Am ajuns din nou la Xenofont… dar nu mai eram același om care coborâse prima dată în curtea mănăstirii. ( Primul popas pe Sfântul Munte - Mănăstirea Xenofont )
Atunci priveam marea, zidurile, icoanele… acum simțeam că locul mă privește pe mine.
Și poate că nu întâmplător începutul pelerinajului se lega acum de începutul Postului.
Oare începuturile adevărate vin de două ori… ca să le înțelegem?
Vecernia Iertării a început în liniște. O liniște adâncă, așezată… ca o chemare care nu te zorește. Stăteam în strană lângă Părintele Ieromonah Meletie Vatopedinul și simțeam că nu mai sunt doar un pelerin venit să vadă… ci cineva care trebuie să lase ceva în urmă. Nu știam exact ce. Dar simțeam.
Cântările curgeau lin, ca și cum nu voiau să tulbure nimic dinăuntru. Și totuși… tulburau.
Nu zgomotos. Ci ca o apă care spală încet o rană. Și m-am întrebat:
Și răspunsul a venit fără cuvinte:
Am simțit în acel moment că nu intrăm doar într-un post… ci într-o altă stare. Și m-am întrebat:
Sunt pregătit să cobor în mine… sau doar vreau să rămân la suprafață?
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul a căzut peste mine altfel decât oricând. Fiecare cuvânt deschidea ceva. Fiecare metanie mă cobora puțin mai jos. Și, pentru prima dată, nu m-am mai grăbit să mă ridic. Pentru că am înțeles ceva:
Cât timp nu înveți să cazi… nu vei ști niciodată să te ridici.
Dar adevăratul moment a venit la sfârșit - Iertarea.
Am văzut monahii apropiindu-se unii de alții cu o naturalețe care m-a dezarmat.
Nu era nimic teatral. Nimic forțat. Doar adevăr și smerenie.
Se plecau până la pământ. Se priveau în ochi. Și spuneau: „Iartă-mă”.
Atât.
Și m-am întrebat:
De ce eu am nevoie de explicații… când iertarea nu are nevoie de ele?
Pentru că, undeva în mine, încă voiam să am dreptate.
Când am început și eu să cer iertare, am simțit o luptă mică, dar reală.
Un gând care spunea: „nu e chiar așa…”
Și altul care răspundea:
Nu contează cât. Contează că este.
Am spus: „iartă-mă”. Și, în clipa aceea, ceva s-a rupt. O încordare pe care nici nu știam că o port. Și am înțeles:
Iertarea nu este despre trecut. Este despre libertatea de acum.
Când slujba s-a încheiat, am ieșit din biserică și marea era tot acolo. Aceeași. Dar parcă mai liniștită. Sau poate eu eram.
Seara am mers la masă împreună cu obștea. După toată această coborâre… m-a surprins bogăția mesei. Pește din belșug. Rânduială. Liniște. Recunoștință.
Și m-am întrebat:
De ce, înainte de nevoință, Dumnezeu pune înainte darul?
Și răspunsul a venit simplu:
Pentru că nu ne cheamă la post ca să ne slăbească… ci ca să ne întărească.
Monahii mâncau în tăcere. Fiecare gest era așezat. Nimic în plus. Nimic în minus.
Și am simțit că și masa aceasta era tot o rugăciune. Una fără cuvinte.
Știam că urmează zile aspre. Zile de post. De tăcere. De luptă.
Dar, pentru prima dată, nu m-am mai temut de ele.
Pentru că înțelesesem ceva esențial:
Nu asprimea postului mă sperie… ci întâlnirea cu mine însumi.
În noaptea aceea, la Xenofont, începutul pelerinajului s-a întâlnit cu începutul schimbării.
Și m-am întrebat, înainte de a adormi:
Dacă totul începe cu iertare… oare unde poate duce acest drum?
Și, pentru prima dată, nu am mai căutat răspunsul. Pentru că simțeam că, pas cu pas…
îl voi trăi.
19.05.2026
Sorin Micuțiu
P.S. Drumul acesta nu a început aici. A început mai devreme în „Pelerin în Athos”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu