duminică, 28 februarie 2010

Licărire de gând...


( 14 februarie - 2010 - zărind o licărire în negura prea deasă...)


Privesc prin ceaţa lacrimilor
Dincolo de crucea izbăvirii noastre...
Aceeaşi cântare ne picură în suflet,
Dorul de acelaşi Părinte, de acelaşi Cer.
Şi, totuşi, sunt ca un copil stingher
Cu mâinile întinse spre iubire,
Mâini tremurânde ce ating cerul...
Caut mâinile sfinte ale fraţilor mei,
Caut lacrimile lor ce picură
Pe mormântul aducerii aminte.
Ele nu ştiu a plânge decât înfrăţite.
Mâinile nu se ştiu a ruga decât însoţite.

Inima mea pare un mormânt
De vise rănite, înfrânte...
Doar undeva într-un ungher
Mai licăreşte ceva...un gând...
O şoaptă...un dor...
O, Da! Psalmul de dor
Nu va muri! Minunea aceea,
Cântată acolo, se va împlini...

Un nou vis renaşte din ceaţa rece,
Un nou dor mă învaţă să iubesc mai mult,
Mai frumos, mai curat, mai nevinovat.

Doamne, nu-Ţi cer să-mi iei dorul greu,
Ci să mă ajuţi să-l port cântând...
( Mariana L. )

vineri, 26 februarie 2010

Mai alb decât zapada…


Dincolo de ţărm mă aştepţi…

Pregătit să mă-ntâmpini

Cu îmbrăţişare şi sărut.


Dar Doamne,cum să vin aşa?

Când haina – I prafuită de atâta fire?

-Mai dă-mi răgaz,căci mi-e ruşine

Să Te privesc şi-apoi la mine să mă uit.


Prea des m-am încuiat în subterane de durere,

Prea rar urcata-am eu în turnul meu de Dor,

Şi prea puţin am stat de strajă!

Prea Te-am făcut să plângi,

Căci Te-am scuipat şi Te-am uitat!

Şi teamă prea mi-a fost c-ai să mă cauţi..


Dar de-aş fugi la margini de pământuri,

Şi de-aş cunoaşte adâncurile toate,

De-ar trece primăveri în şir şi toate celelalte,

Tu …tot rămâi ACELAŞI!!

Nu poţi să nu mă-ntrebi,nu poţi să nu mă cauţi.

-O,unde eşti?

De dorul tău suspină inima de Tată,

Şi Cerul tot şi-ntreaga –mpăraţie ce te-aşteaptă!


Dar Doamne,cum să stau aşa în faţa Ta?


Şi m-am trezit că mă înnec în fericire..

Căci m-ai luat la Piept şi Mâna Ta mi-ai dat.

Şi am văzut şi am simţit,că Sângele ce-a curs

s-a prefăcut Betezda,pentru mine…


Acuma nu mai fug de Faţa Ta,căci iată!

Un nou veşmânt,MAI ALB DECÂT ZĂPADA,mă îmbracă!

Acuma pot sa Te privesc şi pot să văd că Tu zâmbeşti,

De dragul meu,când rătăcesc în Tine.

Şi Doamne,cum să pot ca să răspund

Când TU-mi repeţi:Eu,te iubesc,copilă?

Ah ştiu…Îţi mulţumesc,

Şi vreau mai mult să Te iubesc,Preasfinte!


de Estera Stan


joi, 25 februarie 2010

Tatăl te iartă!… Vino acasă, suflet pierdut!…


"Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şin ici un drept să mai fie primit acasă... El navea nici măcar dreptul de slugă... El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte. O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.
Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prine a dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!...Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pe semne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, într-un ziar românesc din America. În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel:„Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazţeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.
Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său! Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare: Ioniţă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă,vino acasă! Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândeşti că a murit cineva în casă la noi. N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat.

Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare – mişcătoare până la lacrimi– n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.

O altă pildă: Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află.
Atunci mama in iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vinoa casă! Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama– de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă...” Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut. Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah,scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Ma-mă dragă!” Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: „Mama mă iartă... Mă duc acasă... Mama mă iartă!...”

Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragostea de părinte. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iu-eşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (IIn 4, 8). Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă! Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă – vestindu-i că-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.
Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă! Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Ta-tăl te iartă. Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.
Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat”cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ticălos.Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află căTatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se înfioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!
Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti!
Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.

Înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această rugăciune:

Tată şi Doamne,
greşit-am la cer şi înaintea Ta.
Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie.
Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta
şi am umblat în căile pierzării.

Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine.
Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o.
Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi.
Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.

Multe chemări mi-ai trimis,
să mă opreşti din calea pierzării.
Însă eu nu le-am ascultat.

Am alergat înainte pe calea pierzării.

Abia acum vin la Tine,
preabunule Doamne şi Tată ceresc.
Ah, în ce stare nenorocită mă aflu!
Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca...
Sunt flămând şi n-are cine mă sătura...
Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca...
Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte.

Chipul cel frumos,
ce-l aveam când trăiam în casa Ta
mi s-a schimonosit.
Păcatul şi suferinţa
au săpat urme adânci
în faţa mea şi în sufletul meu.

Din haina cea strălucitoare a Botezului,
n-a mai rămas nimic.
Totul am zdrenţuit...
totul am risipit...
totul am prădat.

Preabunule Părinte şi Tată ceresc,
greşit-am la cer şi înaintea Ta!
Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău...
N-am nici un drept să port acest nume...
Sunt vrednic de alungare.

Te rog însă, Preabunule Tată ceresc,
iartă-mă şi pe mine
ca pe fiul cel pierdut din evanghelie.
Fie-ţi milă de mine
şi de starea grozavă în care am ajuns.
Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta.
Îmbracă sufletul meu cu haină nouă
şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou,
să pot începe o viaţă nouă,
ca unul ce mort am fost şi-am înviat,
pierdut am fost şi m-am aflat.

Părintele Iosif Trifa
din cartea "Fiul cel pierdut"

miercuri, 24 februarie 2010

Minunea unei lacrime…










Am tras zăvoare porţilor de lut,

Şi am închis ferestrele luminii.

Ascunsa-m-am ca într-un labirint,

De lume si de mine.


Am aşteptat…dar parcă adormisem.

Şi –atâta tină frământasem în neştire,

Că toată crăpătura firii,

A devenit ca un noian de-nnoroire.


Mă adânceam uitând de viaţă

Şi mă izbeam de propria-mi fiinţă..

Căci loc nu mai aveam nici pentru mine,

De spini şi răni ,mi-era prea plină conştiinta!!


Am inceput să plâng ,să strig!!

Şi –O LACRIMĂ-mi pătrunse până în adâncuri,

Şi-atinse şi-nmuiase sloiul de ţărână

Ce ascundea prin rânduri ,rânduri-un mugure deviaţă..


Şi dintr-o dată!!!m-am trezit…

În cioburi se sfărmase vechea fire!

Un Tu si eu cum nu s-a auzit,

Imbraţişati acum,zburau spre nemurire!


Îţi mulţumesc, o Domnul meu, de primavară,

De noul eu ,de noua lume şi de noul soare,

Şi că mi-ai dovedit a infinita oară,

Că mă iubeşti şi că mă vrei Mireasă-n Sărbătoare.

(mai 2007)

de Estera Stan

marți, 23 februarie 2010

Aratati ca voi Il cunoasteti pe Dumnezeu, iubindu-va si unindu-va intre voi.

"Eu in ei si Tu in Mine. Pentru ca ei sa fie in chip desavarsit una, ca sa te cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis. Si ca i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine" (Ioan 17, 23)

".... Hristos Se roaga ca El sa fie desavarist una cu ei, iar ei desavarist una intre ei, pentru ca lumea sa-l cunoasca pe El, si sa-i recunoasca pe ei. Pentru ca, ceea ce facuse lucrarea lui Hristos in ucenicii Lui, aceea trebuia sa faca si lucrarea ucenicilor Sai in toata lumea......

