sâmbătă, 8 mai 2010

Să ne rugăm împreună...


"Da, Iisuse Doamne, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită care ar duce la cer. Acum văd, Iisuse Doamne, greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce duce la cer decât calea crucii. Şi iată-mă, Iisuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să plec cu ea după Tine...

Eu nepriceputul credeam că pot alege o cruce care îmi place mie. Că pot alege o cruce mai uşoară. Că pot alege crucea cea mai uşoară. Dar pe urmă m-am trezit cu o cruce grea, pe care n-o alesesem eu. Şi murmuram împotriva ei. Şi umblam să scap de ea. Acum înţeleg, Iisuse Doamne. Crucea aceasta era crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Era crucea pe care mi-ai hotărât-o Tu. Eu mă aplec acum cu smerenie sub greutatea ei. Mă aplec smerit sub crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Şi o voi purta cu răbdare şi resemnare oricât de grea ar fi. Sub greutatea ei, mă voi gândi neîncetet la crucea Ta. Greutatea ei mă va ajuta să aflu Crucea şi Jertfa Golgotei Tale.

Tu ne trimiţi crucea, dar noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar noi fugim de ea. Şi dacă nu putem scăpa de ea, o purtăm ca pe un blestem, ca pe o nenorocire. O! Atâţia şi atâţia oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la cărturărese. Pe acolo îşi închipuie că-i pot afla „rosturile“ şi pot scăpa de ea.

O, Doamne Iisuse, şi eu vedeam în crucea vieţii mele o „făcătură“, o „soartă vitregă“, un „bles­tem“. Şi numai după ce am aflat Crucea şi Jertfa Ta – aflat-am că blestemul era o binecuvântare şi suferinţa un înger. Numai după ce am aflat crucea Ta, am înţeles crucea mea şi am început să o iubesc ca pe un înger din cer, trimis să ajute la mântuirea mea. Ca pe un înger care m-a dus la Golgota. Până la sfârşit, voi purta cu drag, Iisuse Doamne, pe umerii mei crucea suferinţei. Şi voi vesti pe tot locul darul şi ajutorul ce ni-l dă purtarea acestei cruci. Şi voi striga oricărui suflet să-şi ia cu drag crucea pe umeri şi să o poarte ca pe un nepreţuit dar şi ajutor de mântuire sufletească.

Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem umiliţi după crucea Ta. Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem după Tine, păşind pe urmele Tale.

O, cât de mult am greşit eu şi aici, Iisuse Doamne. Din crucea Ta, pe care mi-ai pus-o pe umeri, eu am făcut cu totul o cruce a mea, pe care am plecat pe drumul meu. Am plecat cu ea după capul meu, după judecata mea, după judecata lumii. Şi crucea asta nu mi-a adus nici un folos. Am purtat-o în zadar, pentru că n-am mers cu ea după cuvântul Tău, după Evanghelia Ta, după crucea Ta. Văzându-mi greşeala, mă aplec, Iisuse Doamne, cu crucea sub cuvântul Evangheliei Tale. Şi voi merge cu ea pe urmele Cuvântului Tău, pe urmele Crucii Tale. Şi oricâte drumuri mi-ar arăta lumea, eu voi merge numai pe drumul acesta. Pentru că scris este că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 4, 19).

Iisuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta.

Da, Iisuse Doamne, vin şi eu pe acest drum. Plecasem cu crucea în altă parte şi îndată m-am rătăcit. Mă întorc la Tine cu lacrimi de căinţă şi voi merge până la sfârşit, răbdător şi ascultător pe urma Ta. Toată grija mea va fi să merg după Tine. Să merg la Golgota şi, de la Golgota, împreună cu Tine, în viaţa şi odihna cea veşnică. Da, Iisuse Doam­ne, cu crucea mea voi păşi mereu pe acest drum însemnat cu Jertfa şi sângele Tău. Voi merge orbeşte pe el, ca un nebun care nu vrea să mai ştie de nimic decât despre Tine, Doamne, care mergi în fruntea noastră şi ne chemi după Tine.

Da, Iisuse Doamne, cu crucea mea voi păşi numai pe drumul cel stropit cu Sângele Tău. Şi mă voi uita neîncetat ţintă la Tine, numai la Tine, Căpetenia desăvârşirii mele.

După Tine, după Tine, Doamne, neîncetet după Tine, până vom trece pe urmă în odihna şi pacea Ta cea dulce.

Fiul Tău cel nepriceput se aplea­că în faţa Ta cu lacrimi de căinţă. Mărturisesc şi recunosc nebunia mea, că am încercat de atâtea ori să tai din crucea pe care înţelepciunea şi dragostea Ta mi-a dat-o. În nebunia mea, crezusem că voi afla alinarea durerilor mele în afară de Tine. Dar amar­nică mi-a fost această încercare. De câte ori am umblat să-mi tai din cruce, ea mai grea mi s-a făcut.

Acum mă întorc ruşinat şi plin de căinţă la picioarele Crucii Tale. Îţi încredinţez Ţie, numai Ţie, suspinele şi lacrimile mele, căci Tu singur mă poţi mângâia şi ajuta. Ai milă de mine, Doamne, şi mă mângâie.

O, Doamne Iisuse, cât de scump este cuvântul Tău, că trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi!

Şi cât de mare este nebunia celor care umblă să scape de cruce, îmbătându-se cu desfătările şi beţiile lumii! O, iartă-mă, Doamne Iisuse, că şi eu am fost multă vreme în nebunia aceasta. Poposeam cu crucea pe la desfătările lumeşti. Şi umblam mereu să scap de cruce; să-i simt cât mai puţin greutatea. Să fac cât mai multe popasuri. Şi să călătoresc cât mai mult fără greutatea ei. Acum îmi văd, Iisuse Doamne, nebunia mea, Şi mă întorc smerit sub crucea care ai pus-o pe umerii mei. Şi iubesc această cruce.

În fiecare dimineaţă, îmi îmbrăţişez crucea, o sărut şi o aşez cu răbdare pe umerii mei. Şi ca o pecete o pun pe inima mea (Cânt. Cânt. 8, 6).

