„Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se aşeza deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic, de aceea, după fiecare, răul e tot mai mare. Fiecare război a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război ar putea aduce nimicirea totală a acestui pământ cu aceşti oameni” («Istoria unei jertfe» – Traian Dorz – Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2016, vol. 1, pag. 18).
În mijlocul celor mai întunecate momente ale omenirii, Dumnezeu, la vremea potrivită, trimite oamenii Săi pentru a atenţiona, îndemna, mustra şi ruga pe om să împlinească poruncile Domnului Iisus şi să se temă de a întrista pe Dumnezeu. În categoria aceasta de trimişi ai lui Dumnezeu se numără şi fratele Traian Dorz, care a ştiut întotdeauna să ne arate dragostea lui Dumnezeu sub cea mai înaltă formă şi să mărturisească adevărul fără nicio umbră de compromis. Cât de atenţi şi cât de recunoscători trebuie să fim pentru toate sfaturile şi învăţăturile primite de la Fericiţii noştri înaintaşi!... La începutul celui de al III-lea volum din «Istoria unei jertfe», fratele Traian Dorz spune: „Tot ce v-am scris aici cu lacrimi e adevăr curat şi greu, / mărturisit pe conştiinţă, în Numele lui Dumnezeu. / Nu-mi lepădaţi nici o fărâmă din tot ce spun acum şi scriu, / că tot ce nu-nţelegeţi astăzi, o să-nţelegeţi mai târziu.”
Citesc şi recitesc cu grea apăsare citatul de la începutul acestui editorial pentru că nu pot să nu constat cât de limpede ne este arătat adevărul din spatele războiului, oricărui război, chiar şi cel de astăzi din ţara vecină, Ucraina. Tot acest conflict, în esenţa sa cea mai profundă, este ceea ce caută vrăjmaşul diavol să facă. El a purtat întotdeauna război cu această lume. A căutat să dezbine, să răscolească „din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume”. El vrea să alunge pacea din inima noastră şi să întroneze răul şi ura în ea.
Acum, când scriu aceste rânduri, un singur lucru mă întristează cel mai tare, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte El. Această iubire „…se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dumnezeu... O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată” (Sfântul Siluan Athonitul, din «Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»).
În ziua de azi, toate convingerile noastre personale, din păcate, au devenit „adevăruri” pe care le apărăm cu orice preţ, făcând din cei de lângă noi… duşmanul. „Oamenii păcatului au ştiut întotdeauna să-şi apere interesele lor vinovate, cu lozinci nevinovate şi fărădelegile lor ascunse, cu legi văzute. Astfel, Adevărul este totdeauna condamnat, iar nevinovatul său purtător este răstignit” («Istoria unei jertfe», vol. III, pag. 77). Suntem aşa, pentru că nu avem smerenie. Iar Duhul Sfânt viază doar în sufletul smerit. Mă uit în jur. Peste tot văd război între oameni şi îmi vine în minte rugăciunea Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur: „… izbăveşte turma lui Hristos de lupii ce o răpesc şi pe toţi creştinii îi păzeşte de gâlcevile lumeşti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie, de sabie şi de războiul cel dintre noi…”
Cum oprim războiul dintre noi? Lăsând la o parte războiul din afară şi concentrându-ne pe războiul cel interior, cu greşelile şi păcatele noastre, cu eul cel pătimaş care ne îndepărtează de Izvorul vieţii, de Dumnezeu şi de pocăinţa cea adevărată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Nu te lăsa învins, ci mai bine tu însuţi să învingi ura prin dragoste! Şi aşa să biruieşti: rugându-te pentru fratele tău, Domnului, cu deplină sinceritate!” (Monahul Moise Aghioritul, «Tristeţea anxietăţii şi bucuria nădejdii», Editura Sophia, 2005, pg. 26). „Hospode pomelui! / Doamne miluieşte!”
Sorin MICUŢIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu