Despre poezie, credință și un suflet care încă zboară

Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:

„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”

Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.

Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.

Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:

„Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet.”

Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare…

 Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?

– Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
– Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
– Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
– Ce îi ofer azi aproapelui meu? Ce îi oferă iubirea mea?

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult…

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare.

Rugăciunea pe care am uitat-o

 „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)

 

Rugăciunea aceasta nu e doar un text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor, cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.

„ (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”