Iar când mă simt slab, eu Te chem pe Tine. Mă uit ţintă la Tine şi Tu îndată mă izbăveşti, mă mângâi şi mă ajuţi să plec înainte, tot înainte, pe urmele Tale.

Doamne, mie mi s-a părut crucea aşa de grea tocmai pentru că, apăsat de greutatea ei, eu priveam tot în jos spre pământ. Dar de acum voi privi numai în sus, mereu în sus, spre cerul unde mă aşteaptă sfârşitul călătoriei.

O, dragule cer! O, frumosule cer, cât de scumpă este lumina care vine din lumina ta! Şi cât de dulce este dulceaţa care vine din dulceaţa ta! O, lasă-ţi razele tale să cadă mereu peste mine şi peste lacrimile mele. Oricât de mult aş suferi, tu, dragule cer, spune-mi mereu că toată suferinţa mea este un picur faţă de fericirea de acolo! O, dragule cer, fă să aud tot mereu muzica ta cea dulce, chemarea ta cea dulce. Fură-mă mereu cu vraja ta, ca să trăiesc mai mult pentru tine decât pentru pământ. Să trăiesc ca un străin şi călător pe pământ (Evrei 11, 14), până în clipa când voi scăpa la tine, patria mea cea scumpă de mâine.

Iisuse Doamne, robul tău se apleacă smerit la picioarele Crucii Tale. Şi înţelege că totul e Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Ea este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii mele.

În lumina Crucii Tale, Doamne, înţeleg acum şi crucea mea. Acum numai înţeleg de ce cel dintâi om care a gustat din Jertfa Crucii Tale era un tâlhar care stătea şi el pe o cruce, alături de Tine.

O, Doamne, ţine-mă şi pe mine răstignit pe crucea mea, lângă Tine, ca pe un tâlhar ce nu poate fi altcum mântuit. Lasă-mă apăsat până la sfârşit de crucea încercărilor şi suferinţelor, pentru ca să pot auzi şi eu, pe urmă, făgăduinţa Ta cea dulce: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“.

Iisuse Doamne, poate nu este departe ziua plecării mele la Tine. În ceasul acela, învredniceşte‑mă şi pe mine, Doamne, de bucuria de a vedea cum crucea Ta mi se va face punte de trecere la Tine, în braţele Tale, în odihna, pacea şi bucuria Ta cea dulce şi veşnică. Amin."

(Părintele Iosif Trifa - din cartea "Ia-ţi crucea ta")

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XIII)


Te-ai convins că trebuie să porţi o cruce?…
Şi că trebuie să o porţi pe umeri?…
Şi ţi‑ai luat crucea pe umeri?

Sunt întru Duhul Domnului ori nu?
Sunt eu pregătit să mă înfăţişez de îndată la înfricoşătoarea judecată a lui Domnului Hristos?
Căci în ce stare ne va găsi, în aceea ne va şi judeca....


Unde ne e bucuria, Doamne?
Chiar aşa, unde s‑a ascuns?
În ce colţ al inimii s‑a tupilat?
De ce n‑am hrănit‑o la timp, să dea roade – indiferent de anotimp – şi să ne inunde fiinţa când Domnul o cere?
(Lumea credintei nr. 80 (2), februarie 2010)


"Cine sunt eu?
Şi ce este fiinţa mea, dacă nu un lucru de scârbă?
La început e pămînt pe urmă putreziciune, iar mijlocul e plin de toată urâciunea. Iar mai departe: Ce este viaţa mea?
Şi câtă este?
Un ceas şi apoi moartea. Ce-mi pasă mie de aceasta sau de aceea?
Iată degrabă voi muri pentru că viaţa şi moartea o stăpîneşte Hristos.
La ce mă în­grijesc eu şi mă gâlcevesc în deşert?
N-am trebuinţă decît de puţină pâine. Iar ceea ce-mi prisoseşte, de ce îmi trebuie?
Dacă o am pe aceasta, a încetat orice gri­jă. Iar dacă n-o am, să mă îngrijesc numai de ea, pen­tru nedesăvârşirea cunoştinţei mele, măcar că este Dum­nezeu care poartă grijă."
(Cuv. Petru Damaschin - Filocalia vol. 5)


"Cum se face ca Timpul nu trece pentru sfinti, cum se face ca un sfant nu simte lucrul asta pe care-l simtim noi: ca trece Timpul. Un sfant nu traieste, ca noi, in Timp: traieste numai in prezent, nu are trecut; pentru el, Timpul nu curge ci intr-un anumit fel, neinteles, sta pe loc. Si eu tocmai asta intrebam: cum izbuteste el, sfantul, un asemenea miracol, ca sa nu mai simta timpul trecand prin el, macinandu-l, ucigandu-l cu incetul…?"
( Mircea Eliade)


Plângem noi oare pentru ceea ce se întâmpă în jurul nostru?
Ne doare când vedem oameni care neagă existenţa lui Dumnezeu prin vorbele lor?
Ne rugăm pentru viaţa semenilor noştri, dau trăim numai pentru noi şi ne zbatem numai pentru viaţa noastră?
Dacă ar veni moarte zilele acestea, ce va fi de sufletul nostru şi ce răspuns vom da Dreptului Judecător?

“De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase?
Ce începere voi pune, Hristoase, tânguirii acesteia de acum?“
( din gândurile de început ale Canonului Sfântului Andrei Criteanu)


,,Cum luminezi inima,
cum ma prefaci pe mine intreg?
Cum Te unesti cu oamenii,
cum ne faci fii ai lui Dumnezeu,
cum ne arzi cu dorul Tau,
cum ne strapungi fara sulita?"
(Sf. Simeon Noul Teolog)

Care-i taina, Doamne? Nici azi nu pot înţelege cum m-ai atras înspre Tine...Cu ce iubire m-ai căutat de m-ai fermecat pe totdeauna?


Anii noştri se duc...cu ce ne-am ales din ei?
O floare, fie ea cât de mică lasă ceva în urma ei...eu ce las?


Iubeşti? Poţi spune cu adevărat şi din toată inima că iubeşti? Înţeleg… Nici eu nu pot. Poate e de înţeles! Suntem doar oameni neînsemnaţi, trecători printr-o viaţă grea, iar minunea candidă a acestui sentiment pur divin poate că ne aşteaptă, cu sublimă răbdare îngerească, numai în Împărăţia Lui cea prealuminată… Şi pe cine ai iubi, dacă ai putea să iubeşti curat?" ( de Ion Catania Vlahu )



P.S. Vezi şi:

Întrebări - tu cum răspunzi? ( I )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( II )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( III )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IV)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( V)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VI)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VII)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( VIII)

Întrebări - tu cum răspunzi? ( IX )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( X )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XI )

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XII )


vineri, 7 mai 2010

Legaţi cu lacrimi


( 6 mai - 2010 - cu prinos de recunoştinţă pentru orice clipă de poezie...)


Uneori simt
că păşesc pe ape
când Tu-mi eşti aproape...
E o dulce plutire,
Ca o legănare de miresme.

Nuferii albi, sfioşi,
Ca nişte potire de lumină,
Sunt calea noastră
Printre poemele albe
Ce le-am ţesut cu iubire
din clipe de cer...

Răpiţi de taina părtăşiei,
Învăluiţi de-un nor alb,
De poezie nerostită,
Ne-am desprins de pământ
Şi de ape învolburate,
Am privit fericiţi în zare
cum curcubee de vers
colorează cerul inimii...

Uşori de orice plumb,
Dezlipiţi de orice tină,
spălaţi de rugina lanţului,
Am iubit zborul şi dorul,
Ce ne dezlipeau de pământ
Şi ne apropiau de Cer,
Legându-ne cu lacrimi
Ce nu pot fi şterse
Decât c-un ştergar de şoapte
Mirosind a flori de tei ...

De-ar fi să scriu acum,
În taina înserării,
un ultim gând,
un ultim vers,
aş vrea să fie unul cu care
să înceapă poemul Veşniciei,
când vom cunoaşte înfioraţi
taina şi bucuria nedespărţirii...

joi, 6 mai 2010

„Oferta sfârşitului lumii”


De câteva zile, povestea cineva cum îşi luase o maşină de la o firmă din Italia la ofertă: „Oferta sfârşitului lumii”, zicea el. Nu înţelegeam ce vrea să zică cu aceasta şi l-am rugat să-mi explice şi mie ce-nseamnă asta: „Oferta sfârşitului lumii”. Patronul firmei, a început el să-mi explice, făcea reclamă clienţilor că au ocazia să ia o maşină de lux la un preţ destul de convenabil, pentru că – aşa după cum se ştie – în anul 2012 va fi sfârşitul lumii. Aşa că ne-am gândit, zicea patronul, să facem reducere la unele maşini de lux, ca şi omul mai de rând să se poată bucura măcar de aceşti doi ani de viaţă care-au mai rămas până la sfârşitul lumii.

Am rămas de-a dreptul uluit la aceasta. Parcă nu-ţi vine să crezi câte mai poate inventa diavolul prin bieţii oameni. Se foloseşte vrăjmaşul de toate metodele, numai să-nşele omenirea. Face satan afaceri pe baza sfârşitului lumii. Aduce oferte de tot felul, ca omul să nu se mai gândească la suflet, ci la hoitul acesta de trup. Trupul trebuie să se bucure de toate, zice diavolul.

Într-adevăr, trăim o vreme în care multă omenire este ameţită de cap şi nu mai ştie care este adevărul, care este adevărata bucurie, adevărata fericire a vieţii. Venirea Domnului poate fi nu în 2012, ci în noaptea asta sau mâine, sau săptămâna asta. Nimeni nu poate şti acea clipă: nici Fiul, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl cel Ceresc. Trebuie să fim pregătiţi în fiecare clipă. Sfârşitul vieţii noastre este şi sfârşitul lumii pentru noi. Odată cu plecarea noastră din această lume, lumea pentru noi a luat sfârşit.

Iar Ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. Pentru aceea, iubiţilor, aşteptând acestea, sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină (II Ptr 3, 10-14). Cum aşteptăm noi Venirea Domnului, în această lume debusolată?

Acum, unii oameni cred că au ajuns să cunoască totul. Deschizând internetul, îţi apare o fereastră prin care eşti invitat să dai clic să afli ziua morţii tale. Altă ticăloşie inventată de om. Cine eşti tu, omule, să ştii şi data morţii şi data venirii Fiului lui Dumnezeu pe norii Cerului? Cine poţi fi, decât un profet mincinos!...

Iubiţi cititori, nu vă lăsaţi înşelaţi de orice duh. Nu credeţi tot ce se scoate pe tarabele acestei lumi. Sunt multe blasfemii aduse la adresa lui Dumnezeu.

De vreun an în urmă, povestea cineva că, fiind secetă mare, preotul satului s-a hotărât ca, împreună cu credincioşii, să iasă la câmp, să facă rugăciuni pentru ploaie. Trecând convoiul prin sat, unii din credincioşi mai chemau şi pe cei care stăteau pe la porţi să se alăture şi să meargă la câmp pentru rugăciune. La această chemare, unul din cei ce stăteau la poartă a răspuns: „Ce vă tot trudiţi voi cu rugăciuni? N-aţi auzit că s-a spus la televizor că nu va ploua până peste două luni? Mergeţi voi şi cu preotul şi vă rugaţi dacă n-aveţi ce face! Eu cred ce-a spus la televizor! N-are rost să pierd vremea…”

Deci multă lume a ajuns să fie dirijată prin internet, televizor şi alte mijloace mass-media de duhul lui Antihrist.

Iubiţi cititori, să facem toate eforturile de a folosi în rugăciune şi în cercetarea Sfintei Scripturi timpul irosit fără rost în faţa televizorului sau al internetului. Să lăsăm ofertele lumii!…

Singura ofertă valabilă pentru toate veacurile şi pentru întreaga suflare omenească este aceea de la Apocalipsa 22, 17: „Şi Duhul şi mireasa zic: Vino! Şi cel ce aude să zică: Vino!... Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii”. Pentru această ofertă, de a lua în dar apa Vieţii, s-a plătit preţul cel unic al Fiului lui Dumnezeu pe Crucea Golgotei. Vino şi tu, dragă suflete, şi prinde această „ofertă”.