Scumpii mei fratii, doriti voi oare ca lumea sa-L cunoasca pe Hristos? Slava vesnica numelui Sau Sfant! Acesta este, desigur un lucru de mare lauda! Dar nu-i de-ajuns numai aceasta dorinta singura. Gandul si voia lui Dumnezeu sunt, desigur, ca lumea sa-l cunoasca pe Hristos, dar viata vesnica inca nu sta numai in a crede in Hristos, ci sta mai ales in a-L cunoaste pe El, iar aceasta este cu totul altceva.
De crezut in Hristos, cred atat de multi oameni! Cred, mai mult sau mai putin, toti oamenii. Dar de cunoscut, Il cunosc numai atat de putini si atat de putin. Caci, de la credinta incepatoare a inimii si pana la cunoasterea patrunzatoare a intelegerii, este un drum adeseori atat de lung si de greu incat multe suflete nu-l mai fac niciodata.......

De fapt - a spune ca suntem in Hristos si ca Il cunoastem pe El, dar a nu fi una cu fratii si cu Lucrarea in care ne-a chemat Dumnezeu - este o nepotrivire, este o minciuna, este o inselare. Credem ca se inseala amar cei care traiesc in felul acesta, pentru ca a fi una cu Hristos in chip desavarsit si adevarat inseamna tot asa de limpede a cauta cu tot sufletul sa fi una si cu fratii. Cum poate iubii cineva pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, cand nu poate iubii pe fratii lui care sunt reprezentarea Lui vazuta
( 1 Ioan 4, 20-21)? Cum poate zice unul ca el sta in Hristos, cand nu poate sta intre fratii sai? Cum poate acesta sa-si inchipuie ca are partasie desavarsita cu Hristos, cand nu poate avea nici o partasie, nici o apropiere si nici o iubire cu fartii?
Sa nu se insele nimeni: cine nu asculta de fratii, cine nu are stransa partasie si unitate cu fratii este un mincinos, si nu un adevarat lucrator duhovnicesc. Oricine n-are legatura cu fratii nu poate avea nici cu Hristos.

O fratii mei si surorile mele, pentru ca lumea sa-l cunoasca pe Hristos, aratati-i ca voi Il cunoasteti, iubindu-va si unindu-va intre voi.
Pentru ca lumea sa doreasca sa-L urmeze pe Hristos, aratati-i ca voi Il urmati, iubindu-va si unindu-va intre voi.
Pentru ca luma sa ajunga la trairea in Hristos, aratati-i ca voi ati ajuns, iubindu-va si unindu-va intre voi.
Iar in aceasta iubire si unire intre voi se va vedea prin eforturile si prin dorinta, prin rabdarea si prin concesiile pe care fiecare dintre voi vi le veti face cu totii, unii altora, in dragoste, spre a ajunge in fata lumii in chip desavarsit una fiecare cu fiecare si toti cu toti. Atunci lumea Il va cunoaste pe Hristos.
Si va va recunoaste si pe voi ca sunteti cu adevarat ucenicii Lui...."

- citat din "HRISTOS MIJLOCITORUL NOSTRU",
pg.128 - 131, meditati la Sf. Evanghelie dupa Ioan cap. 17,
de fr. Traian Dorz -

luni, 22 februarie 2010

Directioneaza 2% din impozitul pe venit

CE ESTE IMPOZITUL DE 2% ?
Fiecare persoană fizică ce obţine un venit plăteşte la stat anumite impozite. Din aceste impozite, statul finanţează anumite servicii şi lucrări publice. Începând cu anul 2006, prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal, contribuabilii persoane fizice au posibilitatea să REDIRECTIONEZE 2% din impozitul pe venit către o asociaţie sau fundaţie nonprofit. Practic, fiecare dintre noi putem spune statului modul în care vrem să fie cheltuită o parte din impozitul reţinut. Acţiunea nu ne costă nimic iar operaţiunea se rezumă la completarea câtorva rânduri dintr-o declaraţie de la Administraţia Finantelor Publice în raza căreia sunteţi arondaţi fiecare.

CUM DIRECŢIONEZI IMPOZITUL DE 2 % ?
Dacă doreşti să foloseşti această oportunitate şi să direcţionezi 2 % din impozitul pe venit către Asociaţia misionară “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, notează datele de identificare:

Denumire entitate non-profit: Asociaţia misionară “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române
Cod de identificare fiscală: 4238430
Cont bancar IBAN: RO69 RNCB 0227 0360 5259 0004 BCR Sibiu

Dacă anul trecut ai avut venituri doar din salarii : Completează formularul 230 “Cerere privind destinaţia sumei reprezentând până la 2% din impozitul anual…” pe care poţi să îl descarci de aici. Înscrie datele tale personale şi apoi, la capitolul II.2., completează datele de identificare ale asociaţiei misionare “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. La menţiunea “Sumă” nu este necesară completarea, organul fiscal va calcula şi vira suma admisă, conform legii . Formularul se depune direct la registratura Administraţiei Finanţelor Publice în raza căreia sunteţi arondaţi sau se trimite prin poştă, cu scrisoare recomandată.

Dacă anul trecut ai avut şi venituri din alte surse (activitaţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, etc): Completează declaraţia 200, “Declaraţia privind veniturile realizate” (această declaraţie ar trebui să o primeşti acasă prin intermediul poştei,) dacă nu aţi primit descaracă declaraţia de aici. Înscrie datele tale personale şi apoi, la capitolul III., completează datele de identificare ale asociaţiei misionare “Oastea Domnului” din cadrul Bisericii Ortodoxe Române. La menţiunea “Sumă” nu este necesară completarea, organul fiscal va calcula şi vira suma admisă, conform legii . Formularul se depune direct la registratura Administraţiei Finanţelor Publice în raza căreia sunteţi arondaţi sau se trimite prin poştă, cu scrisoare recomandatã.

Transmite acest mesaj prietenilor şi cunoştinţelor tale care anul trecut au avut venituri din salarii sau din alte surse (activitaţi independente, cedarea folosinţei bunurilor, etc)!

SFÂNTUL VASILE CEL MARE ŞI TINERII


Gândindu-ne la măreţia vieţii Sfântului Vasile cel Mare precum şi la bogăţia variată a faptelor sale, observăm că un aspect distins al vocaţiei sale, îl ocupă slujirea învăţătorească. Îl cunoaştem pe Sfântul Vasile ca mare ascet, apologet, filantrop, liturg, dogmatist; îl ştim din sinaxare, biografii şi alte marturii ca fiind filozof neîntrecut, personalitate distinsă care a întrecut prin nobleţe, sfinţenie şi smerenie pe toţi contemporanii săi.

Dacă puţini cunosc varietatea, profunzimea şi eleganţa învăţăturilor sale, şi mai puţini poate ştiu că în universul admirabil al omiliilor sale există o omilie dedicată în mod special tinerilor. Conţinutul învăţăturilor morale ce se reflectă din această omilie este interesantă prin aceea că este inspirată din scrierile filozofilor profani.

Înainte de a rosti vreo învăţătură, Sfântul îi asigură pe tineri de iubirea arzătoare pe care el o poartă pentru ei. Şi zice acestora: „Copiilor...vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri” (XXII, 1). Fără temelia iubirii toate bunele învăţături sunt rigide, reci şi sunt greu de primit şi de supotat, numai iubirea le face pe toate uşoare, frumoase şi dorite.

În continuare Sfântul Vasile aşează înaintea tinerilor în două tablouri clar zugrăvite nu în culori, ci în cuvinte, cele două lumi, cele două existenţe. Ca unul care parcă a venit din cealaltă lume, el îi încredinţează pe tineri că ”toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale” (XXII, II)

Sfântul Vasile îşi îndreaptă atenţia pentru a înfăţişa virtutea în aşa fel încât să fie iubită şi urmată de tineri, oricât de grea ar fi ea, iar viciul să fie părăsit oricât de ademenitor ar fi. El citează pe poetul Hesiod care laudă virtutea : „Drumul care duce la virtute este la început anevoios, greu de străbătut, plin de multă sudoare şi durere şi cu urcuş...dar cel ajuns sus poate să vadă că drumul este neted şi frumos, că este uşor şi lesnicios şi frumos, că mergi pe el şi mai plăcut decât celălalt drum care duce la viciu, pe care fiecare îl poate lua îndată, că-i este la îndemână.”(XXII, III). După mai multe mărturii pe care le citează din alţi filozofi antici, el vrea să convingă pe tineri că „singurul bun care nu piere este virtutea”( XXII, IV)

Pentru a clarifica deosebirea dintre virtute şi viciu, el foloseşte imaginea a două femei. Una era împodobită cu tot felul de podoabe pentru a arăta că trăieşte în lux şi că în jurul ei este un roi de plăceri. Cealaltă femeie era istovită şi cu privirea mai aspră, ea nu i-a făgăduit ceva uşor sau plăcut, ci osteneli pe toată întinderea mării şi a uscatului, iar ca răsplată i-a făgăduit îndumnezeirea.

