joi, 28 aprilie 2016

Îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin?


În relaţiile cu semenii e nevoie de comunicare...de o bună comunicare, ceea ce presupune deschiderea inimii...
Întrebare: îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin? Unde e limita? Ce mă face să mă deschid? Ce mă face să mă închid?

Totul depinde de mine, de felul în care reuşesc să comunic. Dacă însă mă opriesc la un anumit bilanţ, pe care la un moment dat l-am făcut, bilanţ al lucrurilor pe care le-am învăţat de-a lungul anilor prin intermediul diverselor situaţii în care am fost pus sau a experienţelor triste, sau mai puţin triste, pe care le-am trăit, îmi va fi greu să-mi deschis inima, pentru că nevoia de sinceritate devine o primă limită. Sinceritatea ne face să ne deschidem, iar nesinceritatea, ne facem să ne închidem. Când este sinceritate numai din partea uneia dintre persoanele care comunică, inima acelei persoane va simţi la un moment dat...de aici în colo totul depinde de ea...


În decursul timpului am învăţat să lupt şi să nu mă mai trag uşa inimii uşor spre închis. Am învăţat că nu este o soluţie bună să pun în balanţă ceea ce ofer şi ceea ce primesc, pentru a nu fi tentat să bănuiesc de nesinceritate...Am învăţat să nu mai cer celui de lîngă mine să se schimbe, pentru că oricât va încerca, dacă eu nu mă schimb, nu voi vedea niciodată schimbarea lui....Am învăţat multe, dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să dău la o parte masca şi să mă arăt semenilor aşa cum sunt, cu slăbiciunile şi vulnerabilităţile mele, pentru că face parte din nevoie de sinceritate. De multe ori singurul vinovat am fot eu... dacă ar fi ştiut semenul meu că sunt sensibil la anumite vorbe, la anumite gesturi, dacă aş fi reuşit să-i comunic la timp toate acestea, poate evitam o închidere de uşă...

Şi am mai învăţat ceva. Cele mai multe vise le ai cu ochii deschisi....

Un comentariu:

Mariana spunea...

Am citit de două ori şi mă tot gândesc ce aş mai putea adăuga...Poate doar să repet cu alte cuvinte...

Ceea ce ştiu eu despre mine, e că mult timp am fost închisă în mine...Vorbeam adesea în mine, cu mine însămi, ca şi cu o persoană pe care aş fi vrut să o găsesc în această viaţă şi nu o găsisem încă...
Apoi, L-am cunoscut pe Domnul Iisus şi Lui îi spuneam tot...,,ce n-am putut nici mamei spune" Dar, tot simţeam nevoia de cineva din lumea aceasta...L-am cunoscut pe soţul meu...Am plâns la primul moment când m-am simţit liberă să îi spun tot, toată taina inimii...Era minunat să vezi o fiinţă umană că te ascultă, că te înţelege...Atunci am simţit inimile legate total prin toate fibrele...

Apoi, în diverse situaţii de comunicare, alţii au fost aceia care s-au deschis mai întâi...şi abia după aceia şi eu, dar parcă nu cu toată deschiderea...Nu din lipsă de sinceritate, ci din teama de a nu fi înţeleasă, acceptată...
Pe cei ce s-au deschis, i-am preţuit enorm şi îi preţuiesc şi acum...Ei mi-au acordat încredere şi m-au învăţat lecţia sincerităţii şi a comunicării adânci...În sfârşit am învăţat-o!...
E minunat să pot vorbi mereu şi mereu de temerile mele, despre gândurile cele mai adânci, despre visele cele mai năstruşnice...Am o vorbă de ceva timp: sunt unele persoane cărora poţi să le pui sufletul în palme, ştiind că nu ţi-l vor strivi, dimpotrivă, vor şti să lipească cioburile, dacă e cazul. Astfel de persoane ştiu să te asculte, ştiu să te încurajeze, ştiu să te îndrepte cu blândeţe fiincă îţi cunosc tainele sufletului, sensibilitatea şi dorul lui, punctele vulnerabile, visele...Le mulţumesc din suflet că mă ascultă şi mă ,,suportă" : ), şi le mulţumesc de orice deschidere mare sau mică !
Ceea ce am simţit mereu e că sinceritatea leagă prietenii pe vecie...

Limita deschideri noastre se poate vedea în ochii celuilalt...el ( ea) te poate încuraja să mergi mai departe sau să te opreşti... Iar limita superioară e când se ajunge la o legătură directă a duhului...când poţi vorbi cu aceleaşi cuvinte sau chiar fără cuvinte...