Ia această apă a Vieţii în dar!

„Şi iată, vin curând…” – ne zice Domnul Iisus (Apoc 22, 7).


Costel ROTARU

Publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului

"Iisus Biruitorul" XXI, nr. 18 (734) 26 APRILIE - 2 MAI 2010


miercuri, 5 mai 2010

PROIECTELE NOULUI EPISCOP DE HUNEDOARA



În ziarul "Replica Hunedoarei", din 18 noiembrie 2009, Monalise Hihn, ale cărei articole le citesc cu interes, ne-a adus la cunoştinţă proiectele noului nostru Episcop de Hunedoara.
Tot interviul îl găsiţi aici, eu redau doar câteva frânturi:


"Ati studiat in Italia si aveti publicate lucrari legate de catolicism. Sunteti un adept al ecumenismului?


Depinde foarte mult ce intelegem prin “ecumenism”. Mantuitorul Hristos s-a rugat inainte de moarte ca “toti sa fie una”. Deci, dorinta de unificare a tuturor crestinilor intr-o singura confesiune este un lucru pozitiv, un lucru sfant si nobil. Sunt pentru aceasta, ca toti crestinii sa se regaseasca intr-o singura credinta. Noi, ortodocsii, avem convingerea ca aceasta este credinţa cea sfanta, Biserica a Duhului Sfant, in care poti avea experiente uluitoare de intalnire cu Dumnezeu; in aceasta Biserica poti sa-ti schimbi viata in bine, poti sa lepezi pacatul, poti sa ajungi la sfintirea intregii tale existente. Exista si un sens compromis, gresit al notiunii de “ecumenism”: pentru unii, aceasta ar fi o miscare de diluare a identitatii lor confesionale, de amalgamare a credintelor, de “corcire” a identitatii lor crestine. Sunt impotriva unor astfel de tendinte stranii si initiative neinteligente. Este adevarat, multi crestini ortodocsi inteleg limitat sau chiar gresit unirea Bisericilor, obiectivul declarat al ecumenismului. Ei cred ca Bisericile “se vor topi” unele in altele, sau una mai mare o va inghiti pe o alta mai firava. Or, nu va fi asa. Va fi o reconciliere la nivel dogmatic a doua sau mai multe confesiuni, care isi vor descoperi reciproc bogatiile ignorate si poate isi vor si corecta reciproc erori sau greseli nebagate in seama pana la intalnirea de confruntare. De aceea, a imparti lumea in “ecumenisti” si “anti-ecumenisti” demonstreaza o viziune superficiala si deloc duhovniceasca a realitatilor bisericesti. Cei care se inregimenteaza haotic in una sau in alta din “tabere”, defaimandu-i pe ceilalti, gresesc enorm. Exista un ecumenism al inimilor, al dorintei de unitate, al rabdarii duhovnicesti, al asteptarii coacerii timpurilor pentru toate. “Exista o vreme pentru toate” – spune Scriptura. Pana atunci, fiecare trebuie sa traim respectandu-i pe ceilalti si lasandu-ne convinsi de partile bune ale celorlalti, si mai putin hipnotizati de partile rele sau mai putin bune, in viziunea noastra....


Se vorbeste despre parintele Arsenie ca despre “Sfantul neincoronat al Ardealului”. Neoficial, mai multe fete bisericesti au declarat ca a existat o opozitie pentru canonizarea sa. Veti face astfel de demersuri?


Nu cred ca putem vorbi de o “opozitie”, cat mai degraba de o reconsiderare a momentului oportun pentru acest demers. Sfintii sunt eroi ai credintei si trebuie cinstiti. Ei sunt modele si repere pentru noi, cei vii. In plus, din cer ei se roaga pentru progresul nostru pamantesc si pentru intoarcerea la Dumnezeu a celor inca indepartati de Biserica. Parintele Arsenie are foarte multi ucenici. Doar un om carismatic si plin de har a putut sa creeze un curent de evlavie asa de puternic la atatia ani de la moartea sa. Desigur ca voi fi intelegator cu cei care militeaza pentru canonizarea sa, fara insa a forta lucrurile, pentru ca Dumnezeu lucreaza cu multa delicatete in istorie; Dumnezeu nu iubeste zdruncinaturile. Parintele Arsenie nu are nevoie de o miscare de forta pentru a fi canonizat. El este perceput de multi dintre noi ca sfant, si lucrul acesta deja ne creste starea launtrica de har. Sfantul este sfant chiar daca nu are si o recunoastere oficiala. Noi suntem cei care pierdem ignorand sfintii care au batatorit pamantul acesta inaintea noastra. Multi se raporteaza deja la Parintele Arsenie ca la un sfant. Cartile lui sunt citite cu multa evlavie. Mormantul lui este cercetat cu orice prilej religios. De aceea, cred eu, si in privinta canonizarii lucrurile merg in directia buna.


Care sunt principalele proiecte ale Dumneavoastra pentru nou-infiintata Episcopie a Devei si Hunedoarei?


O sa enumar aici doar cateva lucruri concrete, partial anticipate, precum: o imbinare a pastoralei cu asistenta sociala spre a conferi un plus de vigoare si de relevanta misiunii Bisericii; o revista (ziar) religioasa – organ de presa al noii eparhii care sa reflecte activitatea noastra si sa incite si pe altii sa se implice in proiectele noastre; institutionalizarea unor forme de misiune cu tinerii, materializate in tabere de tineret; un accent sporit pentru dinamizarea orei de religie; crearea unor parohii noi, acolo unde realitatea locala o impune; revigorarea vietii monahale pe teritoriul eparhiei noastre etc.; poate asupra proiectelor voi reveni si cu alta ocazie...."