Sfântul Vasile arată că intenţia de a birui răul prin bine a existat chiar şi mai înainte de crştinism. Un om insulta pe Pericle, iar acesta nu l-a luat în seamă. Apoi când s-a făcut seară şi s-a întunecat, Pericle l-a întovărăşit cu felinarul până acasă pentru a nu pierde prilejul de a se exersa în înţelepciune. Tinerii trebuie să admire aceste modele, pentru că numai ceea ce admiri poţi imita. Pentru ca mai apoi să înţeleagă că răul nu se înlătură prin răzbunare, prin răutate şi vicleşug, ci prin înţelepciune, blândeţe şi bunătate. Una din cele mai importante capacităţi ale tinerilor este aceea de a avea simţul valorii, prin care de a face distincţie între ceea ce este nobil, frumos şi înălţător şi cea ce este josnic, obscen, vugar, trivial. Numai simţul selectiv fereşte pe om de confuzie şi ambiguitate. În acest sens el învaţă: „Ochii să nu se desfete cu spectacolele prosteşti sau cu privirea trupurilor, care bagă în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântecele de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc de multe ori patimile, odrasle ale josniciei şi ale umilirii; noi însă, trebuie să urmărim alte cântece care sunt mai bune şi ne fac mai buni; de acestea folosindu-se şi David, poetul sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul de duhul cel rău” (XXII, VII). Astăzi, când pornografia, imaginile obscene sau muzica de moralitate compromisă întinează şi agresează într-un mod nemilos sufletele curate ale tinerilor, cuvintele rostite acum 1700 de ani sunt aşa de actuale!

Dacă filozofii păgâni de odinioară sau oamenii necredincioşi dar educaţi de astăzi, iubesc virtutea şi o împlinesc numai pentru viaţa aceasta, în conştiinţa tânărului trebuie aşezată convingerea că tot ceea ce facem frumos şi înălţător în această viaţa, ne însoţeşte şi în viaţa viitoare pentru că „nu poţi pune sfârşit sufletului nemuritor”.

Fiecare clipă din viaţa noastră este de o valoare inestimabilă. Ea trebuie valorificată şi înfrumuseţată pentru că, cu ea nu ne mai întâlnim: „E ruşinos să pierdem prezentul iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte”( XXII, VIII)

Sfântul Vasile cel Mare se înscrie la un loc de frunte în şirul marilor învăţători, fiind un exemplu pe care istoria niciodată nu-l va putea uita, ci dimpotrivă, cu cât ne vom depărta temporal de el, va deveni mai actual, mai iubit şi mai căutat. Iar Omilia sa adresată tinerilor, constituie o piatră de mare preţ între nestematele sale oratorice, „la care bine este să luăm aminte”.

Vasilică Nica

Zbori dulce înger al răbdării!



Zbori dulce înger al răbdării
Şi ia-mă şi pe mine-n zbor
Spre-acolo unde geana zării
Se lasă lin pe apa mării
Mistuindu-se de dor.

Du-mi, Iisuse, măcar visul
Peste hăul neputinţei,
Fă să trec în zbor abisul,
Să-mi redai din nou surâsul
Şi comorile credinţei.

Nu-mi lăsa privirea-n noapte,
Fă să răsară iar seninul...
Dă-mi să sorb divine şoapte,
Să-Ţi aduc doar roduri coapte,
Să-mi jertfesc pe-altar suspinul...

Vino al răbdării înger!...
Dă-mi aripa ta de vis.
Iartă-mă că încă sânger...
Rana-mi arde ca de-un fulger,
Pune-n ea flori de cais!...

Doamne, iartă-mi of-ul meu!
Iartă-mi umbrele din zâmbet...
Iartă că mă plâng mereu,
Că uit că Tu-mi eşti Dumnezeu
Şi mă-nsoţeşti şi-n vis şi-n umblet.

