Un tată minunat - poveste de suflet

Când a deschis ochii întâia oară, Doiniţa a văzut lumina blândă a soarelui de toamnă. Şi tot atunci a învăţat să simtă şi bucuriile toamnei dar şi tristeţile şi dorurile ei.
Întâia ei amintire o avea cu puţin înainte de a împlini trei anişori. Imaginea care i s-a întipărit în minte, e imaginea mamei care o legăna pe surioara ei născută în acele zile. Îi ziceau toţi Lăcrămioara, deşi avea alt nume. La lumina lămpii, totul era învăluit de lumini şi umbre, ca într-o mănăstire în care plutea liniştea vecerniei. În aceste tainice jocuri de lumini pe care le făcea lampa mică, mama, cu surioara în braţe, părea o icoană vie...
Prima amintire cu tatăl ei o are la lumina zilei, afară, în curte, ridicând-o în braţe şi aruncând-o mai sus de creştetul lui...Acela era primul ei zbor... Pleca din braţele tatălui şi se întorcea tot în braţele lui. Apoi îşi aminteşte de acele jocuri în care o urca pe ceva mai înalt învăţând-o să se arunce în braţele lui...Şi se arunca...fără urmă de teamă. Când nu era tatăl ei acasă, fiind fascinată de ideea de zbor, se urca pe ceva înalt, apoi sărea îmaginându-şi că zboară. De câteva ori s-a urcat pe un şopron, apoi chiar şi pe casă, tot cu aceeaşi dorinţă de înălţare spre albastrul cerului, dorinţă ce nu a mai dispărut din sufletul ei niciodată...
Doiniţa nu îşi aduce aminte decât câteva din primele cuvinte de atunci, pe care le rostea tatăl ei: ,,Să creşti mare, până la cer!”. De atunci mereu privea cerul cu mai mult interes. Se bucura când era albastru cum era acuarela, şi se întrista când se înnoura.
Odată, pe la vreo 5 ani, simţind că joaca pe afară îi era ameninţată de ploaie, şi-a amintit ceva din rugăciunile învăţate la bunica ei, şi a început să se roage cu glas tare, din pragul casei. Pe lângă ceea ce ştia, striga cât putea de tare, ca să audă Dumnezeu: ,,Dă, Doamne, să nu mai plouă, să mă pot juca!”. A auzit şi Dumnezeu şi vecinii, pomenind mult timp de rugăciunea Doiniţei. Şi n-a mai plouat...S-a jucat mult în ziua aceea, fericită că Dumnezeu i-a îndeplint dorinţa. Apoi s-a jucat mulţi ani la rând, bucurându-se de copilărie şi de toate jocurile şi jucăriile pe care le făcea tatăl ei. Era foarte inventiv; într-o vară a pus roţi la săniuţă. Toţi copiii din sat o invidiau pe Doiniţa... Apoi, în câteva zile, uliţele satului erau pline de săniuţe cu roţi confecţionate de tatăl ei.
În fiecare primăvară, când imaşul era înverzit, Doiniţa se juca cu atâta bucurie cu mingea roşie cu buline albe. Nimeni nu mai avea minge în sat, aşa că în scurt timp, se spărgea de atâta joacă., dar tatăl îi promitea alta, dacă va aduna toate surcelele de prin curte.
Cumpărarea primelor rechizite a fost un mare eveniment. Tatăl ei a ştiut cum să îi insufle dragostea de şcoală. O însoţea la fiecare început de şcoală, la fiecare serbare. Ce fericit se întorcea de la serbarea de premiere! El era acela care mergea la şedinţele cu părinţii; mama era prea prinsă cu treburile casei. Uneori îi arăta palmele bătătorite, cu crăpături sângerânde, spunându-i că dacă nu va învăţa, va ajunge să muncească din greu ca şi el. Îi povestea cât de greu i-a fost printre străini, şi cum a plecat de la şcoala în urma căreia ar fi devenit învăţător. Colega lui de bancă era chiar învăţătoarea Doiniţei, o învăţătoare blândă, soţie de protopop, care le insufla elevilor bunul simţ şi înţelegerea între copii. Nu zicea nimic de Dumnezeu...era perioada comunistă, dar nu ascundea că mergea la biserică. Pentru Doiniţa a contat mult ce făcea învăţătoarea ei. I-a rămas în suflet amintirea ei ca o icoană.
Când mergea şi ea cu mama ei la biserică, se întreba mereu de ce tatăl ei nu merge. Dar când ajungea acasă o întreba mereu ce Evanghelie s-a citit...Părea că fusese şi el, dar nu îl văzuse nimeni...De multe ori simţea Doiniţa că tatăl ei e prezent peste tot, că umbra lui o ocrotea.