Să ne trăiţi şi să ne păstorişi într-u cât mai mulţi ani Înalt Prea Sfinţite Părinte Gurie!



marți, 4 mai 2010

EU SUNT AL LUI CHEFA IAR EU SUNT AL LUI HRISTOS

„Fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apolo,
iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sut al lui Hristos”
(I Cor 1, 12)

Chefa (Sf. Ap. Petru), fie că a vizitat Biserica din Corint, fie fără să o viziteze, unii creştini din această biserică au invocat autoritatea sa unanim recunoscută. Aceştia- probabil iudei de neam- exaltau tendenţios autoritatea sa „dintr-o ostilitate ascunsă, faţă de persoana marelui Apostol al neamurilor, campionul eliberării creştinilor de sub povara prescripţiilor legii mozaice şi dintr-un regret nemărturisit pentru anularea acestor prescripţii” . Dacă problema prescripţiilor legii mozaice este rezolvată şi precizată definitiv în epistolele către Galateni şi către Romani, în această epistolă Sf Pavel a încheiat pentru totdeauna conturile cu înţelepciunea omenească.

Nici chiar cei din partida „lui Hristos” nu sunt acceptaţi de Sf Pavel. Ei spun că sunt ai lui Hristos, dar această apartenenţa a lor este asumată în mod deficitar. Ei se socoteau un fel de aristocraţie, dar Sf. Ap. Pavel le transmite un adevăr esenţial pentru ai smeri. Darurile pe care le au ei nu provin de la ei înşişi, ci de la Dumnezeu prin slujitorii lui Hristos şi prin iconomii tainelor Sale (I Cor 4, 1). Nici un creştin nu are voie să se laude cu darurile pe care le are de la Dumnezeu, cu suficienţa de sine, cu directa dependenţă de Hristos şi să uite de Pavel, părintele lor, care pentru mântuirea lor a îndurat sete, foame, frig, pribegie, osteneli, ocări şi dispreţul lumii. Se pare că celor ce se pretindeau „ai lui Hristos” Sf. Ap. Pavel le spune: „Iată sunteţi sătui, iată v-aţi îmbogăţit fără de noi şi aţi domnit; şi de aţi fi domnit măcar, pentru ca şi noi să domnim împreună cu voi...Noi suntem nebuni pentru Hristos, iar voi înţelepţi întru Hristos; noi slabi, iar voi tari; voi slăviţi iar noi de necinste” (4, 7-10).

Credincioşii din Corint au părăsit puterea crucii şi credinţa în inviere (1, 18; 2, 2; 15, 12, 24, 32) iar în locul lor au îmbrăţişat înţelepciunea oamenilor. L-au uitat pe Pavel părintele lor duhovnicesc şi au început să „domnească” şi să se „fălească” (4, 7-8 ; 4, 10). Au părăsit „harul” şi s-au întors la „lege” (7, 18-19). „Au dispreţuit Biserica lui Dumnezeu” (11, 22) au nesocotit „trupul Domnului” (11, 29) care este temeiul unităţii credincioşilor (cf 10, 17) şi s-au organizat după simpatii şi criterii omeneşti, au părăsit curăţia şi s-au întors la desfrâu şi alte păcate, de aceea între ei au apărut eresuri, dezbinări şi certuri.

Deşi Hristos - Piatra cea din capul unghiului - este temeiul unităţii creştine, există şi unele forme văzute fără de care unitatea creştină rămâne un ideal neatins. Urmărind şirul abaterilor care au compromis unitatea Bisericii din Corint putem deduce o serie de condiţii esenţiale fără de care nu există unitate.

1) Cunoaşterea, mărturisirea şi trăirea celeiaşi învăţături însumează o condiţie vitală a unităţii. Chiar dacă deseori spunem cu hotărâre că nu avem nimic de schimbat din tezaurul învăţăturii Bisericii noastre, se poate observa cu uşurinţă că înţelegerea noastră uneori este alta decât cea pe care au avut-o cei care ne-au încredinţat această „comoară” (II Tim 1, 14). „A păcătui, în dogme fie mari fie mici, e acelaşi lucru căci prin amândouă se desfiinţează legea lui Dumnezeu” .

2) În al doilea rând pentru unitate este necesară recunoaşterea aceleeaşi ierahii, condiţie grav încălcată în Biserica din Corint. Oare mustrarea usturătoare a Sf. Ap. Pavel către cei ce spuneau că sunt „ai lui Hristos” nu este un ecou peste veacuri pentru cei care spun că nu au nevoie de paternitate sacramentală? Sau nu se reiterează oare aceeaşi dramă oriunde darurile, meritele şi posibilităţile unui misionar sunt exaltate tendenţios şi schismatic spre dispreţul celorlalţi?

3) A treia condiţie vitală a unităţii este împărtăşirea din acelaşi potir (cf. 10, 17) şi prin extensiune participarea la acelaşi cult al Bisericii. Când participarea la viaţa liturgică a Bisericii trece la periferie, unitatea are de suferit. În slujbele Bisericii lucrarea mântuitoare a lui Hristos trece în viaţa noastră. „Slujbele din Biserică se fac prin lucrarea preoţească a Mântuitorului. Aici intră şi jertfa cea mare a sângelui – Sf Liturghie - prin care Hristos „Preotul cel Mare” Se jerfeşte răscumpărându-ne din blestemul Legii prin scump sângele său ”.

4) Iar a parta condiţie a unităţii, de o mare importanţă, este curăţia vieţii. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că dezbinările şi neînţelegerile legate de învăţătura duhovnicească sunt totdeauna însoţite de păcate trupeşti: „După cum nu se poate ca cel ce trăieşte în rărăcire – însă cu o viaţă curată – să rămână pentru totdeauna în rătăcire, tot aşa şi cel ce trăieşte în răutate nu va putea cu uşurinţă să privească la înălţimea dogmelor, ci tot cel ce voieşte a cuceri adevărul trebuie a se curăţi degrab de toate patimile”

Poate până acum am considerat că nu avem nici o răspundere în realizarea unităţii creştine. Dar iată că într-o măsură mai mare s-au mai mică toţi putem face ceva pentru aceasta.

Vasilică Nica

P.S. S-ar putea să-ţi placă şi:
Eu sunt al lui Pavel , iar eu sunt al lui Apolo

luni, 3 mai 2010

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Părintelui Dumitru Stăniloae



Biobibliografia

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae








"Iubirea este înrudirea omului cu Dumnezeu. Ea uneşte la maxim persoanele umane fără să le confunde. În iubire se arată plenitudinea existenţei."

