„Îmi deschid palmele către cer...”

 

La cei 40 de ani (52 acum ) privesc în copilăria mea...Ecouri plăcute mă ajung din urmă.

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se desprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştri și așteptând iarna ca pe o odihnă între două vieți.

Odată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii; ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor.

Deseori retrăiesc copilăria fiindcă a fost altfel, și, cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşor prin proaspătul strat alb.  Mă simt neputincios. Un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard... Simțăminte de copil și gânduri de om matur se învălmășesc...

 Multe din trecerile anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimpul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem! Știu că pe urmele faptelor noastre vor păși copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!

 

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Aud o şoaptă, o întrebare:

Ce gând ai în inima ta?

Ce vrei să faci cu el, să-l înfăptuieşti bine sau rău?

Cine l-a pus acolo?

Nu aştepta să vezi asta prea târziu!

Doamne, te rog, alungă din inimile noastre orice gând de gheaţă, pune în noi focul iubirii de Tine şi de semenii noştri!

Orice anotimp are bucuriile lui.  Intrarea într-unul înseamnă ieşirea din altul, exact ca la cumpăna dintre ani sau dintre viaţă şi Viaţă. Fiecare anotimp, fiecare an, are noutatea lui. Oricât de cunoscut ni se pare  unul sau altul, el este mereu nou şi trebuie să fie pentru noi prilejul unui nou început. Dacă am simţi într-adevăr aşa, dacă ne-am împrospăta legămintele de iubire, ar fi mereu primăvară cu zeci de proiecte îmbobocite care vor aştepta căldura Soarelui-Hristos peste focul verilor noastre împodobite cu frunzele faptelor bune care răcoresc roadele în aşteptarea culesului, a toamnei, când, nu numai că nu ne vom ruşina de trecerea anilor, dar vom aştepta alături de copilul din noi, şalul cel alb al iernii. Atunci frigul şi gheaţa nu ne vor mai tulbura duhul şi nu ne vor mai cutremura inimile.  Un colind dacă am avea, l-am cânta cu plăcere, cu oricine ni s-ar alătura, nu ar mai fi grupuri şi grupuleţe... Am fi mesagerii veștilor bune, și, în ciuda frigului de afară, inimile noastre vor fi cuptoare în care vom coace unii pentru alţii colăcelul cel cald, proaspăt, mirosind a părtăşie, împărţindu-l şi primindu-l cu aceeaşi dragoste cu care primim pâinea iubirii din Hristos.

Ce fericiţi vom fi!

 Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

 În adolescență și în tinerețe am avut o teamă ascunsă. M-am temut de ce ar spune lumea dacă aş renunţa să fiu ca ea şi am ajuns să vorbesc de frig, de gheaţă… Nu, nu la lumea din care m-a scos Hristos în ziua întoarcerii mele la El, mă refer.  Ea m-a convins că nu mă poate face fericit. Mă refer la ,,lumea noastră”, a celor ce ne vedem altfel, dar suntem doar căldicei sau aproape reci.

Câtă încredere a avut fulgul de nea să se aşeze în palmele mele!  Știa că se va topi... Jertfa lui însă m-a făcut să-mi întind mâinile către cer ruşinat de îndrăzneala acestui sol ceresc. Orice bucurie are în spatele ei o jertfă. Cine nu şi-a văzut părinţii plângând nu ştie despre ce vorbesc...

 Am rămas orfan de mic şi nu mi-a rămas moştenire de la mama mea decât o singură fotografie şi vorbele mătușii pline de înţelepciune care aminteau cuvintele mamei spuse şoptit în locul cântecului de leagăn: „Să creşti frumos copilul meu, să spui totdeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

 Îmi amintesc mereu aceste cuvinte ori de câte ori privesc chipul mamei din fotografia pe care o păstrez cu sfinţenie. Totuşi, tinereţea şi ispitele lumii m-au făcut să uit pentru o vreme cuvintele acestea. Cât am fost copil, am simţit singurătatea. Lumea îmi oferea prieteni din belşug. Într-una din seri, îmbrăcat frumos pentru a merge la discotecă, m-am oprit în faţa oglinzii şi mi-am spus zâmbind: „ Spune-mi, este adevărat că sunt frumos, puternic şi înţelept?”

„Normal că sunt, că doar am cu cine să semăn” mi-am răspuns tot eu. Un fior îmi străbătu atunci tot trupul şi mi-am aţintit privirea spre sertarul cu fotografii.

 „Mama!...Am uitat de ea!” M-am aşezat pe fotoliu cu fotografia în mână şi cu lacrimi în ochi.

„Să creşti frumos copilul meu...” îmi răsuna în minte din nou. M-am hotărât dintr-o dată să rămân acasă. Cu fotografia în dreptul inimii, m-am întins pe pat încercând din nou să-mi imaginez chipul mamei cel îmbujorat de preamulta ei dragoste.

Deodată, în faţa mea apăru o fiinţă atât de minunată cu un chip atât de strălucitor încât nu-l puteam privi. Se opri lângă mine, îmi luă mâna într-a ei şi îmi spuse:

Dragul meu, m-ai întrebat dacă eşti frumos şi înţelept... Am să te întreb ceva: de vei putea răspunde la aceste întrebări sincer, înţelepciunea se va cuibări în sufletul tău.

Mai ai în suflet chipul lui Iisus Hristos Răstignit?

Mai ai haina cea albă a neprihănirii, sau ţi-a fost furată, sau ai murdărit-o cu gloria efemeră a acestei lumi?

Mai păstrezi tu seriozitatea credinţei dintâi sau ai devenit uşuratic, lumesc?

Mai arde în tine candela iubirii?... Undelemnul ei îţi este îndeajuns?

Cercetează-te cu grijă – spuse făptura din lumină – înţelept vei fi doar atunci când Dumnezeu va fi Domn în inima ta.

Cu o ultimă strângere de mână, fiinţa înconjurată de lumină se depărtă. Înainte de a se pierde cu totul în zarea albastră, se mai întoase o dată spre mine şi îmi spuse:

„Să creşti frumos copilul meu, să spui totdeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

„Mamă!!!” am strigat şi m-am trezit. Ce vis, ce părtăşie, ce cuvinte...

  Doamne, ajută-ne să răscumpărăm acest anotimp al bunei învoiri, să ne bucurăm retrăind copilăria, nu din amintiri, ci din prezentul acesta tainic şi minunat…

 

autorul

 ( Sorin Micuțiu )

din volumul de poezii dedicat mamei mele

Patruzeci / Sorin Micuţiu ; pref.: Cristina Ştefan. - Bacău : Art Book, 2014

grafica realizată de pictorul Dan Ion Cîrjoi