Cele mai fericite clipe rămase atât de vii, sunt învăluite de ninsori de steluţe ce păreau scuturate de pe aripe de îngeri. Apropierea Crăciunului aducea miresme de scorţişoară, mirodenia preferată a mamei, şi miros de brad verde, proaspăt adus din pădure. Doiniţa era fascinată că ,,Moş Crăciun”, care era de fiecare dată tatăl ei, îi aducea mereu un brad plin de dulciuri şi de globuri strălucitoare. Îşi aminteşte şi de păpuşile care nu ţineau mai mult de două, trei luni. Se bucura enorm când primea o carte cu imagini. O dată a primit o carte cu ilustraţii, dar şi cu nişte semne întortocheate, pe care le credea inutile. Tatăl i-a spus că printre acele hieroglife se afla ascunsă o poveste şi că va trebui să înveţe să o descopere. Şi a descoperit-o mai târziu, apoi petrecea ore şi zile cu Poveşti nemuritoare.

Într-un an, de Crăciun, tatăl meşterea în linişte cu unchiul ei, electrician, descâlcind nişte fire şi probând nişte becuri mici, ovale, de diferite culori. Inventaseră o instalaţie pentru ,,pom”, cum îi ziceau atunci bradului de Crăciun. În seara de Ajun, când becurile au fost aprinse, Doiniţa rămase uimită de atâta frumuseţe! Nu mai văzuse aşa ceva...Luminile colorate îi licăreau în privire şi în sufleţelul ei ce fremăta cu putere. Se pierdu cu fiinţa printre ramurile de cetină verde, acoperite cu ceva alb care semana cu zăpada. Intră în lumea fascinantă de poveste...Uită de tatăl ei care o răsfăţa şi pe ea dar şi pe surioara şi frăţiorul ei. Doamne, în fiecare an, el împodobea bradul cu atâta bucurie!.. Cât ţineau sărbătorile de iarnă, locul de lângă brad era locul preferat al Doiniţei. O fascina povestea lui! O înduioşa povestea Pruncului Iisus născut în ieslea rece, dar mereu se gândea că tatăl lui pământesc va avea grijă de El, aşa cum şi tatăl ei avea.
Da. Doiniţa îşi simţea tatăl atât de aproape! Asta a ajutat-o, ca mai târziu, să înţeleagă purtarea de grijă a Tatălui ceresc...
Tatăl ei nu vorbea prea mult, dar când spunea ceva, era ori ceva înţelept, ori câteva cuvinte prin care lăsa să se întrevadă dragostea lui. Îl vedea mai mult trebăluind. Învăţasesă să ,,citească” expresia feţei lui. Mulţi ani se uita doar la zâmbetul lui şi îi era suficient să îşi continuie jocul liniştită şi fericită. Când nu vedea zâmbetul acela liniştitor, se uita puţin mai sus, căutând ochii aceia verzi în care parcă se regăsea umbra unei păduri tinere în plină primăvară. Vedea ceva în ei care o făceau să fie mai atentă. Mereu erau umezi ochii tatălui, dar ce putea să înţeleagă în copilaş?...Se temea să se uite în ochii lui...Câuta doar zâmbetul lui şi atât!
....
Anii au trecut. Doiniţa crescuse destul să poată merge singură la biserică atunci când mama ei nu putea. Ar fi vrut să meargă şi cu tata, dar el mergea atât de rar, deşi îl surprindea uneori rugându-se. Părea atât de obosit!
Într-o vară ploiasă, s-a întâmplat ca Doiniţa împreună cu mama ei să meargă la o nuntă mai deosebită, cu totul deosebită! I-a plăcut enorm! Era, parcă, o altă lume, cu atâta pace! Era Oastea Domnului! A continuat să meargă la toate întâlnirile, simţindu-se atrasă ca de ceva ceresc. După vreun an începuse să meargă şi tatăl, dar la un moment dat, ceva l-a făcut să renunţe. Atunci a simţit Doiniţa, o adolescentă blondă cu ochii ca seninul cerul, că ceva intervenise între ea şi tatăl ei. Nu , nu îl judeca! Încerca să înţeleagă, dar nu avea puterea să vorbească cu el.
Mereu suferea Doiniţa la gândul că tatăl ei nu se va mântui, deşi era cel mai bun om pe care îl văzuse! Un om corect, cu suflet mare, darnic, milos, prietenos! El nu se certa cu nimeni. Când avea dreptate, prefera să tacă de dragul priteniei şi a înţelegerii.
....
Peste alţi mulţi ani, când Doiniţa îi adusese nepoţeii, observă că tatăl ei slăbise. Se simţea rău... Tot mai rău...În scurt timp au aflat cu toţii că suferea de o boală incurabilă.
Doiniţa se topea de durere...Nu accepta să se despartă de tatăl şi mai ales, să se despartă pentru totdeauna...Tatăl ei nu se împăcase cu Dumnezeu...Odată, când el era departe, într-un spital, îndurerată fiind, amintindu-şi de vremea copilăriei, a scris câteva cuvinte pe care le-a regăsit de curând:
,,Doamne, Îţi mulţumesc pentru mângâierile şi îmbrăţişările fraţilor mei! Te-am recunoscut pe Tine în ele. Ţi-am recunoscut iubirea Ta mare. Mereu m-ai răsfăţat, Tată! Ca tatăl meu pământesc...când eram copilaş...
Doamne, unde-s îmbrăţişările tatălui meu?! De ce mi-e atât de dor de ele? De ce plâng? De ce?...Ştiu! Ah, cât aş vrea să Te cunoască şi el pe Tine, şi să fim îmbrăţişaţi sub crucea Ta...Mi-e teamă, Doamne, că boala grea îl va doborî...Ajută-mă ca îmbrăţişarea de care mi-e atât de dor, să i-o pot aferi eu acum, înainte de a fi prea târziu...”
Multe lacrimi vărsase Doiniţa. Ştia că se va despărţi de tatăl ei, dar dorinţa ei era să se întâlnească în Cer...Şi Domnul a luat aminte la lacrimile ei. A avut parte într-o seară, de o fericire extraordinară! Pentru prima adată îşi auzise tatăl rugându-se cu voce tare, plângând ca un copil, cerând iertare de la Dumnezeu şi făcând un legământ cu el.
După câteva luni, încercând şi Doiniţa să îl răsfeţe cum făcuse el, l-a dus la munte, în mijlocul unor tineri credincioşi care aveau părtăşie, rugându-se, cântând, citind din Bibile. Stătea un timp, apoi începea să plângă, şi se retrăgea. Se părea că avea dureri...Şi avea, şi dureri provocate de boală, dar şi o durere sufletească. Peste câteva zile a mărusrisit cu lacrimi că acei tineri sunt nişte îngeri...că el nu este vrednic să stea între ei, că el şi-a trăit viaţa departe de Dumnezeu....Atunci a înţeles Doiniţa că tatăl ei ştia cum trebuie să fie un creştin adevărat, dar se simţea atât de slab, atât de neputincios...
După ce l-a lăsat să plângă liniştit, ea şi-a îndesat plânsul în gât, şi cu glas tremurat i-a spus că Dumnezeu l-a iertat de tot păcatul mărturisit şi că îl consideră şi pe el un înger....Avea nevoie tatăl ei de aceste vorbe...S-a înseninat imediat...Părea că auzise sau văzuse ceva minunat...
La mai puţin de o lună după asta, timp în care Doiniţa îl hrănea cu linguriţa ca pe un bebeluş, tatăl a primit împărtăşania cu ultimile lui puteri...Doiniţa i-a mângâiat fruntea, dar tatăl i-a amintit printr-un gest abia schiţat, că fruntea era miruită...Atunci, din ochii lui stinşi, s-a scurs o lacrimă...Doiniţa a şters pentru prima şi ultima dată o lacrimă a tatălui ei, ultima lui lacrimă...Şi a ieşit fiind chemată de mama ei....După două minute, a fost anunţată că tatăl ei plecase pentru totdeauna....Mama ştiuse că nu se putea despărţi de fiica lui, şi de asta o chemase afară....
Se terminase suferinţa...Doiniţa avea o mulţumire sufletească, o nădejde că îşi va întâlni tatăl în cer, un tată care, prin felul lui de a fi un tată minunat, a ajutat-o să vadă în Tatăl ceresc un Tată excepţional!
De atunci încoace, Doiniţa trăieşte acut dorul de tatăl ei, mai ales de Crăciun, când împodobeşte bradul...Ascultă versuri de colind ,,Împodobeşte bradul, tată...”...plânge...şi îşi vede mai departe de steluţele de turtă dulce....şi iar plânge de dor, dar şi de remuşcare că nu i-a oferit îmbrăţişarea ei...Timiditatea a oprit-o....şi a oprit-o de la multe în viaţă....Acum învaţă să facă repede ce are de făcut pentru a alina pe cei din jur....în memoria tatălui şi de dragul Tatălui, un tată minunat şi un Tată Dumnezeu!


P.S. Mai multe astfel de povestitri găsiţi aici