miercuri, 21 ianuarie 2009

O scumpă zi


Zi caniculară de vară...

În parcul central al oraşului, doi tineri caută o bancă, undeva la umbra răcoroasă a unui tei. Cândva acel loc era năpădit de mărăcini, dar dragostea pentru natură a celor doi prieteni a făcut ca totul să se schimbe. Mai făcură câţiva paşi... Acum puteau vedea locul lor preferat, era liber, iar teiul îi întâmpină astăzi ca niciodată... Înflorise, iar florile lui răspândeau în jur o mireasmă plăcută. Cei doi traseră aer adânc în piept, dorind parcă să-şi parfumeze lăuntrul lor, şi se aşezară pe bancă.

Atmosfera acestei zile de vară făcu, pentru câteva clipe, ca între cei doi să se aşeze tăcerea. Gândurile lor zburau în direcţi diferite. Daniel avea 18 ani şi se gândea că într-o astfel de zi i-ar fi plăcut să fie la munte sau la ştrand să facă baie. Gândul acesta nu persistă mult deşi i-ar fi plăcut să fie aşa. Se întoarse către Cătălin şi dori să-l întrebe ceva, dar se opri. Gândul lui Cătălin se contopise cu frumuseţea naturii…se gândea la Creatorul acestei superbe bijuterii a lumii, întrebându-se ca odinioară psalmistul David: “ Când privesc lucrarea mâinilor Tale îmi zic, ce sunt eu Doamne să te gândeşti la mine!” şi parcă auzea răspunsul blând şi răcoritor: “Şi tu eşti lucrarea mâinilor Mele şi Te-am creat să fi mai presus de tot ceea ce te înconjoară…”. Îţi mulţumesc Doamne - rosti Cătălin, uitând de prezenţa lui Daniel.

Acesta îl privi şi mai atent...Pe faţa lui Cătălin se putea citi o bucurie fără margini. Dori să-l întrebe la ce se gândeşte dar, se opri din nou... Era unicul lui prieten căruia i se destăinuia întodeauna, deşi erau două firi diferite. Cătălin era credincios, mergea la biserică, nu frecventa discotecile, iar cuvintele lui nu se potriveau cu ale celorlalţi tineri de seama lui. Aveau întodeauna în ele căldură, blândeţe şi dragoste. De multe ori, cuvintele lui Cătălin atinseseră coarda cea mai sensibilă a inimii lui Daniel. Cu toate acestea, Daniel recunoscu că e o diferenţă mare între el şi Cătălin. Mergea şi el la biserică, dar foarte rar, iar Biblia o răsfoise de câteva ori fără să-i dea prea multă importanţă. Cătălin încercase să-i vorbească în câteva rânduri despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar Daniel ocolea de fiecare dată. Curiozitatea îl făcu pe Daniel să rupă până la urmă tăcerea:


- Cătălin, se pare că visezi cu ochii deschişi!

- O, nu, mă gândeam doar….

- Te gândeai?...Aşa profound?

- Daniel, ştii ziua de azi îmi aduce aminte de multe lucruri frumoase. Atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu, era o zi minunată ca cea de azi. Natura îmbrăcase o haină nouă. Albul imaculat al florilor făcea ca totul să fie superb şi totodată să dea naştere în mine unor întrebări, unor frământăti. Cândva îmbrăcasem şi eu o astfel de hăinuţă albă dar, au trecut anii şi acel copil mic de atunci a crescut şi s-a maturizat trecând prin viaţă fără Hristos. Când am înţeles şi mi-am dat seama de lucrul acesta, am căutat să mă schimb. Mi-am imaginat că stau în faţa unei oglinzi imense şi am căutat să văd în ea realitatea. Ştii ce am văzut, Daniel? Un om murdar şi necăjit care căuta în gunoaiele acestei lumi “aurul fericirii”. Acest om părea de nedesprins de activităţile lui fiindcă ţelul lui era “nobil”, credea că ceea ce face este bine. Mă uitam la haina ce o purta...Nu era nicidecum albă, era aşa de murdară încât am închis ochii dorind să dispară această privelişte urâtă despre mine. Dar nu a dispărut, pentru că aceasta era realitatea. Şi cum îţi spuneam a venit totuşi o zi, o zi când am făcut un legământ cu Domnul Iisus. Acel moment nu ţi-l pot povesti căci orice cuvânt pământesc aş folosi i-ar scade din splendoarea lui, însă, cele ce ce au urmat după, e cu totul altceva pentru că la aceste evenimente au fost martori şi aceşti doi ochi pământeşti. Haina cea murdară căzuse la pământ, simţeam mâna lui Dumnezeu cum o ridică, o scutură de tină curăţindu-o cu sângele Lui cel sfânt, ca mai apoi să mi-o pună din nou pe umeri. Era atât de uşoara şi atât de albă!... De atunci totul s-a schimbat în viaţa mea şi sunt fericit că am făcut pasul acesta spre Dumnezeu.

- Frumoase amintiri ai Cătălin – spuse Daniel. Nu ştiu de ce, dar de multe ori nu îmi plăcea să te aud vorbindu-mi despre Dumnezeu, dar astăzi aş vrea să te aud vorbindu-mi despre El... Ai timp?

- Timpul! Dacă Dumnezeu are timp pentru fiecare, de ce eu nu aş avea timp pentru tine! Ştii, Daniel, mai înainte de toate aş vrea să te întreb: ai încercat vreodată să-ţi faci o părere proprie despre tine?

- Păi, ştii…nu am prea mult timp.

- Vezi, Daniel, mie îmi place să vorbesc foarte mult despre mine şi aş vrea să mă înţelegi. Nu vreau să-mi creez o aură de sfânt, pentru că nu sunt, însă ceea ce vreau eu este să te fac să înţelegi că m-aş bucura foarte mult să vezi lucrurile aşa cum le văd eu.

- Cătălin, din câte mi-ai spus şi altădată, am mai reţinut câte ceva, dar mi-e greu pentru că m-am legat de multe lucruri şi nu pot să mă despart de ele.

- Poţi, Daniel, poţi chiar foarte uşor, dar totul depinde de tine, de voinţa ta. Tu poţi să alegi binele sau răul, viaţa sau moartea. Dacă ai voinţă poţi, poţi orice. Cere lucrul acesta de la Domnul Hristos şi vei vedea că poţi face şi tu pasul acesta pe care l-am făcut eu.

- Nu ştiu, Cătălin, dar de multe ori te invidiez. Tu eşti cu totul diferit faţă de mine şi mi-am dorit de multe ori să fiu ca tine, să gândesc ca tine, dar vezi, în viaţa ta a fost o zi anume când ai făcut pasul acesta. Eu nu am avut încă această ocazie şi nu ştiu când va exista…dacă va exista, o astfel de zi.

- Se pare că am fost cam egoist, Daniel. Am avut parte de atâtea clipe binecuvântate de Dumnezeu, dar nu am îndrăznit să te mai chem.. Atunci când te-am chemat prima dată m-ai respins şi m-am descurajat.

- Te rog să mă ierţi, Cătălin, dar dacă s-ar mai ivi o ocazie când o să se mai facă o adunare mai mare şi mă vei chema, aş veni cu plăcere.

Pentru cîteva clipe Cătălin nu ştiu ce să creadă. Era oare adevărat? Ori Daniel spunea aşa doar să-l amăgească ca şi-n alte dăţi. Îl privi lung şi exclamă apoi plin de bucurie:

- Chiar vrei să vii?...

- Da, şi îţi promit că voi fi ochi şi urechi la tot ce se va spune, bineînţeles dacă îţi va face plăcere să mă iei cu tine.

- Te iau, Daniel, te iau cu mare plăcere! Uite, chiar săptămâna viitoare este o adunare pe ţară la Beiuş, la mormântul fr. Traian Dorz... Vii?...

- Păi…în ce dată cade?

- În 18 şi 19 Iunie, sâmbăta şi duminica viitoare, vii?...

- Sigur că vin, doar ţi-am promis, nu?

Cătălin îl îmbrăţişă pe Daniel plângând…Era atât de fericit încât se trezi dintr-o dată cântând:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotărârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur pentru cer…

Cătălin şi Daniel au mai petrecut câteva clipe, după care s-au despărţit cu gândul la adunarea de la Beiuş.

