NEPUTINŢĂ

… Stau cu creionul în mână, sprijinit de foaia albă…Degetele sunt prea moi şi tremurânde…
Încerc să-mi ascult inima, să intru în ritmul ei…Încerc să îi desluşesc plăcutele murmure…Nu înţeleg mai nimic şi îmi vine să plâng…Parcă sunt şoapte din altă lume, şoapte de îngeri, şi nu îmi e îngăduit, încă, să le înţeleg…
Of! Ce mult aş vrea să fiu undeva doar eu şi Cerul, să îmi pot plânge liniştită neputinţa…Neputinţa de a scrie ceva de dincolo de mine…
Parcă trăiesc simultan pe două tărâmuri…unul în care fiinţa mea e total absorbită de un farmec nepământesc, şi unul în care trupul şi mâna îşi trădează neputinţa, îşi trădează alcătuirea din lut…
Între aceste două stări e dorul, e lacrima, e suspinul…Aş vrea să le impac, dar nu prin coborâre, ci prin înălţare…dinspre pământesc înspre celest, dinspre tină înspre Lumină.
Privesc cu teamă printre genele încărcate de doruri…Din locul în care am îngenucheat până la seninul cerului e o prăpastie adâncă…prea adâncă…Şi în timp ce inima începe să tremure neputând să rostesc absolut nimic, se întinde peste hăul din faţa mea o cruce de lumină…Cu braţele întinse păşeşte spre mine Iisus…Nu ştiu când m-am ridicat, dar iată-mă acum îndreptându-mă spre Lumină…Las în urma mea toate umbrele…Am un singur dor: să mă ating de Lumină...să iau lumină...să fiu lumină…
Nu mai vad nimic...dar simt...aud...Da! Acum aud! Domnul Iisus m-a strâns la piept şi aud de nu ştiu de unde, poate din vocea Lui s-au direct din Inima Lui, aud ,,Înţelege că te iubesc! Învaţă iubirea Mea sfântă şi pe asta împarte-o semenilor tăi!...”
Îmi dă drumul şi plec...sau zbor...nu mai ştiu…dar ştiu ce am de făcut acum…Să iubesc! Să luminez!...şi uneori să scriu…Numai după ce voi şterge lacrima semenului meu, numai după ce îi voi lega rănile…Numai după ce oftatul lui va fi şi oftatul meu…