Ajută-mă să-învăţ răbdarea
Caisului ce-aşteaptă rodul...
Să-mi fie inima cât zarea,
Largă cuprinzându-mi marea,
Suspinând când plânge dorul...
( Mariana L. )

duminică, 21 februarie 2010

Intrebari si raspunsuri (III)


- Oare Pruncul Sfânt a visat? Ce vedea în visul Lui?...
Cu siguranţă că şi eu eram în visul Pruncului Sfânt. Mă vedea călcând pe urmele Lui...
Doamne fă ca visul acesta frumos să se împlinească!

- Ce nume aş vrea să-i pun acestui an? Ce virtute ar trebui să înflorească în caracterul meu de creştin?
"Anul sincerităţii", "Anul lepadarii de sine". "Anul împăcarii", "Anul întoarcerii la dragostea dintâi" ,"Anul părtăşiei frăţeşti", "Anul omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei romanesti", etc...

-Cunosc eu toată taina semenului meu, care mă iubeşte şi-mi face mult bine?
"....Şi totuşi, câtă fericire îmi dă cunoaşterea existenţei lui în mare parte. E o cunoaştere care nu mă lipseşte nici de smerenia prin care îi cunosc adâncimea necuprinsă, nici de mulţumi rea pentru ceea ce îmi dăruieşte. Îl văd cu atât mai de necuprins, cu cât îmi face mai mult bine. Mă văd pe mine cu atât mai plin de pretenţia că sunt egal cu el, sau mai mare ca el. Şi cu cât înţeleg mai puţin existenţa lui, cu atât are mai puţin pretenţia să- l servesc, dar mă serveşte el, cel mai mult...." ( Părintele Dumitru Stăniloae - "Sfânta Treime sau la început a fost iubirea")

-"Poate tu trebuie să-ţi faci prieteni. Fă-ţi prieteni pentru Dumnezeu!
De trebuie să-ţi faci vrăjmaşi, fă-ţi-i pentru Dumnezeu!
Insă cum putem noi să ne facem prieteni şi vrăjmaşi pentru Dumnezeu?"
"Sa nu cautam prieteni de la care primim daruri, de care suntem invitati la masa si care ne partinesc in lucrurile cele pamantesti, ci sa ni-i castigam pe acei prieteni care totdeauna tin sufletul nostru in randuiala, ne indeamna la datoriile noastre, pedepsesc greselile noastre, dojenesc incalcarile de lege ale noastre; cand cadem, iarasi ne ridica, si prin sfat si rugaciune ajuta apropierea noastra de Dumnezeu. Dar si vrajmasi trebuie sa-si faca cineva pentru Dumnezeu. Cand tu vezi pe un om destramat, incalcator de lege, plin de pacate si de socotinte rele, care voieste sa te duca la cadere si sa te amageasca, retrage-te si fugi, precum a poruncit Hristos sa faci, cand a zis: „De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l si-l arunca de la tine” (Matei 5, 29).
Prin aceasta, El iti porunceste ca si pe prietenii pe care tu ii iubesti ca pe ochiul tau, si care iti sunt foarte folositori in viata, sa-i smulgi si sa-i arunci de la tine, cand mantuirea ta cere aceasta. Cand te duci in societate si trebuie sa vorbesti multe, fa si aceasta pentru Dumnezeu."
( Sfantul Ioan Gura de Aur )

