30. “Să căutăm mai întâi, patria noastră cea cerească, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Şi mai înainte de toate să căutăm la rugăciune. Sfântul cel mare al veacului nostru, Siluan Athonitul, de multe ori, în scrierile lui, spune că greutăţile, neajunsurile şi tragediile vin în viaţa omului fiindcă nu se roagă.[…] Fiecare cuvânt al Bisericii este un mărgăritar fără de preţ pe care, dacă ajungem să-l înţelegem, cum se întâmplă câteodată, învie cugetul şi ne umple inima de o trăire care ne schimbă pentru totdeauna. Deci, să fim atenţi la fiecare cuvânt al Sfintei Liturghii, la fiecare cuvânt ce se citeşte în Biserică, şi fiecare cuvânt de rugăciune să-l facem cuvântul nostru de rugăciune. Nu numai lucruri care sunt scrise de altcineva, într-o carte pe care o citeşte altcineva cu glas tare, ci cuvântul acela trebuie să devină cuvântul meu.
Şi de cât ori se iveşte prilej pentru rugăciune, e bine de spus un cuvânt cât de mic ori un gând, cât de mic ar fi el, fiindcă Dumnezeu aude şi gândul şi cuvântul omului, dar aude de multe ori şi dorinţe pe care omul nici nu ştie să le formuleze în cuvinte.
Dar care sunt prilejurile pentru rugăciune? Orice clipă a vieţii noastre este prilej de rugăciune. Şi dacă am primit binecuvântarea să avem Rugăciunea lui Iisus neîntreruptă în sufletele şi în inimile noastre, adică <>, să o facem. Dacă însă n-o avem, putem însă din fiecare prilej al vieţii noastre să facem o rugăciune. Avem o greutate? Să cerem ajutor şi apărare de la Domnul. Am păcătuit? Să ne deschidem inima şi să ne spovedim Domnului în clipa aceea, chiar înainte să putem veni la preot şi să ne spovedim şi de la epitrahil să luam darul tămăduirii. Vedem că cineva din fraţii noştri s-a smintit sau a greşit? Aşa cum noi nu vrem să pierim în păcatul nostru, şi pentru fratele nostru să ne rugăm, nu să ne smintim de ce a făcut, ca Domnul să-l miluiască, fiindcă este scris: << Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>. Deci, precum eu nu vreau să pier, tot aşa nu vreau să piară nici fratele meu.
Lucru mai greu şi mai înfricoşat: dacă ne vedeţi pe noi, pe slujitorii altarului, smintindu-ne şi smintindu-vă, făcând lucruri care nu sunt bune sau nu sunt drepte înaintea noastră sau înaintea lui Dumnezeu, rugaţi-vă pentru noi şi nu vă smintiţi, fiindcă noi numai prin rugăciunile voastre, poporul lui Dumnezeu, ne putem călăuzi de la Duhul Sfânt; şi avem nevoie de puterea rugăciunii voastre, precum şi voi aveţi nevoie de darul Duhului care se dă prin preoţia noastră. Şi aşa, Biserica să devină un om, un suflet, un om în multe persoane, precum şi Dumnezeu este un Dumnezeu în trei Persoane” (Ibidem, pp. 91-93).
31. “Viaţa de monah, deşi uneori am numit-o nebunie, esenţial nu se deosebeşte de viaţa creştinului obişnuit, mai ales a creştinului care poate conştientiza chemarea lui Dumnezeu. Viaţa de monah este viaţă de rugăciune, de unire cu Dumnezeu şi aceasta este, într-adevăr viaţa fiecărui creştin.
Părintele Sofronie spunea: <>. Deci şi mântuirea, aceeaşi este şi calea, deşi în detalii, ia totul felul de forme.
La mănăstire se cultivă retragerea din lume, singurătatea şi tăcerea. Dar şi în îmbulzeala şi în învălmăşeală se poate găsi mântuirea. Sfântul Siluan menţiona pe Sfântul Ioan din Kronstadt care, deşi a trăit în condiţii de viaţă agitată, fiindcă îi iubea pe oameni, se ruga pentru ei şi rămânea, prin rugăciunea, în gloată ca şi monahul în tăcerea chiliei lui. Deci, atât tăcerea cât şi tumultul să se recunoască în dragoste. Dar dragostea trebuie câştigată.
Începutul iubirii poate fi acesta: dacă nu vrei să spui ca Sfinţii Părinţi: <>, măcar să-ţi dai seama că tot păcatul trăieşte în tine. Şi văzând aceasta, ne recunoaştem reciproc. Te cunosc mai mult decât crezi sau decât cred eu, prin mine însumi. Atunci, în loc să-l judecăm pe aproapele, să-l miluim, căci şi Dumnezeu mă miluieşte pe mine. Hai să facem ca Dumnezeu! Să nu mă enerveze aproapele cu felul lui de a fi, că şi eu enervez pe alţii că sunt aşa. Dar cum mă schimb eu din acest <> ? Dar el cum se schimbă din acest <>, chiar dacă <> -ul lui nu este ca al meu, ci altfel? Dar îi pot înţelege durerea şi-i pot compătimi slăbiciunea. Prin compătimirea aceasta mă unesc cu fratele meu, chiar începând de la păcat. Şi iată că Dumnezeu face o astfel de minune ca păcatul, care e despărţire şi moarte, să devină – paradoxal – viaţă şi apropiere, unire între oameni” (Ibidem, pp. 93-94).
32. “Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. Aş recomanda tuturor linia aceasta; adică să cerem lui Dumnezeu ca El să arate fiecăruia dintre noi cuvântul călăuzitor. Chiar şi în lupta cu păcatul trebuie să-I crem lui Dumnezeu: <> Şi atunci, puţin câte puţin (că trebuie răbdare multă şi trebuie să-I dăm timp lui Dumnezeu să lucreze cu inima noastră înceată), Dumnezeu ne va elibera. Şi starea ultimă a omului va fi o aşa eliberare, cum păcătoşii nici nu-şi pot imagina. Fiindcă este eliberare în duh şi în adevăr, în timp ce păcatul este minciună! (Ibidem, pag. 97)
33. “Încercăm să ajungem la o stare potrivit căreia, în toate circumstanţele, din toată inima, din tot sufletul nostru, iubim ce iubeşte Dumnezeu şi urâm ce urăşte Dumnezeu. Şi asta este libertatea adevărată” (Ibidem, pag. 99).(sursa)Partea a I-a
Partea a II-a
Partea a III-a
Partea a IV-a
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.
Partea a VII -a
Partea a VIII -a
Părintele Rafail Noica
Cuvinte de învăţătură
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu