duminică, 31 ianuarie 2010

Atâta sfântă curăţie


















Atâta sfântă curăţie
mă îmbrăca în strai de crin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin.

... Dar, mai târziu, viaţa toată
prin greşuri multe m-a purtat,
iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat,
iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat.

Când, în genunchi, gândesc cu jale
la anii dragi de oarecând,
curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând,
curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând.

O, Dumnezeul meu, ai milă,
apleacă-mă sub Crucea Ta,
cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea;
cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea.

Căci plânsul pocăinţei poate
grăbi dumnezeiescul har
ce spală orişice păcate
şi îndulceşte-orice amar,
ce spală orişice păcate
şi îndulceşte orice-amar.

Şi fă, apoi, urmându-Ţi Ţie,
să-Ţi fiu un credincios umil
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil...
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil.

de Traian Dorz

În memoria fratelui Ioan Marini - UN SUFLET DE APOSTOL


"Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.



Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul se va împlini anul acesta, la 2 februarie, 63 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Sufletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei.
Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala... ameliorată, dar cu sufletul complet vindecat.
Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă.
La început vorbirea lui era plină de poticniri, preaplinul inimi nu găsea cuvântul cel mai nimerit.
Cu timpul, pe măsură ce s-a dăruit lui Hristos, pe măsură ce îl trăia zilnic în viaţa lui, în Şcoala Duhului Sfânt, a primit un duh de vorbire căruia „ nimeni nu-i putea sta împotrivă".
Privirea, cuvântul, gestul, întreaga lui fiinţă deveneau o putere care dărâma zidurile păcatului, făcând inimile să se prăbuşească, zdrobite de căinţă, la Crucea Domnului Iisus.
Prima cetate cucerită pentru Dumnezeu va fi însăşi comuna Săsciori, locul unde a văzut lumina zilei înflăcăratul apostol.

Cârciumile se închid, ţigara dispare din viaţa sătenilor; în case, pe uliţe şi pe ogoare în loc de înjurături se aud cântări de laudă pentru Domnul!
Mai târziu, câmpul lui de acţiune se va extinde asupra Banatului, Transilvaniei, îndeosebi cea de nord, Moldovei, mai ales în timpul marii secete din vara anului 1946.
Suferind împreună cu mulţimile flămânde şi însetate, le vestea adevărurile mântuitoare, potolindu-le foamea şi setea cu pâinea cea nepieritoare şi cu apa cea vie a Cuvântului Evangheliei.
În Apahida sau la Alba Iulia, la predica lui ţinută pe peronul gării, călătorii, personalul trenului, mecanicii de locomotive l-au înconjurat din toate părţile şi, fermecaţi de puterea cuvântului lui Dumnezeu, au întârziat mai bine de o oră, uitând de călătoria pământească şi schimbând macazul spre Patria Cerească. Întâlnirea cu acest om al lui Dumnezeu, care s-a lepădat de toată grija cea lumească, îmbrăcând haina sărăciei şi a smereniei, însemna un prilej unic, un moment de conştiinţă şi de adevăr răscolitor.
Când, în 1929, „gornistul de la Sibiu" îl cheamă în redacţia săptămânalului «Oastea Domnului», renunţă la toate şi se dăruieşte ogorului Evangheliei cu o desăvârşită lepădare de sine, asemenea părintelui său duhovnicesc.
Nu peste mult timp, răspunzând aceleiaşi chemări, va veni de pe plaiurile bihorene tânărul Traian Dorz, viitorul poet, din a cărui harfă se va închega „doina Golgotei", doina unui neam care şi-a purtat crucea în istorie, însângerând veacurile, şi căruia, ca dreaptă răsplătire, la vremea rânduită, Dumnezeu i-a dăruit, în mila Sa, învierea naţională şi spirituală.

Amândoi vor deveni „calfele lui Neemia", rămânându-i statornici în biruinţe şi înfrângeri, sorbindu-i cu evlavie nu numai învăţăturile, ci şi ultima suflare, în casa de pe Aleea Filozofilor din Sibiul anilor 1938.
Astfel, pe paginile ziarelor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» şi-a făcut ucenicia pentru a deveni un condei înaripat şi o sabie de luptă încercată.
Articolele publicate în aceste ziare, iar mai târziu în «Isus Biruitorul», «Viaţa Creştină», «Familia Creştină», «Misionarul Vieţii Creştine» sau în bogatele calendare de masă, izvorau dintr-o experienţă religioasă profundă şi roditoare.
Avea responsabilitatea cuvântului scris şi rostit, fiecare predică sau articol însemnând pentru el o frângere de sine pe altarul adevărului.
Conştiinţa lui de luptător al lui Hristos nu-i permitea să lovească în vânt, ci întotdeauna la ţintă.
Ştia să răspundă cu îndrăzneală şi la obiect unor intelectuali batjocoritori de cele sfinte, punându-i la punct nu cu armele unui Goliat teologic, ci cu pietricica smeritului David.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost închis ca... „eretic şi răzvrătit".
Acolo, în celulă, prin exemplul unui creştinism model unit cu meditaţia, rugăciunea şi dragostea jertfitoare, îi eliberează pe mulţi din robia păcatului, chemându-i la pocăinţă şi la viaţă cu Hristos.
Dar convertirea cea mai spectaculoasă este aceea a doi intelectuali de forţă: un profesor de latină şi un medic - care slujiseră o ideologie izvorâtă din ură şi teroare.
— Dumneata şi popa Trifa, i se adresă unul din ei, n-aţi urmărit decât să faceţi afaceri cu ziarele şi cu sutele de mii de cărţi cu care aţi umplut ţara!
La aceasta, blândul Marini i-a răspuns cu demnitatea şi siguranţa pe care numai Adevărul le poate da:
- Puteţi să-mi arătaţi, aici în Sibiu sau în vreun loc din ţară, care este vila ori fabrica preotului Iosif Trifa?
S-a găsit, cumva, după moartea lui vreo sumă de bani depusă la vreo bancă din ţară sau străinătate? La Geoagiu, la Sibiu, la Davos în Elveţia, n-a ,, depus " decât suferinţă... Este singurul aur pe care l-a strâns cu o lăcomie sfântă în toţi anii vieţii lui! Ba, mai mult, pe patul de moarte i-a fost luată până şi modesta reverendă de preot... A murit în sărăcie şi umilinţă el, care a îmbogăţit sute de mii de suflete cu aurul curat al Evangheliei.
Cât despre mine, iată cu ce m-am ales după atâţia ani de colaborare cu dânsul: căciula asta roasă şi paltonul vechi care-l vedeţi pe mine.
Mi le-a lăsat ca dar şi amintire înainte de a închide ochii.
Au trecut săptămâni la rând, până când, într-o zi mândria şi încăpăţânarea de cremene ale celor doi intelectuali s-au topit sub lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt.
La părăsirea celulei au ieşit făpturi noi întru Hristos.
Asemenea dascălului său, a trăit în suferinţă, sărăcie şi smerenie. Şi cât de bine îi stătea lui în această haină a smereniei! Ţinea atât de puţin la el şi la viaţa lui. Suferea mereu de suferinţa aproapelui. De fapt, a iubi cu adevărat înseamnă a trăi viaţa aproapelui. Puţinii bani câştigaţi nu întârziau prea mult în buzunarul lui. La Cluj, strângea săracii de pe străzi, îi ducea la o cantină, le plătea prânzul şi, în timp ce aceştia îşi potoleau foamea, le vestea cuvântul Evangheliei. Aceasta pentru că binele material neînsoţit de cel spiritual nu este mântuitor. Pe stradă, în tren şi pe drumurile ţării, în desele lui călătorii misionare, dispăreau de pe el pardesiul, haina, puloverul, acestea ajungând, cu discreţie, la cei care, considera el, se aflau în mai mare strâmtorare şi suferinţă decât dânsul.
Era aşa de puţin legat de lucrurile şi bogăţiile, sau chiar de confortul de care viaţa noastră, a celor de azi, atârnă atât de mult!
În vara anului 1946, într-o adunare mare, la Roşia Montană, a vestit Cuvântul cu o aşa putere, încât toate inimile erau scăldate în lacrimile pocăinţei. Un inginer de la mina de aur nu ştia cum să-şi arate bucuria şi recunoştinţa faţă de acest om care i se părea extraordinar. A părăsit adunarea iar, după un sfert de oră, a revenit şi, îndreptându-se spre omul lui Dumnezeu, îi întinse o cutiuţă frumoasă. Acesta o deschise calm, apoi din ea, deodată, a strălucit în lumină un bulgăraş de aur. Uimire generală! L-a luat în mână, l-a întors pe o parte şi pe alta, fără cea mai mică urmă de surpriză ori de satisfacţie pe faţă. Apoi, cu gestul cu care ai ţine în mână o bucată de fier ruginit, îi întinse binevoitorului său preţiosul metal. - Dar e-al dumneavoastră! Vă rog, luaţi-l, stărui din toată inima inginerul. - Nu. Mulţumesc, dar faţă de aurul pe care îl am aici, zise el luând Biblia în mână, este atât de uşor şi de spălăcit... În drumul spre cer, metalul ăsta nu rezistă!

În noaptea Anului Nou 1947, în biserica ortodoxă din Săsciori, la îngroparea anului vechi, ca sub lumina unei înştiinţări de Sus, a încheiat ultima parte a testamentului său pentru Oastea Domnului, spunând printre altele:
„ Va veni vremea, şi trebuie să ne pregătim de pe acum pentru ea, când centrul de greutate nu va mai cădea pe adunarea din pieţe, săli de conferinţe sau alte locuri publice, ci pe «Biserica» din doi sau trei de la Evanghelia Sf. Matei, 18, 20, adică pe «celula de rugăciune».
Prin aceasta va vorbi Domnul Iisus oamenilor din această parte a lumii, pentru multă vreme de aici înainte.
Însăşi Biserica-Mamă va fi în suferinţă, iar toţi aceia care se vor lupta să nu dea Cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu, vor avea de pătimit.
Vor veni zilele când firma va fi dată jos, iar credincioşii vor scrie în fiecare zi o pagină de Evanghelie, nu cu vorbe, ci cu sângele faptelor izvorâte din trăirea cu Iisus cel Răstignit; o trăire nu pe Tabor, ci jos în Ierusalimul care închide pe prooroci sau le dă o cruce de pe care vor fi părtaşi la marea înviere. Oamenii pot răstigni Adevărul, îl pot pune sub lespezi grele, dar ultimul cuvânt este totdeauna al lui Dumnezeu: ÎNVIEREA!" Secretul acestei vieţi exemplare? Totala lepădare de sine, smerenia, fapta bună, statornicia în păzirea şi păstrarea adevărului primit, rugăciunea şi iar rugăciunea unită cu postul cel adevărat!

Acest slujitor al Adevărului, cum prindea o clipă de răgaz, alerga la rugăciune.
El simţea nevoia permanentă de a fi în legătură continuă cu Cerul. Rugăciunea era oxigenul care îi întreţinea mereu vie arderea spirituală.
Când venea la Săsciori, dacă era vreme frumoasă, îl vedeai seara cum o lua spre pădurea de brazi ce urca de pe malurile râului Sebeş.
Se afla acolo, de îndată ce părăseai o cărăruie anevoioasă, o stâncă cu un intrând ce-l ferea de privirile vreunui trecător întâmplător.
Şi, deodată, totul devenea rugăciune! Luna, stelele, ierburile, brazii, vietăţile, clipocitul vesel al undelor, toate se uneau cu glasul lui într-o rugăciune de mulţumire unică şi necuprinsă a tuturor văzutelor şi nevăzutelor, adresată Marelui Creator care toate le-a întocmit cu atâta dragoste şi înţelepciune!
De câte ori nu pleca în amurg şi se întorcea în zori... Uneori dispărea în toiul adunării. Era atâta putere în Cuvântul vestit, încât întreaga adunare se transforma într-un râu de lacrimi mântuitoare. Fiecare se simţea primenit, descătuşat, o făptură nouă în Hristos. De-abia mai târziu, după ce asemenea ,, dispariţii" s-au mai repetat, am înţeles că în adunare sau biserică era putere pentru că, în ascuns, cineva stăruia cu suspine negrăite. Asemenea rugători, fie că se află în pustie, sau în creierii munţilor, fie că străbat satele şi oraşele, sunt sarea şi lumina pământului.
Dumnezeu îi rânduieşte să fie astfel pentru ca noi cei mulţi care facem umbră pământului, cufundaţi în negura îngrijorărilor şi îndoielilor, să avem, din loc în loc, stâlpi de foc şi de aducere-aminte care să ne ajute să nu ne abatem, ci să ţinem drumul înainte spre ţinta mântuirii noastre.

Apostol înflăcărat al lui Hristos, în veacul acesta de pe urmă, Ioan Marini rămâne un exemplu luminos pentru toţi aceia care şi-au făcut din mântuire idealul suprem al existenţei lor, iar din Ierusalimul cel Ceresc culmea dorurilor lor sfinte.

Gheorghe Precupescu
prefaţă la cartea "Păcatul"
scrisă de fr. Ioan Marini

Parintele Galeriu - Iisus ne spune..

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos


"Vieţile Sfinţilor şi istoria martirilor creştini sunt pline de măreţe dovezi despre mărturisirea lui Hristos.
Dragostea lor pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a biruit-o nici sabia, nici foametea, nici chinurile, nici moartea, nici puterile veacului de acum, nici cele ale celui viitor. De aceea şi slava lor la Dumnezeu este şi va fi tot atât de mare.

Sfinţii creştinismului sunt vitejii ostaşi biruitori ai Domnului şi Mântuitorului Hristos. Pildele lor sunt pentru noi, ostaşii Domnului, un mare îndemn şi un mare ajutor în luptele şi biruinţele noastre pentru Hristos. Iar rugăciunile lor sunt un sfânt sprijin pentru sufletele noastre.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore, ca şi ceilalţi mari sfinţi ai Bisericii şi viteji biruitori ai lui Hristos, vor fi pentru noi întotdeauna, prin cuvântul şi prin pilda vieţii şi credinţei lor, un mare ajutor în lupta mântuirii noastre.

Prin învăţătura sfinţilor înţelegem mai bine învăţătura lui Hristos, Mântuitorul nostru. Şi prin pilda vieţii lor de biruinţă ne întărim şi noi în luptele Domnului.

Sfinţii sunt vrednici de toată dragostea şi cinstirea noastră şi pentru faptul că rugăciunile lor sunt de un mare ajutor pentru noi, cum erau ele şi pentru Sfântul Apostol Pavel (cf. Efes. 6, 19).

Înaintaşii credinţei noastre au spus lucruri minunate despre mijlocirea în rugăciune a sfinţilor pentru noi.
Fericitul Augustin spune că mucenicii sunt mijlocitorii noştri, dar nu mijlocitori nemijlociţi, ci ei fac rugăciunile lor prin mijlocirea Mântuitorului Iisus Hristos cu Care sunt strâns uniţi, cum sunt unite cele mai desăvârşite mădulare în corpul lor cu capul lor. Căci, într adevăr, Iisus Hristos este Capul şi El este Singurul Mijlocitor în felul Său, căci şade la Dreapta Tatălui...
De asemenea, Asterie al Amasiei, în „Cuvânt de laudă la sfinţii Mucenici“, spune că sfinţii au multă putere chiar şi după moartea lor din lumea aceasta, făcând bine oamenilor, precum a fost şi cu proorocul Elisei care şi după plecarea din viaţă a avut harul nemuritor şi nedespărţit al lui Dum-nezeu, har care sălăşluia lângă trupul său neînsufleţit (cf. IV Regi 13, 21).

Noi avem o datorie sfântă să dăm o evlavioasă cinstire tuturor marilor oameni de care S-a folosit atât de frumos Dumnezeu. Ei sunt de o veşnică cinste înaintea Domnului şi trebuie să fie aşa şi pentru noi.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Să se socotească şi mai îndatorat decât toţi ceilalţi oameni faţă de cei care ne-au făcut bine nouă şi altora; se cuvine să-i cinstească foarte mult pe toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu. Pe toţi înaintaşii credinţei noastre atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Fiindcă ei au fost vasele sfinte şi alese de care S-a slujit Domnul nostru Iisus Hristos la mărturisirea Adevărului şi la vestirea mântuirii noastre.

Să aibă la loc de cinste în casa şi în sufletul său icoanele şi pildele sfinţilor, spre a se îndemna, şi prin aceasta, la mai multă dragoste şi jertfă pentru Domnul şi Mântuitorul nostru, după pilda vieţii ascultătoare şi sfinte a acelora pe care icoanele îi reprezintă.

Să cinstească cu evlavie sărbătorile aşezate în amintirea şi cinstirea sfinţilor, rugându-se Domnului cu stăruinţă să dăruiască şi mai departe Bisericii Sale şi Adunării noastre astfel de păstori sfinţi şi mărturisitori înflăcăraţi ai Evangheliei, cum au fost ei. Iar nouă să ne dea o credinţă de acelaşi preţ cu a lor, ca să avem şi noi o viaţă şi un sfârşit de biruinţă ca al lor.

Dacă este scris că Dumnezeu i-a ales în Biserica Sa pe unii cărora le-a dat un har mai mare şi o slujbă mai aleasă, atunci este o dreaptă datorie pentru noi să-i preţuim şi să-i cinstim deosebit.
Oricine se ridică şi vorbeşte contra lor va fi pedepsit, cum au fost cei care s-au ridicat contra lui Moise, ori contra lui Daniel, ori a altor sfinţi ai Domnului.

Domnul Iisus S-a unit cu Apostolii Săi când a zis: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte“ (Matei 10, 40).
Pe cei care au fost atât de cinstiţi de Dumnezeu, suntem cu atât mai vârtos datori să-i cinstim şi noi.
„Ci m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Însuşi Hristos“ (Gal. 4, 14).
„Pentru că îndemnul nostru nu venea din rătăcire, nici din gânduri necurate, nici din înşelăciune“ (I Tes. 2, 13).

După cum sfetnicii împăratului şi prietenii săi se bucură de o cinste aleasă... tot aşa şi noi să-i cinstim pe cei aleşi de Domnul în fruntea Bisericii Sale.

Cine este un necinstitor al Sfinţilor nu este un ostaş al Domnului.

Doamne Duhule Sfinte, Care ai chemat, ai ales şi ai pus în slujbe de cinste pe sfinţii Tăi înaintea noastră, dă-ne toată evlavia şi preţuirea pentru ei şi ajută-ne să le urmăm şi noi credinţa lor. Amin.



Voi nu-mi sunteţi în urmă

Voi nu-mi sunteţi în urmă, înaintaşi eroi,
privind spre voi, eu faţa nu mi-o întorc napoi;
cum aş putea eu oare pe urme-a vă călca
de v-aş avea în urmă, şi nu-naintea mea?

De-a pururi pilda voastră în faţă-avea-voi eu,
trăirea şi credinţa să vi-o urmez mereu;
cum aş putea odată în ochi a vă privi
de n-aş fi demn de-aceasta în fiecare zi?

de Traian Dorz

vineri, 29 ianuarie 2010

S-au mai scuturat două petale...

  • " Numele meu este Paula Ghita. Am 6 ani jumate şi locuiesc în Deva. Până acum o lună eram acea fetiţă zglobie cu un chef nebun de joacă şi un zâmbeeet până la urechi. Nu aveam stare nici măcar o clipă :-) Acum, stau într-un pat mai mult amorţită decât veselă din cauza perfuziei cu morfină pe care o primesc. Doar aceasta mai reduce din durerea insuportabilă cauzată de tumoarea descoperită la piciorul stâng. Nu ştiu prea bine ce înseamnă dar doare foarte tare. "
Aşa spunea Paula pe blogul ei de aici în urmă cu ceva timp. Acum rămâne doar o amintire...

  • "Fata cu nume de sfinti, unul apostol si ocrotitor al romanilor, altul doctor fara de arginti, Andreea Cosmina ar fi implinit anul acesta pe 01 iulie, 16 ani.

A fost un copil care invata bine, olimpica la matematica, sportive si iubitoare de lecturi duhovnicesti; o adolescenta sensibila dar puternica pe care ati intalnit-o pe bloguri, prin ziare, pe la diverse emisiuni televizate si din afisele lipite pe usile unor biserici.

Anul trecut, dintr-o fata care nu ducea lipsa de nimic, un teribil accident (masina in care se afla si tatal ei a lovit mortal o tanara bolnava psihic); cu toate ca a fost doar martor la acest accident, tatal Cosminei a suferit un soc si de atunci toate s-au schimbat si rand pe rand, boala tatalui, divortul parintilor, Steluta si Valentin Marian; plecarea din casa parinteasca au culminat cu diagnosticarea Cosminei; leucemia acuta mieloblastica.

Multi dintre noi am cunoscut-o la spital, acolo unde de aproape 9 luni, impreuna cu mama ei, ca si cum s-ar fi pregatit sa intre in alta viata, traia cu speranta ca va invinge boala dar si cu convingerea ca toate sunt din voia Domnului; avea lipit la vedere, pe frigiderul din camera de spital, un crez tiparit pe o poza vesela, “Eu si Domnul meu, nedespartiti pentru vesnicie”.

A purtat o cruce pe care era scris un diagnostic greu de dus si pentru un adult, dar pentru un copil atat de fragil. Se ruga impreuna cu mama ei la Maica Domnului si la Sfantul Nectarie,; se spovedea si primea Sfanta Impartasanie.