-În relaţiile cu semenii e nevoie de comunicare...de o bună comunicare, ceea ce presupune deschiderea inimii...
Întrebare: îmi deschid suficient inima? Suficient de mult? Suficient de puţin? Unde e limita? Ce mă face să mă deschid? Ce mă face să mă închid?
Totul depinde de mine, de felul în care reuşesc să comunic. Dacă însă mă opriesc la un anumit bilanţ, pe care la un moment dat l-am făcut, bilanţ al lucrurilor pe care le-am învăţat de-a lungul anilor prin intermediul diverselor situaţii în care am fost pus sau a experienţelor triste, sau mai puţin triste, pe care le-am trăit, îmi va fi greu să-mi deschis inima, pentru că nevoia de sinceritate devine o primă limită. Sinceritatea ne face să ne deschidem, iar nesinceritatea, ne facem să ne închidem. Când este sinceritate numai din partea uneia dintre persoanele care comunică, inima acelei persoane va simţi la un moment dat...de aici în colo totul depinde de ea...
În decursul timpului am învăţat să lupt şi să nu mă mai trag uşa inimii uşor spre închis. Am învăţat că nu este o soluţie bună să pun în balanţă ceea ce ofer şi ceea ce primesc, pentru a nu fi tentat să bănuiesc de nesinceritate...Am învăţat să nu mai cer celui de lîngă mine să se schimbe, pentru că oricât va încerca, dacă eu nu mă schimb, nu voi vedea niciodată schimbarea lui....Am învăţat multe, dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să dău la o parte masca şi să mă arăt semenilor aşa cum sunt, cu slăbiciunile şi vulnerabilităţile mele, pentru că face parte din nevoie de sinceritate. De multe ori singurul vinovat am fot eu... dacă ar fi ştiut semenul meu că sunt sensibil la anumite vorbe, la anumite gesturi, dacă aş fi reuşit să-i comunic la timp toate acestea, poate evitam o închidere de uşă...
Şi am mai învăţat ceva. Cele mai multe vise le ai cu ochii deschisi....

- "Cultura in care traim ne insufla permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine. Smerenia se bazeaza pe faptul ca omul nu poate realiza nimic prin el insusi si chiar ni-L infatiseaza pe Dumnezeu ca Unul Care tot timpul “acorda credit” pentru realizarile si faptele bune ale omului. Smerenia – fie individuala sau comuna, etnica sau nationala – este privita ca un simbol al slabiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevarat.
Chiar si bisericile noastre, nu sunt ele imbibate cu acelasi spirit al fariseului?
Nu dorim noi ca orice contributie, orice “fapta buna”, tot ceea ce facem pentru Biserica sa fie cunoscut, laudat, sa fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia?
Cum poate deveni cineva smerit?
Raspunsul la aceasta intrebare pare a fi unul paradoxal, pentru ca isi are radacinile intr-o afirmatie aparent neobisnuita: Dumnezeu Insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acestei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune “slava” si “smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune. Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa “traduci in fapt” omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar desavarsit, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit; datorita desavarsirii sale nu necesita in niciun fel “publicitate”, slava exterioara sau “adulare”. Dumnezeu este smerit pentru ca este desavarsit; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Cum poate deveni cineva smerit? Raspunsul, pentru un crestin, este simplu; contemplandu-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. “Astazi” a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslaveste si Dumnezeu Se preaslaveste in El“. Smerenia se invata contemplandu-l pe Hristos, Care a spus: “Invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima“. In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariseica."( pr. Alexander Schmemann )

P.S. Vezi si:

Intrebari si raspunsuri (I)
Intrebari si raspunsuri (II)

sâmbătă, 20 februarie 2010

Credinciosul vorbeşte din rai despre viaţa şi trecutul său

O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câştigat viaţa veşnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiţi încă pe pământ, ascultaţi cuvântul meu! Am fost şi eu odată un creştin ca toţi creştinii cei mulţi din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam şi eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înşelătoriile şi păcatele ei. Mai dădeam câteodată şi pe la biserică, dar numai cu trupul - numai de formă - iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineaţa şi seara lui Dumnezeu, dar toată ziua îl suduiam. Trăiam încredinţat că «mi-am făcut datoria şi faţă de cele sufleteşti».

Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament. Am citit în el cele patru Evanghelii şi am rămas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici? Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut... Toată viaţa mea de creştin e o minciună mare, căci viaţa mea nu se potriveşte deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se poate trăi, ori viaţa mea este o minciună mare care nu vrea să trăiască aşa cum se spune în Evanghelie.

Astfel judecându-mă, am simţit că se aprinde în mine dorul după o viaţă nouă, aşa cum scrie la Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufleteşti şi îmi ziceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.

Însă aprinderea mea n-a ţinut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea. Am început iar să mă răcesc... Am început iar să mă încălzesc cu alcoolul şi să mă răcesc pentru cele sufleteşti. Îmi ziceam: aşa e lumea şi viaţa... Evanghelia nu se poate trăi în toate cuvintele ei.

Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu totul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu mă mai slăbeau pagubele şi necazurile. O mână nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul Testament.
Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi puse din nou Psaltirea şi Noul Testament în mână. Mă simţeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig disperat: «Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»

Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în cea mai adâncă prăpastie... Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ţi milă de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!

Şi Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în braţele Sale, mi-a legat rănile cele sufleteşti şi m-a tămăduit. În acele clipe, am înţeles că Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i scape din pierzare pe cei pierduţi. În acele clipe am înţeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate n-ajunge nimic fără darul Lui... Mântuirea mea e darul Lui, viaţa mea e darul Lui şi trebuie să o trăiesc pentru El.
De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite şi încercări am mai avut, dar eu m-am ţinut mereu de El. În multe chipuri şi feluri a încercat satan să rupă iar legătura dintre mine şi El, însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El şi El mi-a dat acum o fericire veşnică.

Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu... O, numai acum văd eu cât a lucrat Domnul pană m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viaţă nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulţi ani de zile am căzut biruit la picioarele Crucii Sale.
O, acum văd eu cu câtă dragoste şi răbdare a lucrat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu îl respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine. Eu îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Domnul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel răsplăteşti tu dragostea Mea şi darurile Mele cu care umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a făcut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împresurat mereu cu dragostea şi cu darurile mântuirii până când, în sfârşit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale...

O, iubiţii mei care trăiţi pe pământ, luaţi aminte! Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neîncetat să vă biruie şi să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce... Alteori, cu necazuri, boli şi pagube... Nu respingeţi chemarea Lui şi dragostea Lui!

Şi ce v-aş mai putea spune de aici din împărăţia Luminii? Noi avem aici o viaţă şi o fericire pe care pământul n-o cunoaşte şi mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului. Puiul trăieşte, e viu şi se mişcă în ou, dar încă nu vede lumea şi lumina. Aşa e şi cu viaţa voastră! Voi trăiţi încă în coaja lutului. N-aveţi decât o înţelegere foarte restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului veţi vedea Dumnezeirea şi viaţa în toată mărirea şi strălucirea ei.

O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viaţa... O clipă am ascultat de Domnul şi El m-a răsplătit cu o bucurie şi fericire veşnică.

Am însă şi aici o întristare sufletească. Mă întristez şi aici când mă gândesc la cei mulţi, mulţi care trăiesc în lume o viaţă pierdută, care îşi cheltuiesc viaţa în păcate. O, în ce orbie şi nebunie sufletească trăiesc unii oameni! Mă uit de aici din înălţimile cerului peste pământ şi oameni... Doamne, ce măreţie mi se descoperă de aici! Văd soarele făcându-şi cursul său şi luna, calea sa... Văd nenumăratele stele şi planete urmându-şi calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara... Pământul îşi dă roadă; toate urmează întocmai rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.

Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, îl văd mişcându-se în contra voinţei lui Dumnezeu. El singur strică marea ascultare şi armonie pe care o arată toate lumile şi făpturile făcute de Dumnezeu.

Văd în dosul oamenilor pe satan... El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniştea oamenilor pe pământ şi el le fură şi cerul. Ah, fraţii mei care trăiţi încă pe pământ, feriţi-vă de ispitele lui satan! El vă duce să trăiţi o viaţă în contra lui Dumnezeu! Viaţa e ca o clipă. Cu această clipă umblă satan să vă cumpere osânda veşnică. Feriţi-vă de el şi de ispitele lui!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învredniceşte-mă şi mă întăreşte şi pe mine să pot dobândi fericirea cea veşnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veşnică pentru o clipă de patimi şi plăceri trecătoare. Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieţii mele! Adu-mi aminte neîncetat că viaţa mea cea pământească este o clipă şi această clipă mi s-a dat ca să dobândesc cu ea bucuria şi fericirea cea veşnică, trăind o viaţă cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd şi să înţeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea şi planurile pe care le are satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufleteşti, pentru o viaţă trăită cu Domnul... Pentru râvna mântuirii sufleteşti. Încălzeşte-mă şi mă întăreşte neîncetat cu darul şi harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă" la Domnul şi să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin."


Părintele Iosif Trifa