au toţi sfinţii şi anume conştiinţa de fiecare clipă că sunt păcătos. Care este sfântul Bisericii noastre care să fi spus: << Căutaţi către mine, că eu vă sunt exemplu de sfinţenia?>> Oare nu toţi sfinţii au spus: << Eu sunt păcătos, eu sunt cel mai mare păcătos?>> Acesta era convingerea sfinţilor, fiindcă sfinţii trăiau în Duh şi Duhul vădea în inima lor păcatul, chiar trăind o viaţă înaltă, chiar când făceau minuni. Şi primeau mărturia Duhului şi se socoteau păcătoşi, înaintea preotului şi înaintea oricărui om.
         Şi noi totdeauna trebuie să trăim, primind vădirea Duhului, vădirea de păcat. Cel care ştie că-I păcătos, cum Spun Sfinţii Părinţi, nu mai vede păcatul aproapelui ca să-l judece. Dacă ştim că suntem păcătoşi ce rost are să ne mai intereseze ce a făcut aproapele? Cum să mai osândim pe fratele nostru care păcătuieşte? Toţi Sfinţii Părinţi spun că dacă noi judecăm şi osândim pe aproapele şi nu ne pocăim pentru acest păcat, şi noi vom cădea în acelaşi păcat. Şi aceasta am văzut-o de nenumărate ori. Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
         Şi am învăţat un lucru, anume că Dumnezeu, vădindu-mă pe mine de păcat mă învaţă să fiu milostiv aproapelui. Nu să-l osândesc, ci să mă rog pentru el: << Doamne toţi suntem făptura mâinilor Tale. Iartă pe robul Tău care păcătuieşte şi nu ne lăsa pe noi în întuneric>>. Şi aşa în loc să osândim, în loc să se înverşuneze sufletele noastre, începem, prin lucrarea Duhului Sfânt, să ne înduioşăm. Acesta este un aspect al trăirii în Duh, fiindcă atunci când noi miluim pe aproapele devenim ca Dumnezeu Care este milostiv şi de la care aşteptăm milostirea. Şi atunci se coboară în noi Duhul şi Duhul Sfânt se roagă în noi pentru tot poporul lui Dumnezeu, care se îndepărtează de El, pentru toată lumea care nu cunoaşte pe Dumnezeu şi zace în păcat. Duhul se va coborî în sufletul celui care miluieşte pe aproapele şi, în loc să-l osândească, se gândeşte cu milă şi cu rugăciune la el “ (Ibidem, pp. 70-71).(sursa)


 Părintele Rafail Noica
Cuvinte de învăţătură

Niciun comentariu: