Anul 2008
S-a făcut una cu adierea timpului
Anul 2008
Se aterne smerit la picioarele lui 2009
Anul 2009
De pe pajiştea dorului salută 2008
Nadejde
Poarta visului o ţine deschisă mereu
Iubire
Parfum de Jertfă ce-nmiresmează sufletul
Dor
Vânt ce adie, pieptănând amintirile
Cuvântul lui Dumnezeu
Ciopleşte pe dinăuntru Chipul Iubiri
Inimă de carne
Potirul din suflet plin de har şi iertare
Tăcere
În liniştea ei fructul iubirii rodeşte
Apus ce lasă-n urmă un dor de Dimineaţă
Despărţire
Scris cu-al lacrimii cuvânt, iat-o preschimbată-n cânt.
Despărţire
Nu-i dorul nesfârşit, e doar sufletul rănit.
Despărţire
Sfârşeşte-n cer între dalbe flori şi mângâieri.
Despărţire
Cuvânt nedefinit când iubeşti nemărginit.
7 comentarii:
"Nu-i dorul nesfârşit, e doar sufletul rănit."
M-am gandit mult la ce ai scris. Ma intreb ce se intampla dupa ce trece dorul... asta in cazul in care chiar trece! Oare vine uitarea, nepasarea?
Pana acum am crezut ca dorul nu trece niciodata. De vreo 3 ani ma tulbura unul si parca nu vreau sa recunosc ca am sufletul ranit de atata timp...
Of! :) Vreau să aleg un vers şi nu ştiu care...Sunt aşa de cuprinzătoare! Unul mai deosebit ca altul!
Ok! Voi alege două:
Nădejde
Poarta visului o ţine deschisă mereu.
şi
Despărţire
Apus ce lasă-n urmă un dor de Dimineaţă
Visul şi dorul
...Eternele cărări ale Iubirii sfinte... Iată că mi-a ieşit un poem fără să vreau! :)
Sorin, te felicit pentru versuri! Ai talent! Fiecare dintre ele mă surpride...
Le aştept cu nerăbdare pe celelalte!
Şi eu m-am gândit mult la ce aţi scris voi şi vă mulţumesc că îmi sunteţi aproape, că îmi daţi curaj de a merge mai departe.
Mariana, noi am mai vorbit despre dor şi cu altă ocazie şi văd că ai şi postat ceva frumos despre dor...
deaceea în cele ce urmează încerc doar un răspuns pentru Branduşa Leonte
Frumoasî întrebare şi firească pentru un suflet plin de dor! Nu încerc un răspuns acum, întrebarea ta mi-a dat idee pentru un nou articol ( pe care nu ştiu când îl voi găta, am de lucru până pste cap), totuşi iată câteva schiţe de gânduri pe marginea întrebării tale:
Noica spunea: " dorul te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă şi de regrete şi de speranţă, îţi face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie şi e bine să înduri. A plecat de la durere şi a scos tot ce putea din transfigurarea ei; dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet"
Atunci când ai pe sufelt un dor, timpul trece foarte greu şi pe masură ce timpul trece, cel care aşteaptă are tendinţa de a fi tot mai retras şi mai trist în el. Tristeţea aceasta face dorul tot mai greu, iar la un moment dat este înecat de tristeţe. Vreau sa spun insa ceva din ceea ce am experimentat in viata mea, dorul nu e trist, pare uneori, din pricina ochilor umeziţi de lacrimile aşteptărilor, din pricina tristeţii inimii la despărţirea de cei dragi, din pricina iubirilor care mor...Da, din perspectiva aceasta, când inima şi ochii sunt trişti, şi dorul pare că e trist. Te intrebi ce se intampla dupa ce trece dorul?
In lumea aceasta dorul nu va trece, nu se termină niciodată, dar va venii o zi, un "mâine dimineaţă" când îl vom vedea pe Domnul faţă către faţă, atunci nu vom avea ce ne mai dorii....În lumea aceasa este normal să ne fie dor, chiar dacă îl simţim pe Domnul Iisus, lângă noi, în viaţa nostră, chiar dacă îl vedem în chipul celor dragii....nu-i acelaşi lucru cu îmbrăţişarea Domnului de la capătul călătoriei...
Poate greşesc, dar aşa simt eu acum....
Nu gresesti deloc, Sorin!
Dar mi-ai dat si mai mult de gandit! Oare voi avea parte de „imbratisarea Domnului de la capatul calatoriei”. Oare, ne va strange la piep pe toti, oricat de pacatosi am fi? Asa... macar o secunda? Chiar daca ne va trimite dupa acolo unde meritam, in functie de faptele noastre. Stiu ca nimic nu ne garanteaza mantuirea in lumea aceasta, in afara de mila Lui Dumnezeu.
Asta nu inseamna ca nu am nadejde! Stiu ca Dumnezeu nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, dar pe zi ce trece, imi dau seama ca in loc sa-mi traiesc moartea (adica sa am tot timpul in minte si in inima acest gand), imi (o)mor viata!
Au nevoie crestinii de sustinere morala? Sau deja am trecut in domeniul psihologiei?
Dragă Brânduşa, e atât de frumos cum zici tu ,,Oare, ne va strange la piep pe toti, oricat de pacatosi am fi? Asa... macar o secunda?"
Dacă şi tu şi eu şi oricare alticineva îşi doreşte din tot sufletul asta, Dumnezeu ştie, ne cunoaşte inima, şi, fiindcă are inimă de Tată, ne va îmbrăţişa dacă vom veni la El cu toată părerea de rău, încă de pe acum. Dar dacă Îi întoarcem spatele în această viaţă, mă îndoiesc de acea îmbrăţişare. De fapt, noi, respingându-L pe Dumnezeu şi voia Lui, alegem un drum la al cărui capăt nu este El...
Îmi place atât de mult cum spui tu ,,imi dau seama ca in loc sa-mi traiesc moartea (adica sa am tot timpul in minte si in inima acest gand), imi (o)mor viata!" Zic şi eu ca Sorin că e o idee de articol :) dar, până una alta, asta e frământarea ta şi a multora dintre noi. Simţim că nu merităm nimic, că ne omorâm viaţa cu nimicuri sau cu faptul că alegem calea morţii veşnice. În Sfânta Scriptură se spune că cine are pe Fiul Lui Dumnezeu are viaţa. Când Hristos trăieşte în noi, nu mai trăim noi; suntem morţi faţă de poftele firii...în noi e un om nou..cele vechi s-au dus...Avem o viaţă nouă...Asta vrea Dumnezeu de la mine, de la tine, de la toţi.
Când realizăm că suntem atât de păcătoşi şi ne prăbuşim în faţa Lui Dumnezeu cu părere de rău şi cu dorinţă sinceră de schimbare, El ne dă cea mai caldă îmbrăţişare umplându-ne inima de pace, de nădejde şi de Dorul acela de îmbrăţişarea de la capăt de călătorie.
Da, creştinii au nevoie de susţinere morală! Dumnezeu a gândit omul ca o fiinţă socială, cu dorinţă de comuniune după modelul Sfintei Treimi. Iar Biserica cea vie, formată de mulţimea credincioşilor, e gândită asemeni unui trup în care toate mădularele sunt în legătură cu Capul, Hristos, şi unele cu altele.
Dumnezeu e Iubire! E binele suprem pe care îl vrea fiecăruia dintre noi şi asta vrea El şi de la noi. Să trăim în iubire faţă de El, faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Când ne susţinem unii pe alţii pe calea către Dumnezeu, e un semn de iubire!
Brânduşa, Dumnezeu Îţi vede braţele tale întinse şi dorul tău, şi te va îmbrăţişa chiar acum...vei simţi asta...
PS. Văd că eşti din Iaşi. Îţi recomand să mergi la Biserica din Curelari, unde vei găsi un preot excepţional care are o inimă mare pentru tineri. De asemeni sunt acolo mulţi studenţi dornici de mântuire care se susţin moral unii pe alţii.
Trebuie să recunosc sincer, nu mă aşteptam ca dintr-un singur vers să se nască aceste întrebări sincere şi minunate. Mulţumesc Mariana de răspunsul tău şi mă bucur Brânduşa, că ai nădejde, după cum mărturiseşti. Noua ta întrebare (Au nevoie crestinii de sustinere morala? Sau deja am trecut in domeniul psihologiei?)are un raspuns simplu: Da, au nevoie de susţinere morală şi aceasta rezulta din porunca Mântuitorului: "Să vă iubiţi unii pe alţii precum Eu v-am iubit pe voi" Iubirea noastră faţă de semenii noştrii, prieteni sau duşmani,este cel mai frumos model de susţinere morală. Cât priveşte domeniul psihologiei nu ma aventurez să spun deocamdată nimic,spun doar atât, să nu cădem pe panta celor care neaga puterea credinţei în Dumnezeu, în favoarea psihicului.
"Oare, ne va strange la piep pe toti, oricat de pacatosi am fi?"
Răspunsul la această întrebare te las să-l descoperi singură,din meditaţia utmătoare scrisă de Traian Dorz:
"Doresc cu atâta nerăbdare orice întâlnire cu Tine,
încât, cu mult înainte de sosirea ceasului fericit, inima îmi tremură, înfiorată la vântişorul oricărui gând care vin dinspre Tine.
Şi în vederea întâlnirii,
îmi caut veşmintele cele mai sărbătoreşti şi îmi împodobesc toate intrările cu roade.
Îmi umplu toate cămările cu miresme alese,
îmi aşez cele mai frumoase feţe pe toate mesele mele,
cele mai frumoase aşternuturi pe toate paturile,
cele mai preţioase podoabe pe toţi pereţii casei.
Îţi presar în toate curţile mele, de la toate intrările, pe toate căile
şi pentru toţi paşii Tăi,
cele mai frumoase flori ale aşteptării, cu toată fiinţa mea frământată de bucurie,
cu toată inima înfiorată de dragoste şi cu toată lumina ochilor umezită
de fericirea revederii Tale.
Dar din atâtea câte aveam să-Ţi spun, atunci nu mai pot şti nimic.
Aplec ochii în jos, căci, parcă de prea mult soare pe lume,
se face dintr-o dată întuneric în jurul meu,
de prea multă dragoste, parcă, mi s-a vărsat tot mirul meu pe aer,
de prea multă cântare năvălită în ea, mi s-au rupt dintr-o dată toate corzile harfei mele
şi de prea multă sărbătoare şi primăvară şi înviere nu mai ştiu ce-i cu mine.
Iartă-mi cuvintele pe care, atunci, în nebunie, le spun
şi greşelile mele pe care, în pierderea măsurii, le săvârşesc.
Iartă-mi tăcerea care Îţi spune atât de mult din inma mea.
Şi iartă-mi cuvintele care Îţi spun atât de puţin.
Ştiu că Tu, singurul Care ştii ce rară şi ce dumnezeiască este nebunia dragostei,
mi-o înţelegi şi mi-o cauţi.
Când ai întâlnit întâia dată lumea, ai spus doar trei cuvinte:
Să fie lumină!
Şi lumină a fost. Şi ea, apoi, n-a mai apus niciodată. Şi în ea ai făcut lumii totul.
Când m-ai întâlnit întâia dată pe mine, mi-ai spus doar trei cuvinte:
Să fie iubirea! Şi a fost...
Şi ea n-a mai murit apoi niciodată. Prin ea mi-ai devenit mie totul.
Cea dintâi zi a luminii în inima mea şi cea dintâi zi a iubirii în inima mea
au fost de aceeşi mărime şi frumuseţe şi minune.
Pe amândouă le-ai făcut într-o clipă, Tu, Cuvânt cald şi luminos al Lui Dumnezeu.
Până atunci existasem. De atunci trăiesc.
Până atunci timpul meu era veşnicia Ta.
De atunci veşnicia mea este Timpul Tău.
Raza mea şi-a găsit soarele ei,
dorinţa , împlinire,
şi tinereţea mea, Prietenul dulce cu care am umblat în atâtea infernuri şi „purgatorii”, simţindu-mă neîncetat în acelaşi Paradis.
O, Dragostea mea eternă şi întreagă, IISUSE!!!!"
Multumesc Mariana!
Multumesc Sorin!
A trecut altfel ziua de astazi dupa ce am citit ceea ce mi-ati scris. Ma bucur tare mult ca m-ati incurajat! As vrea sa ajung cat mai repede pe la parintele de la Biserica Curelari, dar pt asta trebuie sa trag de mine si sa-mi fac timp... Sunt studenta si muncesc de luni pana duminica. Am spus „muncesc”, ca sa accentuez faptul ca fac asta ca un om, poate, fara minte. Daca stau bine si ma gandesc, omul lucreaza, nu munceste! Dar acesta e un alt subiect, despre care mi-ar placea sa vorbim intr-o zi.
Sorin, sa nu te mire faptul ca imi trec tot felul de intrebari prin minte... Cel mai tare ma bucur in momentul in care primesc un raspuns la ele. Nu stiu daca o sa-ti vina sa crezi, dar intr-o zi m-am intrebat daca exista vreun rai al cateilor. Parca nu pot sa cred ca dupa ce mor, nu ajung nicaieri si ca sufletul lor se dezintegreaza. Apoi am stat si m-am gandit daca au sau nu suflet... Pt ca auzisem eu ca omul ar fi alcatuit din trup, suflet si spirit vital (cel care ne tine in viata)... Si asa am ajuns eu la o concluzia ca e posibil ca animalutele sa nu aiba decat trup si spirit vital... Nu am aprofundat problema, dar am dat-o ca exemplu ca sa vezi ca ma framanta multe... (in ceea ce priveste omul, eu zic ca are doar trup si suflet si nimic altceva... m-am folosit de „spiritul vital”, doar ca sa accept ideea ca sufletul cateilor se dezintegreaza)...
Va multumesc ca imi sunteti alaturi!
Trimiteți un comentariu