Zilele au trecut repede şi iată-i pe cei doi prieteni la Beiuş, în mijlocul mulţimii de fraţi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din afara ei. Daniel îşi ţinu promisunea făcută, fiind numai ochi şi urechi, încât uitase parcă de prezenţa lui Cătălin. Cuvântul lui Dumnezeu, vestit prin fraţii vorbitori, curgea năvalnic peste inimile însetate ale celor prezenţi. Pentru Daniel însă era cu totul altfel. I se părea ca un “ciocan imens” ce lovea cu putere, dorind parcă să spargă o uşă pe care cineva din lăuntrul lui o ţinea încuiată de ani şi ani. Ochii sufletului, bolnavi fiind, începuseră să se vindece şi să-şi recapete vederea. Cu aceşti ochi, Daniel privi în interiorul lui...Era o agitaţie înspăimântătoare. Simţi pentru o clipă cum ia naştere omul cel nou de care-i vorbise Cătălin





...Credea că-i doar o închipuire dar, după câteva clipe, bătăile inimii celei noi se simţeu desluşit. Omul cel nou era viu şi era deja gata să ia locul celui vechi. Acesta însă nu se dădea ieşit din locul pe care îl ocupase de atâta vreme. Lumini şi umbre, îngeri şi demoni, roiau în jurul lui, aşteptând finalul bătăliei. Va accepta sau nu pocăinţa? Auzea glasuri blânde, calde, chiar rugătoare, ce-l îndemnau să privească spre Domnul Iisus ce-l aşteapta parcă cu braţele deschise undeva pe o colină răstignit pe o cruce de lemn. Aceste gla

suri în realitate erau cuvintele fraţilor pe care Daniel îi vedea îngeri strălucind puternic în lumina ce-l înconjura:

“- Nu-L respinge şi de data aceasta!...”

“- Gândeşte-te că poate-I ultima chemare….nu amâna!...”

“- Vezi cât suferă pentru tine şi tu ce faci pentru El?...”

“-Ce altă jertfă mai mare vrei să te convingă de existenţa lui Dumnezeu şi de dragostea Lui nemărginită?...”

“- Poate că mâine trupul acesta se va întoarce în ţărâna de unde a fost luat şi tu, atunci, suflete, unde vei merge?...”

Daniel era din ce în ce mai agitate, mai ales în clipele în care întunericul şi descurajarea se năpusteau să stingă licărirea luminii ce-l înconjura pe omul cel nou, ce aştepta răbdător la uşa inimii pentru a i se desc

hide.

Din întunericul acela auzea glasuri ameninţătoare dar şi promisiuni din ce în ce mai ademenitoare:

“- De ce vrei să te lupţi cu mine?!…”

“- Cum de eşti aşa de nebun să pui la suflet minciunile acestea?!...”

“- Uită-te la ei şi după aceea la cei din lume care sunt mai mulţi!...”

“- Ce găseşti diferit la ei?…”

“- Nu vezi cât de fericiţi sunt tinerii în discotecă?…Au bani, au averi şi se bucură de toate plăcerile vieţii...Poţi tu renunţa la ele?...”

“- Nu există rai şi iad. Raiul şi iadul şi-l face omul cu mâna lui!...”

În toată aglomerarea acestor îndemnuri şi ameninţări lumină şi întuneric, îngeri şi demoni, Daniel

simţi că ceva se rupe înlăuntru lui erau lanţurile robiei care cădeau lăsând să se deschidă o uşă. Tăcere…şi deodată, se aude un glas:

“ “Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” - simţi ceva în lăuntru tău, auzi chemarea Lui?...Dacă da, nu mai aştepta, nu mai amâna, azi e ziua ta, e ziua mântuirii tale, mâine…Vino! Deschide-ţi inima pentru Domnul tău, încredinţându-I printr-un legământ veşnic inima ta! Vino!…Vino acum!…Nu amâna!...”

Două mâini calde îl prinseră pe Daniel de mână, întinzându-i un pacheţel de şerveţele mirosind a levănţică. Era Cătălin, care nu-l pierduse din ochi nici un moment. Faţa îi era umezită de lacrimi, iar în ochii lui se citea aceeaşi chemare adresată lui Daniel.

- Cătălin, simt că trebuie să fac ceva… Îl simt atât de aproape pe Domnul! Ce

să fac?…Vino cu mine!

Daniel şi Cătălin înaintară spre crucea de marmura albă străjuită de steagurile Oastei Domnului. Din sufletele sutelor de fraţi şi surori răzbătea până departe cântarea plină de emoţie ce se potriveşte oricărui “fiu risipitor”:

“Vin la Tatăl, el te cheamă

Vin acasă fiu pierdut

De nimic nu-ţi fie teamă

El va şterge-al tău trecut!”

