Regele Mihai I - un copil în fruntea țării și o lecție pentru oamenii mari

 

Ieri, 29 august 2026, la Simpozionul „Ziua Limbii Române”, organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR, în staţiunea balneoclimaterică Băile Călacea, am avut bucuria să cunosc doi tineri, Răzvan și Andrei, din Timișoara, reprezentanți ai Grupului Monarhic Român „Regele Mihai I”.

 

Prezența lor, tinerețea, convingerile pe care le-au exprimat și, mai ales, cuvântul rostit. mi-au adus aminte de un articol pe care l-am citit cu ani în urmă și care, recitit astăzi, pare surprinzător de actual.

 

Era un text semnat de părintele Iosif Trifa, publicat în Lumina Satelor, în anul 1927, pe când România îl avea în frunte pe un Rege-copil.

 

Părintele Trifa privea atunci spre copilul Mihai nu doar ca spre un suveran, ci ca spre o pildă pentru o țară întreagă. Și scria câteva cuvinte care m-au făcut să mă opresc și să mă gândesc la România de astăzi:

 

„Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc

– un copil s-a dat și neamului românesc –

 

Dumnezeu a voit ca în fruntea țării noastre să ajungă un rege copil (n.n. Regele Mihai I). Un copilaș de 6 ani este regele nostru, dar acest rege este cel mai curat și mai nevinovat dintre toți regii pământului. Odinioară un Copil a mântuit neamul omenesc. Un copil s-a dat și neamului românesc. El ne va fi spre mântuire națională când ne vom sili să fim și noi ca el: curați în sufletele și purtările noastre. Odinioară, Domnul Iisus a pus un copil în fața apostolilor bântuiți de ispita trufiei, zicându-le: „de nu veți fi ca pruncul acesta nu veți intra în Împărăția Cerurilor” (Matei 18, 2). Domnul a pus și în fruntea țarii noastre un Copil. L-a pus în fruntea noastră și în fața noastră să luam de la el pildă de curăție sufletească. Stările din țara noastră așteaptă și ele un mântuitor, o mântuire, o îndreptare. Unii așteaptă această îndreptare de la politică, alții de la ușurarea crizei financiare, alții de la mișcarea studenților… dar această mântuire nu va veni decât de la îndreptarea și după îndreptarea noastră și a purtărilor noastre.

 

Pr. Iosif Trifa, Lumina Satelor nr. 52, 1927”

 

Aproape un veac ne desparte de acele cuvinte. Dar întrebarea lor a rămas.

Ce fel de oameni creștem astăzi? Și, mai ales, ce fel de oameni vrem să avem mâine în fruntea României?

Despre poezie, credință și un suflet care încă zboară

Astăzi, de Ziua Poetului, mă opresc pentru o clipă și mă întreb, poate mai sincer decât am făcut-o vreodată:

„Când spun «sunt poet», simt că spun adevărul despre mine?”

Am pornit de jos, de acolo de unde mulți nu mai credeau că mă voi ridica. Am fost cel mai mic dintre ai mei. Între semeni, am fost adesea marginalizat. Apoi am găsit, între frații din Oastea Domnului Brașoveni, o familie de suflet. Mai târziu, pașii m-au dus și printre oameni unde m-am simțit din nou ca un străin. Poate că tocmai toate acestea m-au învățat să privesc altfel oamenii, durerea, singurătatea, bucuria și nădejdea.

Am publicat patru cărți de poezie. Unii spun că asta mă face poet. Alții nu sunt de aceeași părere. Și, desigur, fiecare are dreptul la propria judecată. Dar mă întreb dacă, până la urmă, nu contează și ceea ce spun eu despre mine.

Părintele Porfirie spunea că sufletul creștinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să trăiască printre visări. Și spunea un lucru care m-a urmărit:

„Cel ce voiește să devină creștin trebuie mai întâi să devină poet.”

Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare…

 Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?

– Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?
– Iubirea din sufletul meu reprezintă Adevărul?
– Adevărul din mintea mea oglindeşte Iubirea?
– Ce îi ofer azi aproapelui meu? Ce îi oferă iubirea mea?

Când mă uit peste atâtea întrebări care trimit sper iubire, mă ruşinez, gândindu-mă că puteam face mult mai mult…

O istorioară spune că odată un om a avut bucuria să fie primit în cer, înainte să fi sfârşit viaţa pământească. Un înger, luându-l de mână, l-a dus într-un palat strălucitor unde se aflau o mulţime de oameni în jurul unei mese bogate, încărcată cu mâncare.

Rugăciunea pe care am uitat-o

 „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primește rugăciunea nevrednicului robului Tău. Întoarce-Ți mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră. Nu ne omorî cu foame și cu sete pe noi, oamenii, și dobitoacele. Ci cu milostivire poruncește norilor din cer să slobozească pământului ploaie la vreme, ca să-l răcorească și să crească iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor și să aducă roadele cele de trebuință vieții noastre; ca să preaslăvim sfânt numele Tău, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.” (Rugăciune la vreme de secetă și foamete)

 

Rugăciunea aceasta nu e doar un text frumos. E un adevăr simplu: fără Dumnezeu, pământul rămâne uscat și omul gol. Bătrânii noștri nu stăteau la discuții. Când venea seceta, ieșeau pe ogor, cu preotul în frunte și se rugau. Nu le era rușine. Nu le păsa cum arată în ochii altora. Știau de unde vine ajutorul.

„ (…) Doamne, știm că suntem nevrednici de îndurările Tale și că nu suntem vrednici să ridicăm ochii noștri. Tu ești drept, noi suntem nedrepți, Tu iubești, noi dușmănim, Tu ești îndurător, noi neîndurători… Așa, Doamne, Dumnezeul nostru, auzi-ne pe noi păcătoșii și nu trece cu vederea rugăciunile noastre, nici să biruiască fărădelegea noastră mila Ta, pentru că numai de sete ne topim ci, și de alte mii de rele, trimite, Doamne, binecuvântarea ploii Tale…”