Cosmina a fost un copil pentru care Leucemia Acuta Mieloblastica, nu era o eticheta ci o lupta, asa cum a invatat la karate (anul trecut primea centura albastra). Cosmina a fost un copil care nu si-a pierdut zambetul, credinta si speranta; o fata simpatica, prietenoasa si dornica de vizitatori dar nu in ultimul rand, Cosmina, este un copil al Lui Dumnezeu, la fel ca noi toti.

In jurul Cosminei s-au strans multi oameni si s-au legat multe prietenii, as spune ca in jurul ei s-a format o mare familie la fel cum se formeaza in jurul oamenilor buni, fie ca sunt adulti, fie ca sunt copii.

Pentru mine, Cosmina a fost al doilea exemplu de ceea ce inseamna Biserica Lui Dumnezeu, de cum vrea Dumnezeu sa fim unii cu altii: frati. Cand unul dintre noi are o povara sa stim ca este altul langa noi, care sa ne ajute sa o ducem, pentru ca pana la urma toti ne ducem povara cu ajutorul Domnului.

Daca primul exemplu, un parinte, este chiar din randul Bisericii si mi se pare firesc sa fie un om bun si iubit, pe care ti-l doresti mereu aproape, cand intalnesti si in mijlocul semenilor un astfel de om, nu poti decat sa zici: Slava Tie Doamne, ca ne arati multe dintre minunile Tale!

Am fi putut face mult mai multe pentru pentru Andreea Cosmina si sunt oameni care chiar au facut tot ce era posibil. Noi, ceilalti, nu ne-am rugat suficient pentru ea.

Daca pentru 150.000 de euro era nevoie de mult timp, , campanie inceputa cu dragoste de catre colegii ei din Mizil si continuata la Bucuresti, pentru rugaciune timpul ne era suficient.

Incepand cu 26 ianuarie, Andreea Cosmina se indreapta spre Rai. Stim de la Sfintii Parinti ca pana la 40 de zile, sufletul calatoreste.

Miercuri, Cosmina a plecat spre locul unde se va odihni. Au insotit-o crinii, garoafele albe, portretul udat cu lacrimile Stelutei, mama indurerata si rugaciunile duse la Bunul Dumnezeu de catre Maica Sa, Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Ierarh Nectarie.

A facut un scurt popas, aproape de locul unde isi avea duhovnicul, aproape de Manastirea Radu Voda si a pornit mai departe spre Mizil. Pana joi s-a odihnit in mica biserica de lemn, acolo unde ii placea sa mearga si sunt convinsa ca a fost inconjurata de vechii ei prieteni, familie si colegi, urmand ca apoi sa plece spre Boldesti, unde va fi inmormantata sambata, dupa Sfanta Liturghie.

Am simtit ca de acum incolo, Cosmina poate sa fie peste tot, atata timp cat o vom purta in inimile noastre; va rade odata cu noi, va plange odata cu noi si ne va astepta la reintalnire, Acolo Sus; conditia este sa ii urmam exemplul: sa ne traim viata demn, cu Dumnezeu in suflet, cu zambetul pe buze, inconjurati de multi prieteni asa cum a facut-o ea.

Tanara, desteapta, frumosa si inteleapta, Andreea Cosmina imi reaminteste de o sfanta mucenita, parca desprinsa din Vietile Sfintilor Am intalnit-o acum 5 luni, pe 26 august, cand imi serbam onomastica. Astazi am realizat ce dar frumos am primit atunci: o lectie de viata si dupa cum imi spunea o buna prietena comuna, Nu noi, cei care am intalnit-o, am ajutat-o:; Cosmina ne-a ajutat sa ne cunoastem pe noi insine

( primit pe mail de Adriana de la "dardindar" )


Drum bun! Drum bun!
Mergeţi acoperite de îngeri
şi roagaţi-vă de acolo din cer,
pentru toţi copiii bolnavi
şi iartaţi-ne pe noi,
cei care nu am facut mai mult pentru voi!


Domnul să vă odihnească sufletul, acolo unde voi şi El veţi fi nedespărţiţi pentru veşnicie iar părinţilor voştri, cei care au vegheat la căpătâiul vostri din prima zi de viaţa până în ultima clipă, să le dea puterea să meargă mai departe cu gândul la ziua cea mare când din nou veţi fi împreună!


miercuri, 27 ianuarie 2010

Să rămânem în Lumină!


Domnul îşi face prezenţa în viata noastră de multe ori atat de minunat încât noi nici nu ne dăm seama. Noi Îl tot aşteptăm, Îl tot chemăm, dar El este lângă noi, aşteptând doar să întoarcem privirea.

Aşteptarea presupune pregătire, presupune a merge pe Calea- Hristos. În Biserică, în adunare şi la Cuvântul lui Dumnezeu este pregătirea pentru veşnicie, în măsura în care fiecare suntem gata prezenţi şi bine pregătiţi pentru ca tot ceea ce ne va da Dumnezeu să putem să acumulăm în fiinţa noastră...Să înţelegem dragostea Mântuitorului pentru toţi acei care-L caută, care Îl iubesc şi Îl doresc şi Îl poartă în inima lor!...Hristos s-a dus să pregătească un loc în patria cerească, unde va fi El să fie şi slujitorii Lui... Pentru aceasta s- a coborât Hristos pe pământ, ca să ne ridice pe noi la Cer...El este Calea!...Pe ce cale găsim Adevărul? A Cuvântului!...Iată cât ne este de la îndemână Calea prin care să cunoaştem Adevărul! ... Şi-abia numai Adevărul face lumină prin Duhul Lui Dumnezeu şi sfinţire în viaţa noastră ca să avem viaţă veşnică. Ce frumos , ce limpede, ce clar! Cât de uşor putem ca să înţelegem, cât de uşor putem ca să ne mutăm de aici de pe pământ cu cugetul nostru sus, mai sus de cugetul nostru...Nu tot coborând în noi înşine, amăgindu-ne şi chinuindu-ne...

Să respectăm Adevărul! Acesta ne modelează, acesta ne naşte din nou!...Să nu se despartă părtăşia! Să rămânem în Lumină!

Cât de limpede ne vorbesc următoarele vresuri ale fr. Traian Dorz, despre această rămânere în Lumină:


“Aici vom rămânea mereu,
oricât de-nţelenită-i glia;
cu-atât cu cât arăm mai greu,
va fi mai sfântă bucuria.
Aici vom rămânea, crezând
în biruinţa pentru care
ne-au ars strămoşii rând pe rând,
s-o-nalţe mai strălucitoare.

Aici vom suferi mereu,
în locul unde-avem poruncă,
să-I dăruim lui Dumnezeu
slujirea-n cea mai aspră muncă.
Şi-aicea vom muri-apărând
un adevăr şi-o moştenire
încununate, în curând,
de-o nesfârşită strălucire.

Aici, căci chiar pe-acest pământ
dorim să se mai nalţe-o dată
pentru Hristos un crezământ
şi-o dragoste adevărată.
Ca să-nviem de-aici mereu
prin noi şi noi urmaşi, întruna,
arzând în veci lui Dumnezeu,
în miile de jertfe, una.”


Depinde de noi să-L aflăm pe Tatăl nostru cel adevărat din ceruri şi pe Maica noastră cea iubită şi prea sfântă, pentru ca să nu fim şi să nu trăim pe pământul acesta dezechilibraţi , ci să avem în permanenţă un sprijin...Nimic nu mi-a dat o tărie în fiinţa mea decât gândul acesta: că am dincolo de cerurile care se văd pe Dumnezeu – Tatăl, coborât pe pământ, pe Dumnezeu- Fiul şi pe Duhul Sfânt care veghează în dreptul fiecăruia dintre noi care vrem să Îl primim în viaţa noastră, ca drumul nostru şi călătoria noastră pe pământul acesta să fie pe Calea cea bună!...Aici, în Casa Domnului, în mâna Lui Dumnezeu, nu ne pot smulge nici valurile, nici vânturile vremurilor, nici necredinţa unora, nici neputinţele altora, nici chiar slăbiciunile noastre...

marți, 26 ianuarie 2010

Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină!


...Suntem neliniştiţi, viaţa de acum ne face să fim stresaţi. Însă noi în ortodoxie am găsit rezolvarea la aceste probleme. Noi nu suntem singuri ca să înfruntăm greutăţile vieţii acesteia. Noi avem cel mai puternic sprijin care există în univers. Este Iisus Hristos, ne iubeşte atât de mult, cu toate că facem atâtea greşeli. El a venit pentru noi, nu a venit pentru cei drepţi, ci a venit pentru noi care de atâtea ori cădem. El vede voinţa noastră cea bună, vede inima noastră cea bună, ne ridică dar nu aşa cum doresc oamenii acestei lumi, făcându-ne oameni bogaţi, ne ridică făcându-ne bucurii, bucuria aceea interioară, bucuria de care avem nevoie zi de zi.... Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară...Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!...Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui? Nu, fraţilor, adunând în suflet iubire pentru fiecare dintre noi, vom deveni mai fericiţi, pentru că fericirea noastră este fericirea celor din jurul nostru...Cum suntem fericiţi?!...Iubindu-i! Dăruindu-ne! Dăruindu-le ce avem noi mai bun...Dăruinde-le inima noastră... Dăruindu-le toată dragostea noastră...Vedeţi?! Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină! Ce frumoasă e!... Erau odată într-o barcă mai mulţi oameni care doreau să treacă un râu dincolo, dar pe la jumătate o furtună s-a pornit, ei au lăsat vâslele şi au început să se roage. Cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „ –Dar ce faceţi, oameni buni?”; „-Păi ne rugăm, ne rugăm că pierim!”; „ „De rugat rugaţi-vă, dar daţi şi din vâsle!”. Le-a dat de înţeles că munca trebuie armonizată cu rugăciune...” Doamne, cât adevăr în cuvintele acestea, când munceşti şi te rogi, numai atunci poţi simţi cu adevărat „Ce dulce-i viaţa cu Iisus”.

duminică, 24 ianuarie 2010

Târziu Te-am iubit








Târziu Te-am iubit
Frumusete atât de veche si atât de noua,
târziu Te-am iubit.
Tu erai înlauntrul meu
Si eu eram în afara
si acolo Te cautam
si ma aruncam eu
– cel ce si-a pierdut frumusetea –
asupra acestor lucruri frumoase
pe care Tu le -ai facut.
Tu erai cu mine,
dar eu nu eram cu Tine.
Ma tineau departe de Tine
frumoasele lucruri
care, daca nu ar fi în Tine,
nu ar exista.
M-ai chemat –
si m-ai strigat
si ai rupt surzenia mea.
Ai stralucit
Si ai alungat iubirea mea.
Ai raspândit o mireasma
si am respirat-o
si acum suspin dupa Tine.
Te-am gustat
si mi-e foame si sete.
M-ai atins
si am luat foc,
arzând dupa pacea Ta.

Fericitul Augustin

(354 - 430)


sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Duminica Vamesului si a Fariseului

Mâine este Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.
Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.
Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.“

Luca 18, 10-14

"Pericopa evanghelica ne infatiseaza un om satisfacut intotdeauna de sine, care considera ca se supune tuturor cerintelor religiei. El este sigur pe sine si mandru de el. In realitate, totusi, el a falsificat sensul religiei. El o reduce, astfel, la observatii [la respectarea unor prescriptii, n.n.] exterioare si isi masoara cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o da la templu. Insa vamesul se smereste pe sine si smerenia sa il indreptateste pe el in fata lui Dumnezeu. Daca exista o calitate morala aproape desconsiderata si chiar negata astazi, aceea este smerenia. Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Smerenia se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul “acorda credit” pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia – fie individuala sau comuna, etnica sau nationala – este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat. Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contributie, orice “fapta buna”, tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat?

Dar ce este atunci smerenia? Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu Insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acestei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune “slava” si “smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune. Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa “traduci in fapt” omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar desavarsit, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit; datorita desavarsirii sale nu necesita in niciun fel “publicitate”, slava exterioara sau “adulare”. Dumnezeu este smerit pentru ca este desavarsit; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. “Astazi” a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslaveste si Dumnezeu Se preaslaveste in El“. Smerenia se invata contemplandu-l pe Hristos, Care a spus: “Invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima“. In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariseica."


pr. Alexander Schmemann,
Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998

DESPRE BISERICĂ


Ce spune Sfânta Scriptură

- „Şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele ca să locuiesc în Casa Domnului întru lungime de zile“ (Ps. 22, 7).
- „Cât de iubite sunt lăcaşurile Tale, Doamne al puterilor! Fericiţi sunt cei ce locuiesc în Casa Ta“ (Ps. 83, 1; 5).
- „Răsădiţi fiind în Casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori“ (Ps. 91, 13).
- „Veselitum-am de cei ce mi-au zis mie: în Casa Domnului vom merge!“ (Ps. 121, 1).
- „Deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo înaintea altarului şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi venind adu darul tău“ (Matei 5, 23-24).
- „Şi Eu îţi zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18).
- „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi... Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 15-17).
- „Casa Mea casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari“ (Matei 21, 13).
- „Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui meu trebuie să fiu?“ (Luca 2, 49).
- „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său“ (Fapte 20, 28).
- Biserica este a lui Hristos (cf. I Cor. 1, 2).
- „Nu fiţi piatră de poticnire... nici Bisericii lui Dumnezeu“ (I Cor. 10, 32).
- „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte toate întru toţi“ (Efes. 1, 22-23).
- „Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este“ (Efes. 5, 23).
- „Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum să petreci în casa lui Dumnezeu care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temele a adevărului“ (I Tim. 3, 15).
- „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor“ (Apoc. 2: 7, 11, 17, 29).
- Hristos este Mirele Bisericii (cf. Apoc. 21, 2).

Ce spun Sfinţii Părinţi

- „Biserica este mai înaltă decât cerurile şi mai desfătată decât pământul. Ea niciodată nu îmbătrâneşte, ci totdeauna va înflori în Hristos.“ - Sf. Ioan Gură de Aur
- „Biserica lui Dumnezeu, fiind întemeiată pe Stâncă, nu se poate clătina prin nici o vijelie. Ea poate fi ispitită, dar nu învinsă.“ - Fericitul Ieronim
- „Biserica este acel lăcaş sfânt ridicat de spiritele noastre.“ - Sf. Ioan Gură de Aur
- „Biserica este plinătatea Harului, neavând nici pată, nici zbârcitură. Ea este curată şi neîntinată, indestructibilă şi eternă.“ - Tertulian
- „Este un singur Dumnezeu, un singur Hristos şi o singură Biserică.“ - Sf. Ciprian
- „Unde este Biserica, acolo este şi Sfântul Duh – şi unde este Sfântul Duh, acolo este şi Biserica.“ - Sf. Irineu
- „Biserica este prelungirea tainică a Întrupării Mântuitorului. Ea conţine viaţa lui Hristos.“ - Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă
- „În afară de Biserică nu este mântuire.“ - Sf. Ciprian de Cartagina
- „Nimeni nu poate avea ca Tată pe Dumnezeu, dacă nu are ca mamă Biserica. Dacă putea să existe salvare în afară de corabia lui Noe, ar putea să existe şi în afară de Biserică.“ - Sf. Ciprian de Cartagina
- „Biserica este Trupul organic al lui Hristos... ai cărei membri, care sunt credincioşii, trebuie să stea într-o armonie perfectă.“ - Sf. Ioan Gură de Aur
- „Biserica lui Hristos este vie şi puternică în măsura în care ea se hrăneşte cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului ei Întemeietor, căci fără comunicare între Hristos şi creştini nu poate fi vorba de o Biserică vie.“ - Sf. Ioan Gură de Aur
- „Noi devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu numai prin unirea cu Hristos în Biserica Sa.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

Ce spune Părintele Iosif

- Ceea ce este sufletul pentru trup, aceea este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos care este Biserica.
- Oastea Domnului s-a născut în Biserică, iar noi vrem să rămânem în ea, după cum am fost chemaţi.
- Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor săi, iar noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii.
- „Oastea Domnului este un copil al Bisericii. Ea s-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii.
- Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci e o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bi-bliei şi ale Bisericii.
- Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau în contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască, cu toată fiinţa, regulile existente ale Bisericii.“ - (Fragment din Moţiunea din 12 sept. 1937)
- Sf. Ioan Gură de Aur spune că precum Eva a ieşit din coasta lui Adam, aşa şi Biserica a ieşit din coasta lui Hristos... Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut femeia, tot astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din Sângele şi Apa din coasta Lui, care închipuie Cuvântul şi Duhul Său... Noi credem şi mărturisim întocmai.
- Acolo unde se află doi sau trei adunaţi în numele lui Hristos, acolo este şi Biserica, iar Biserica este Hristos – după cum spune tot Sfântul Ioan Gură de Aur... Deci, când tu întinzi mâinile către ceruri şi-ţi pleci genunchii, rugându-te pentru tine sau fratele tău, le întinzi către Hristos şi te rogi către Hristos. La fel şi când fratele tău varsă lacrimi din pricina ta, Hristos suferă. Când Biserica se roagă, atunci se roagă Hristos. Iar ceea ce cere Fiul se dobândeşte totdeauna cu uşurinţă de la Tatăl. Aceasta este Biserica – şi noi aşa credem şi mărturisim.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

- Să se socotească cu evlavie un fiu al Bisericii şi să-şi îm-plinească cu toată temerea de Dumnezeu toate îndatoririle faţă de Biserică, încredinţat de Harul lui Dumnezeu care este în ea.
- Să ia parte la slujbele şi sarcinile Bisericii.
- Să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, după cum ne porunceşte El, supunându-se rânduielilor aşezate în Biserică şi la fel să-şi împlinească şi celelalte îndatoriri sufleteşti şi trupeşti faţă de ea.
- Să înconjoare pe slujitorii Bisericii cu tot respectul şi dragostea, ca pe nişte mai-mari ai poporului, rânduiţi prin voia lui Dumnezeu la o slujbă sfântă – şi să nu-i vorbească niciodată de rău, după cum este scris, căci pe fiecare îl va judeca Cel care Singurul are acest drept (cf. Fapte 23, 5).
- Să ia parte cu fapta la orice lucru bun ce urmăreşte înzestrarea şi înfrumuseţarea casei Domnului.
- Să respecte tot timpul slujbei şi rugăciunii în Biserică. Să asculte cu evlavie, să cânte cu dragoste, să se roage cu la-crimi, îmbrăcat cuviincios, fiindcă stă necurmat în faţa lui Dumnezeu Care urăşte orice necuviinţă. Cine este un neascultător şi un necuviincios faţă de Biserică nu poate fi un ostaş al Domnului.
- Deoarece Biserica este Trupul duhovnicesc al lui Hristos, Domnul nostru, fiecare dintre noi socotindu-ne un mădular viu al Bisericii, trebuie să ne comportăm în orice împrejurare într-un chip vrednic de Hristos, Care este Capul Bisericii. Cine nu are Duhul lui Hristos şi viaţa Lui evlavioasă, acela nu este un mădular viu, ci unul mort. Şi nu este spre cinste, ci spre ocară.
- Trupul lui Hristos, Biserica, are ochi, iar ochii sunt luminătorii acestui trup, cei aşezaţi în fruntea lui. Şi după cum ochiul viu şi sănătos este curat, aşa de curat trebuie să fie şi să vadă şi luminătorul Bisericii. Un ochi mort nu poate lumina pe nimeni. Un îndrumător în Hristos trebuie să fie viu în Hristos, sănătos în umblare, curat în purtări.
- Biserica de pe pământ este Biserica luptătoare, iar Biserica din cer este Biserica triumfătoare şi Hristos este Capul amândurora. Deci după cum cei din ceruri Îi slujesc şi Îl laudă cu toată sfinţenia pe Dumnezeu acolo în cer, tot aşa trebuie să fim şi noi, Biserica de pe pământ, după cum este scris: „Precum în ceruri, aşa şi pe pământ...“. Cine vrea să facă parte în ceruri din Biserica triumfătoare trebuie mai întâi să facă parte din Biserica luptătoare de pe pământ. Oastea Domnului aşa voieşte să facă.

Eu, Doamne, nu ştiu

Eu, Doamne, nu ştiu dacă şi-alte cărări mai duc la Cer vreodată,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e calea Ta adevărată.

Eu nu ştiu dacă şi-alte case sunt de-ale Tale, cum le spune,
dar ştiu pe-aceea ce de veacuri e Casa Ta de rugăciune.

Eu nu ştiu dacă cei ce altfel mărturisesc, şi cred, şi-nvaţă
vor mai ajunge şi în ce fel să vadă veşnica viaţă,

Dar ştiu că cei ce-nvăţătura de la-nceput o ţin întruna,
făgăduinţa mântuirii deplin o au pe totdeauna.

Şi dacă nu ştiu celelalte cărări ce duc la Cer vreodată,
eu vreau mereu să merg pe-aceea ce-o ştiu că este-adevărată.

Şi dacă nu ştiu alte case de-a-Tale, chiar dacă le spune,
eu nu mă las de-aceea care
e Casa Ta de rugăciune.


Doamne Duhule Sfinte, Care ai întemeiat Biserica în ziua Pogorârii Tale, Te rog, fă-mă şi pe mine un fiu şi un mădular viu şi lucrător al ei. Amin.