Daniel îngenuche alături de ceilalţi care veniseră cu acelaşi gând şi cu aceeaşi dorinţă de a se pleca la picioarele crucii Domnului Iisus. A început şirul mărturisirilor ...În jur erau numai lacrimi şi suspine... Cătălin aştepta cu răsuflarea la gură să audă glasul prietenului său cel drag, şi îl auzi. Munca lui, strădania lui, rugăciunile lui nu fuseseră în zadar. Primea acum din partea lui Dumnezeu o răsplată minunată, un suflet înviat şi un prieten credincios.

Plângea cum nu mai plânsese decât în ziua legământului său. Era fericit, atât de fericit încât ab

ia aştepta să-l îmbrăţişeze din nou pe Daniel şi să-i spună frate. Se opri câteva clipe din plâns pentru a-l auzi pe Daniel încheind legâmântul său cu Dumnezeu:

“…Doamne îţi mulţumesc pentru acest prilej pe care mi l-ai oferit şi te rog să-mi dăruieşti o inimă plină de bucuria de a face binele până când mă vei chema la Tine. Amin!”

Din inimile celor prezenţi se auzi o nouă cântare, dedicată tuturor celor ce se plecaseră pe genunchi, dedicându-şi viaţa în slujba Domnului şi a Evangheliei sale.

Ultimele clipe de lângă crucea marelui psalmist al Oastei Domnului, au fost trăite de cei doi prieteni în cea mai înaltă stare de extaz. Erau mai mult în cer decât pe pământ.

Ajunşi acasă, şi-au promis unul altuia să se întâlnească de acum mai des, simţeau nevoia de părtăşie, dar nu ca înainte. A doua zi s-au reîntâlnit tot în locul lor prteferat. Bătrânul tei îi îmbrăţişă ca de fiecare dată, dăruindu-le răcoarea umbrei sale. Daniel, îl privi pe Cătălin şi îi spuse:

- Dragul meu frăţior, mi-ai dăruit cea mai frumoasă zi din viaţă!...

- Nu, Daniel, eu nu ţi-am dăruit mai nimic, ci Domnul Iisus. Din partea Lui ai primit darul cel mai scump, haina cea albă curăţită în sângele Lui cel sfânt. Te străduieşte, dar, să o păstrezi curată.

- Cătălin, la acest lucru mă vei ajuta şi tu, nu?

- Ne vom ajuta unul pe altul ori de câte ori va fi nevoie…

- Aş vrea să mă înveţi cântarea aceea de data trecută, cântată de tine aici, pe bancă.

- Hai să o cântăm împreună! – spuse Cătălin şi scoase cartea de cântări:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotărârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur pentru cer…

4 comentarii:

Alina Tanase spunea...

O scumpa zi...
Frate Sorin nu stiu cum faci, dar mereu cand citesc ceea ce scrii pe blog, smulgi din mine cateva lacrimi.
Multumesc si pentru aceasta istorisire foarte frumoasa si miscatoare, pe care o vad rasunand intr-o zi chiar si la RadioOastea Domnului. Cred ca le-ar place la multi s-o auda.
Daca nu ai nimic impotriva desigur :)

Mariana spunea...

O poveste cu parfum de tei...cu parfum de Cer...
M-a prins, Sorin! M-a luat de mână şi m-a dus lângă cei doi, simţind cu ei, trăind intens fiecare moment de înălţare...

Mi s-a făcut dor, un dor de ceva frumos ca în povestea ta! Mi-e dor de Beiuş! Mi-e dor să văd cum se întorc oamenii la Dumnezeu...Mi-e dor să plâng de fericirea acestor îngenuncheri!

Mi-e dor să fiu mugur însetat de îmbrăţişarea unei raze...

Mulţumesc, Sorin! Mulţumesc! Îmi era dor de o poveste scrisă de tine! Sunt ,,adevărate"!

Aaa! Încă ceva: voi avea mereu la mine şerveţele cu miros de levănţică :)

Sorin Micutiu spunea...

Multumesc Alina de gandurile tale frumoase. Am ales sa scriu pentru ca vreau sa zbor si nu o puteam face decat scriind. Sincer, visez inca la o carte, poate ca intr-o zi visul acesta va deveni realitate. Nu stiu cati ar dori sa o aiba in bibiloteca, insa ea ar fi inca un semn al treceri mele pe acest pamant...

Sorin Micutiu spunea...

Mariana, servetelele ce mi le-ai dat anul trecut la Beius chiar daca nu au fost cu miros de levantica, mi-au fost de mare folos. Multumesc ca ati fost langa mine, tu si sotul tau, ca niste adevarati prteteni ("Catalin" si "Catalina")