24. “Ce este asceza? Este puterea de a transforma ceea ce este mortal, desigur numai cu rugăciunea şi cu puterea lui Dumnezeu (mă refer în special la Tainele Bisericii, mai ales la Sfânta Împărtăşanie, fără de care murim de foame duhovniceşte). Numai cu mijloacele Bisericii şi ale Domnului începem să trăim o viaţă în care smerenia devine mântuitoare. Văzând în tine suferinţa, slăbiciunea, păcatul tău, poţi să înţelegi pe păcătos, pe aproapele tău; poţi să compătimeşti pe aproapele tău nefericit, fiindcă ştii tu însuţi ce înseamnă suferinţa, ce înseamnă păcatul sau slăbiciunea. De aceea şi Biserica ne învaţă nu să ne închidem şi să ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru” (Ibidem, pag.82) 25. “Mănăstirea noastră a primit întotdeauna ajutor de la săraci, nu de la bogaţi. Bogaţii, săracii, nu ştiu să compătimească; săracii, însă în sărăcia lor, dau ca şi văduva din templu. Aţi văzut cum spune că Domnul îi privea pe toţi care arunca bani în cutia templului. Evanghelistul spune că unii aruncau mulţi bani, fiindcă erau bogaţi, dar asta nu L-a impresionat cu nimic, dar văduva, săraca, a aruncat doi bani, care nu reprezentau mai nimic. Şi Domnul s-a oprit tocmai la darul ei, fiindcă pe aceşti doi bani se zideşte Biserica lui Dumnezeu. Biserica nu stă în cărămidă şi în piatră şi în ciment, ci în inimă de om. Şi femeia aceea este cărămida; ea este cimentul făpturii lui Dumnezeu şi ea pot să fi şi eu. Şi când zic <> vorbesc şi de tine” (Ibidem, pag. 84).
26. “Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu. Şi el, fie prieten sau duşman, are nevoie de aceeaşi mărturie de care şi eu am nevoie. Roagă-te omule bun, pentru cel ce-ţi face rău, pentru cel ce păcătuieşte, şi mulţumeşte pentru binele pe care îl faci aproapelui tău. Gelozia să fie departe de noi, fiindcă lucrul pe care-l poftim de la cel care ne face gelos este tocmai lucrul pe care vrea să ni-l dea Dumnezeu. Deci, un alt eu a ajuns la ceea ce eul meu nu a ajuns, dar prin el am ajuns la acelaşi. E într-un fel şi câştigul meu. Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. Sfântul Siluan zice: <>” (Ibidem, pag. 86).
27. Nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi păzesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orişicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine şi pentru toţi, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când m-am întors în Ortodoxie, energiile ei m-au învăţat multe lucruri, pe care le-am intelectualizat după aceea.
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe. Dacă ştii că-I de la Dumnezeu, este destul. Şi aici începe taina duhovniciei şi a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El. Şi El ştie cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire – zic aici, în istorie – că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum şi Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărţiţi, în sensul că unul poate alege calea asta şi altul pe cealaltă şi unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte aşa cum ştie că fiecare se va împlini mai mult şi că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.
Chemarea lui Dumnezeu se primeşte prin rugăciune. În clipa când simţi această chemare, trebuie continuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Şi putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne gândim prea mult” (Ibidem, pp. 87-88).
28. “Călugăria este rugăciune; rugăciunea începe întâi cu mine, orişicare ai fi tu acel mine. Vezi neajunsurile tale şi te rogi Domnului. Dar în acest <> se roagă toată lumea, căci acum poate vorbesc pentru tine (şi tu eşti un eu) şi în durerile mele şi în neliniştea mea şi în căutările şi frământările mele te exprimi şi tu, mai ales dacă am conştiinţa că nu sunt un individ, adică un produs al diviziunii omenirii, pe care, dacă-l mai divizezi, moare.
Nu sunt un individ, sunt o persoană, adică în durerile şi căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esenţial fiecare fiu şi fiică a lui Adam. Şi trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exteriorul), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu este acela, căci esenţial suntem aceeaşi fire” (Ibidem, pp. 88-89).
29. “Exemplul nostru cel mai mare a fost Maica Domnului, căreia, când îngerul a venit şi i-a spus că în fecioria ei va deveni Maica Dumnezeului Celui întrupat (cine poate să creadă un lucru ca ăsta?), reacţia ei, după ce s-a convins că este de la Dumnezeu, a fost: <<Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău>>. Acesta trebuie să fie şi cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un <>, un <> de dragoste şi de duioşie, de încredere în Dumnezeu Care, după cuvântul Sfântului Ioan Botezătorul, << şi din aceste pietre poate scoate pe fiii lui Avram>>. Adică: <<Doamne, iată o piatră care sunt eu; fă din mine ce ştii Tu>>” (Ibidem, pag. 90). (sursa)
Partea a I-a
Partea a II-a
Partea a III-a
Partea a IV-a
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a
Partea a VII -a
Părintele Rafail Noica
Cuvinte de învăţătură
Un comentariu:
Obosită după toată truda zilei mă retrag în acest colţ cald de spiritualitate, de înduhovnicire...să mai stau ,,de vorbă cu tine" :)
Sunt atâtea rostiri care mi-au făcut inima să tremure! Iată-le:
,,Biserica ne învaţă nu să ne închidem şi să ne ascundem, ci să ne deschidem şi să ne spovedim. Acesta este unul din aspectele ascezei, adică acela prin care vedem ce este în noi ca să înţelegem apoi pe aproapele nostru”
,,Biserica nu stă în cărămidă şi în piatră şi în ciment, ci în inimă de om."
,,“Când vezi pe aproapele tău, cât de departe ar fi el geografic sau sufleteşte, să fii convins că este un alt eu."
,,Moartea fratelui este moartea mea. Viaţa fratelui este viaţa mea. "
,,Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce ştie El."
,,...trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care eşti tu, un necunoscut pentru mine (aşa cum înţelegem noi exteriorul), deşi nu eşti necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuinţele şi nădejdile mele, în păcatele mele, dar şi în dorinţa către mântuire te cunosc pe tine, tu este acela, căci esenţial suntem aceeaşi fire”
Acesta trebuie să fie şi cuvântul de ascultare al omului. Nu disciplină ci un , un de dragoste şi de duioşie, de încredere în Dumnezeu"
...şi a mai fost ceva care se concluzionează aşa:
Lumea ( toţi oamenii ) - un OM
Sfânta Treime - un Dumnezeu
Îl recunosc aici pe părintele Stăniloae...sau pe Duhul Sfânt care îi inspiră pe ai Lui.
Sorin, mulţumesc! Mi-am bucurat duhul aici...
Trimiteți un comentariu