,,Nimeni nu îşi poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar îşi dă seama cât valorează altul pentru el."

"Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit."

"Numai Dumnezeu, cu nesfârşirea Lui, poate ţine sufletul absorbit în contemplarea Lui, adică în linişte, fără trecerea necesară de la un lucru mărginit la altul."

"Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară şi de sine însuşi. În acest fel, ea ţine sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămâne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare şi al înclinaţiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decât o face natura. Rugăciunea asigură libertatea"

,,Eu am nevoie de cineva care să mă descopere, să mă înţeleagă, să mă întregească cât mai deplin."

"Lumea este un pedagog spre Hristos."

"Comuniunea restabilită înseamnă atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neâmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neâmpiedicată de egoismul duşmanos al omului. Jertfa omului e necesară pentru stabilirea comuniunii atât pentru Dumnezeu cât şi pentru omul însuşi."

"Timpul este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul tau."

"Chiar dacă există şi un urcuş individual al credincioşilor spre Dumnezeu prin curăţirea de patimi, prin dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiei, acest urcuş n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieşte de fiecare împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Acest urcuş e susţinut de Hristos cel înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie.
Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori împreună cu Hristos ai Împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt peste ei."

“Îmi eşti necesar pentru a înlocui grija de mine cu grija de tine, pentru a te pune în locul eu-lui meu. Atât de intim îmi devii, atât de una cu mine, atât de mult te atrag în centru existenţei mele, încât îmi substitui eul meu."

"Trebuie să mergem pe drumul crucii cu Hristos, pentru că numei în Hristos putem să; ne iubim, ca toti să fim una să ne unim faţă de cei din stânga, şi faţă de cei din dreapta. Să stăm locului asa cum am stat, aşa cum n-au putut sta barbarii şi au trebuit să treacă peste noi. Cum am scos Balcanii de sub jugul otoman, cum i-am oprit să treacă spre Europa, cum i-am slăbit pe tătari să stăpânească Rusia, tot asa, aceleaşi jertfe trebuie să le facem şi în viitor. Şi asta este cea mai clară atitudine faţă de urmările comunismului. Aş vrea ca toţi conducătorii Bisericii noastre să facă asta şi să înveţe poate de la tineri mai mult, şi tot de la tineri să înveţe şi intelectualii nostri. Eu cred că noi începem un nou drum în istorie, un drum care îl repară pe cel pe care am apucat în 1848."

"Numai prezenţa reală a aceluiaşi Hristos în toţi cei ce cred, dar pe care Hristos nu vrea să-i anuleze în ceea ce are fiecare persoană ca propriu, poate menţine atât unitatea cât şi bucuria tuturor în aceeaşi comuniune în El. Numai aceasta poate aduce atât echilibrul spiritual în fiecare, cât şi în relaţiile între toţi, unită cu respectul delicat pentru fiecare persoană nu numai pentru ceea ce are propriu, ci şi pentru faptul că în fiecare persoană acelaşi Hristos lucrează potrivit cu însuşirile ei.
Această prezenţă reală a lui Hristos în toţi duce la menţinerea lor într-o unitate, dar într-o unitate a iubirii, nu a confuziei."

"Hristos, prin sensibilitatea dragostei, simte toate stările noastre sufleteşti, fortificându-ne în lupta cu vrăjmaşul, participând alături de noi. La fel şi noi putem simţi stările celorlalţi, primindu-i pe ei în noi sau pătrunzând noi în ei. Pătrunderea lui Hristos se face prin Sfintele Taine."

,,A fi chip al lui Dumnezeu înseamnă a fi partener de dialog cu Dumnezeu. Iar iubirea lui Dumnezeu nu poate uita pe cel care a intrat o dată în dialog cu El. Astfel se motivează de ce omul a fost făcut spre o existenţă eternă."

" O viaţă pur individuală este oarbă si atee. Am pierdut umanitatea pentru că am devenit solitari.”

“Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută in aşa fel ca să poti să simţi durerea lui ca pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtandu-l pe celălalt în tine şi poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea fata de celălalt care merge pană la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. In aceasta se arată preoţia universală a laicilor, care ii face să se roage unii pentru alţii."

"Dumnezeu ne ia ca pe nişte copii şi ne arată într-o legănare iubirea Sa."

"E propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de Hristos, cum se întâmplă în Occident cu tablourile Madonei. Totdeauna este în legătura cu Iisus Hristos. De aceea ea este cel mai aproape de El. Cine poate fi mai aproape de fiul ei decât o maică ? El se face fiul unei mame, iubeşte o mamă omenească aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei cum ascultăm noi rugăciunile mamei noastre. Ea palpită pentru tot ce palpită El.... El nu e singur, El are o mamă dintre noi; şi având o mamă dintre noi, ne are pe toţi aproape. Şi ea, avându-L pe El ca Fiu şi iubindu-l ca Fiu, iubeşte tot ce iubeşte şi El. Iar El, întrucât S-a făcut fratele nostru, atunci ea este într-un anumit fel şi mama noastră, mama tuturor fraţilor Lui"

“Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii."

"O persoană trebuie să aibă ca eu un tu , ca să comunice întreolaltă, şi un el care să- i unească din nou, în interesul pentru al treilea. O persoană trebuie să vorbească cu o alta şi în modul cel mai interesat şi unificator de un al treilea, pentru a se simţi fiecare fericită."

“Trebuie sa ne impartasim – sa ne daruim impartasindu-ne celuilalt. Multi spun: n-am rabdare in rugaciune; imi vin tot felul de ganduri. Dar daca ne aducem aminte de celalalt in rugaciune, indata rugaciunea primeste in acest fel putere. Doamne Dumnezeul meu, Te rog ajuta-mi; Te rog insa si pentru fiul si fiica mea, pentru nevasta si prietenul meu. Dumnezeu ramane prezent in rugaciunea mea atunci cand ma gandesc la celalalt care se gaseste in nevoi, simtindu-ma responsabil pentru el."

,Iubirea e tare pentru că poate merge până la moarte."

" Dorul e duioşia distanţei, frânată de meditaţie."

" Cu cât mă duc mai mult în trecut, cu atât văd un om superior omului de astăzi."


duminică, 2 mai 2010

Istorioare - spice duhovniceşti ( III )


În vestirea mântuirii sufleteşti, pildele şi istorioarele îşi au şi ele, însemnătatea lor. Se citesc cu plăcere şi rămân în sufletul şi inima cititorilor şi ascultătorilor. De multe ori o pildă poate face, cât o predică întreagă. Ţinând seama de acest lucru, am aflat de bine să strâng la un loc istorioarele mele, să le completez şi să le trimit prin ţară, ca pe nişte spice sufleteşti.

(Geoagiu, la 1 octombrie 1930
- IOSIF TRIFA, preot)


Iată câteva din aceste spice duhovniceşti:

CĂPĂŢÂNA LUI ADAM


Domnul Hristos mergea odată cu ucenicii Săi pe un câmp mare şi frumos. în mijlocul câmpului zăcea pustie căpăţâna strâmoşului Adam, care murise de aproape 5.000 de ani.
Se apropie Domnul Hristos de căpăţâna şi, lovind-o uşor cu toiagul, întrebă:
- Cum ţi s-a părut, Adame, viaţa lumii acesteia?
Şi căpăţâna, răspunzând, grăi:
- Aşa de scurtă, ca şi cum ai intra pe o uşă ţi ai ieşi pe cealaltă, Slăvite Doamne!
Şi iar întrebă Domnul Hristos:
- Dar paharul morţii, cum ţi s-a părut?
Aşa de amar, că nici până azi nu mi-a mai ieşit amărăciunea lui din oasele gurii mele -răspunse din nou căpăţâna

DARURILE DOMNULUI

Un om nemulţumit cu averea cârtea împotriva lui Dumnezeu.
-Dumnezeu, zicea el, împarte bogăţii la toţi şi numai mie nu-mi dă nimic! Cum aş putea să-mi croiesc şi eu un drum în viaţă dacă nu am nimica?
Un bătrân, auzindu-l, se apropie de el, îi apucă mâna dreaptă, şi-i zise:
-Ai vrea să ţi se taie mâna asta pentru o mie de lei?
-Nu, negreşit că nu.
-Dar mâna stângă?
-Nici!
-Ai vrea să-ţi dai ochii pentru zece mii de ruble?
-Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru nimic în lume!
-Ei vezi, răspunse bătrânul, ce bogăţii ţi-a dat Dumnezeu? Şi tu te plângi mereu, în loc să-I mulţumeşti.

PLUGARUL ŞI DIAVOLUL

Arabii au o frumoasă poveste despre cum l-a păcălit pe diavolul un plugar.
Un plugar sărac îşi ara ogorul său. Un drac îl zări şi se apropie de el.
- Acest ogor este al meu, îi zise el. Nu te las să-l semeni, decât cu condiţia să împărţi cu mine rodul.
Plugarul ce era să facă? Primi.
-Eu voi lua ceea ce va ieşi pe pământ, zise dracul, şi tu vei lua ceea ce va rămâne sub pământ.
- Ne-am înţeles, răspunse ţăranul.
Plugarul semăna atunci sfeclă. Când diavolul veni, se apucă să taie ce ieşise din pământ, adică frunzele, care nu preţuiau nimic.
Plugarul smulgea sfeclele care se găseau sub pământ.
- M-ai păcălit, îi zise dracul. Dar n-ai să mă mai înşeli. La anul vreau să am ceea ce va rămâne sub pământ.
- Bine, zise plugarul.
Anul următor, plugarul semăna grâu şi îl grapă. Grâul răsări, spicele crescură şi îngălbeniră. Atunci, iar veni dracul.
- Seceră! - zise el plugarului.
Acesta luă coasa, cosi grâul şi îl legă în snopi. Nu lăsă dracului decât miriştea. Dracul, văzându-se încă o dată păcălit, fugi ruşinat, iar plugarul nu l-a mai întâlnit de atunci.

* *

Acum, iubite cititorule, aceasta-i o poveste, dar, în această poveste este pus şi un mare adevăr, şi anume: adevărul este acela că de omul care munceşte nu se poate apropia satan cu ispitele şi amăgirile lui. Lenea este ogorul diavolului şi în acest ogor se prinde de minune sămânţa ispitelor, dar pe urma plugului şi a muncii satan n-are ce căuta, că totdeauna iese ruşinat şi păcălit.

Din aceeasi categorie:
Istorioare - spice duhovniceşti ( I )
Istorioare - spice duhovniceşti ( II )

sâmbătă, 1 mai 2010

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( XXV)

""Ia aminte de tine însuţi!". Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării fiinţei sale. De cercetezi temeinic totul, vei vedea că cele mai multe animale se feresc instinctiv de tot ce le vatămă şi, iarăşi, printr-o pornire naturală, se îndreaptă să mănânce numai ce le este folositor. Nouă, însă, Dumnezeu, Învăţătorul nostru, ne-a dat această mare poruncă: să facem cu ajutorul raţiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne-a poruncit ca pe cele săvârşite de animale instinctiv, pe acelea noi să le facem cu luare-aminte şi cu o continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu străşnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, dupa cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să urmărim dreptatea, dupa cum ele caută iarba cea hrănitoare. "Ia aminte de tine însuţi", ca să poţi deosebi ce-i vătămator de ce-i mântuitor."

"Ia aminte de tine însuţi", adică: analizează-te pe tine însuţi în toate privinţele! Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta, pentru că "prin mijlocul lăturilor treci"; în multe locuri sunt înfipte de duşmanul tău curse ascunse; uită-te la toate cele din juru-ţi "ca să scapi din cursa ca o căprioară şi din laţ ca o pasăre". Căprioara nu cade în curse pentru că are vederea pătrunzătoare. De aceea şi numele ei, de căprioara, şi l-a căpătat de la vederea ei pătrunzătoare. Pasărea, la rândul ei, dacă e atentă, cu ajutorul aripilor ei uşoare zboară mai presus de vicleşugurile vânătorilor. Vezi, dar, să nu pari mai nepriceput decât animalele când e vorba de propria-ţi pază! Păzeşte-te să, nu cazi în curse şi să ajungi pradă diavolului, "vânat de el spre a face voia lui"." "Ia aminte de tine însuţi"

"Ia aminte de tine însuţi", adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Altceva suntem noi înşine, altceva cele ale noastre şi altceva cele din jurul nostru.
Sufletul şi raţiunea suntem noi înşine, întrucât am fost făcuţi după chipul Creatorului. Trupul şi simţurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele şi meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
- Ce spune deci această porunca?
- Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănatatea, frumuseţea, desfatarea cu plăceri, viaţă lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt: în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevarăta, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Pe el împodobeşte-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luarea-aminte să fie îndepărtată, toată întinăciunea venită peste el din pricina răutăţii, să fie curăţit de toată ruşinea provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit şi să strălucească prin toată frumuseţea virtuţii"

"Ia aminte de tine însuţi", că după mărimea păcatului să primeşti şi ajutorul tratamentului.
Ţi-e mare şi greu păcatul?
Ai nevoie de pocăinţă adâncă, de lacrimi amare, de privegheri îndelungate şi de post necontenit. Ţi-e usor şi mic păcatul?
Să-ţi fie şi căinţa la fel cu greşeala.
Numai "ia aminte de tine însuţi", ca să cunoşti când ţi-e sănătos şi când ţi-e bolnav sufletul. Că mulţi oameni, din pricina marii lor neluări aminte, suferă de boli grele, boli de nevindecat; şi nici ei nu ştiu că sunt bolnavi. De aceea, mare este folosul acestei porunci chiar pentru cei sănătoşi cu faptele. Deci aceeaşi poruncă tămăduieşte pe cei bolnavi, dar desăvârşeşte şi pe cei sănătoşi."

"Ia aminte de tine însuţi"! Nu-ţi imagina cele ce nu există, ci întrebuinţează spre folosul tău cele ce sunt!
Cred însă că Legiuitorul a dat acest îndemn şi ca să smulgă un alt cusur omenesc, în adevăr, fiecaruia îi place să se intereseze mai mult de treburile altuia decât de propriile lui griji. Şi, ca să scăpăm de acest cusur, porunca spune: încetează de a te interesa de pacatele altuia. Nu mai da răgaz gândurilor să se ocupe de cusururile altora, ci "Ia aminte de tine însuţi", adică: întoarce-ţi ochiul sufletului spre cercetarea propriilor tale cusururi.
Da, mulţi oameni, după cuvântul Domnului, văd paiul din ochiul fratelui, dar nu văd bârna din ochiul lor.
Nu înceta deci de a te cerceta pe tine însuţi, ca sa vezi dacă viaţa ta merge dupa poruncile Domnului; dar nici nu te uita în jur la ceilalţi oameni, ca să vezi dacă ai putea găsi vreo pata la cineva, aşa cum a făcut fariseul acela nesuferit şi îngâmfat, care statea şi-şi dădea dreptate, iar pe vameş îl defăima, ci cercetează-te necontenit pe tine însuţi să vezi dacă nu cumva ai păcătuit cu gandul, dacă nu cumva limba a alunecat, luand-o înaintea minţii, dacă nu cumva ai săvârşit cu mâinile ceva nesocotit. De vei găsi în viaţa ta multe pacate - şi vei găsi negreşit, că eşti om -, spune ca vameşul: "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul". Aşadar, "Ia aminte de tine însuţi"!

"Ia aminte de tine însuţi", ca esti muritor! "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce".
Priveşte la cei care înaintea ta s-au bucurat de aceeaşi viaţă strălucită!
Unde sunt cei investiţi cu înalte demnităţi politice?
Unde sunt retorii cei neântrecuţi?
Unde sunt cei care organizau şi subvenţionau serbările populare?
Unde sunt străluciţii crescători de cai de curse, generalii, satrapii, tiranii? Nu sunt toţi pulbere?
Nu sunt toţi basm?
Nu se reduce amintirea vieţii lor la câteva oase?
Uită-te în morminte şi deosebeşte, dacă poţi, cine şi cine e stăpânul, cine e săracul şi cine e bogatul!
Deosebeşte, de-ţi stă în putere, pe întemniţat de împărat, pe cel puternic de cel neputincios, pe cel frumos de ce urât.
Dar dacă ai să-ţi aminteşti de firea ta omenească, n-ai să te mândreşti nicicând, ci ai să-ţi aduci aminte de tine însuşi, dacă "iei aminte de tine însuţi"

"Ia aminte, dar, de tine însuţi"! Cunoaşte că o parte a sufletului tău este raţională şi cugetătoare, iar alta, iraţională şi pătimaşă. E firesc ca prima să conducă, iar cealaltă să asculte şi să se supună raţiunii. Deci, să nu laşi ca raţiunea, fiind robită, să ajungă sclava patimilor, dar iaraşi, nici să îngădui patimilor să se ridice împotriva raţiunii şi să pună stăpânire pe suflet.
Mai mult, luarea- aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dacă iei aminte la tine însuţi, nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator în celelalte creaturi; vei contempla în tine însuţi, ca într-un microcosmos, marea înţelepciune a Creatorului tău…. Admiră pe Meşter pentru chipul minunat prin care a legat sufletul tău cu trupul, încât sufletul să se întindă până la extremităţile trupului, făcând unitare mădularele cele mai deosebite ale trupului.
Gândeşte-te la puterea pe care sufletul o dă trupului, la dragostea trupului pentru suflet: trupul primeşte de la suflet viaţa, iar sufletul de la trup, durerile.
Gândeşte-te ce minunate cămaruţe are sufletul pentru păstrarea cunoştinţelor! Cunoştinţele noi dobândite nu întunecă pe cele de mai înainte, ci sunt păstrate neamestecate şi clare, săpate în partea conducătoare a sufletului, ca într-o coloană de aramă.
Gândeşte-te, apoi, că sufletul îşi pierde propria frumuseţe dacă alunecă spre patimile trupului; şi iaraşi, dacă se curaţă de urâţenia pricinuită de viciu, se înalţă prin virtute la asemănarea cu Creatorul. "

Sf. Vasile cel Mare,
Omilia a III-a, la cuvintele: "Ia aminte de tine însuţi"


P.S. Vezi şi
:

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( I )