joi, 10 decembrie 2009

Intrebari si raspunsuri (II)

- Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?
Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Sfântul Apostol Petru, referindu-se la acest sfârşit, aminteşte cuvântul din Psalmi că „la Dumnezeu o mie de ani este ca ziua de ieri care a trecut, ca o strajă de noapte. Nimeni nu ştie când va fi sfârşitul de aceea în slujbele noastre zicem: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem“.
Cu ce ne ducem? Răspunsul este simplu. O singură privire aruncată în trecut, luminată de cuvintele Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită“, poate da răspunsul cel mai clar. Cum ne-a fost inima în tot acest timp?
Dumnezeu vrea inima noastră, vrea o inimă sinceră, "Fiule dă-Mi inima ta"....Vrea inima noastră....Dacă încă nu a venit sfârşitul...dacă încă mai avem timp este pentru că Dumnezeu ne iubeşte şi ne-a mai dat timp ca să ne salvăm. Ne rabdă, ne îngăduie, doar-doar ne-om ridica.
Îndrăznesc să spun că inima este traista din întrebarea de mai sus, dacă inima este curată vom scoate din ea doar lucruri minunate, dacă nu, nu.

- Dintre prietenii pe care îi ai, ţi-ai pus vreodată întrebarea câţi sunt cu adevărat prieteni?
Sunt eu un adevărat prieten?!...Ce presupune adevărata prietenie?!

Nu prea ştiu ce să scriu. Eu am amici care-mi sunt mai apropiaţi ca prietenii, alţii care-mi sunt mai de încredere, decât mulţi dintre fraţi...
Nu prea ştiu ce să scriu...cred însă că nu pot fi prieteni adevăraţi decât cei ce sunt uniţi prin aceeaşi frânghie a dragostei şi se regăsesc pe suişul către acelaş pisc, al Golgotei. Trăind o vreme la ţara, am învăţat că prietenia se câştigă şi că trebuie să fi foarte atent la felul cum îţi alegi prietenii.
Nimeni nu e mai selectiv şi mai exigent în relaţiile cu oamenii decât omul acela simplu de la ţară. Nu dă buzna cu prietenia peste nimeni şi mai ales peste cine nu-i de seamă cu el. Pe acel om de la ţară nu-l onorezi tu cu prietenia, te onorează el pe tine, după ce tea cântărit pe o balanţă de bijutier.
Spunea cineva drag că “Prietenia se oferă celui care ţi-a câştigat-o prin oferirea prieteniei lui câştigate de tine”, şi aşa este.
Aşa cum spuneam mai sus, nu-i uşor să vorbeşti despre prietenie, cui nu i-a fost teamă, cui nu i-a trecut prin gând măcar odată, că nu a fost prietenul la care se aştepta prietenul, că nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor lui?
Fiecare dintre noi avem nevoie de un prieten credincios, un prieten care să stea lângă noi la necaz, la neputinţe, să zâmbească alături de noi, să "zboare" cu noi, şi la nevoie chiar să plângă alături de noi.
Cu totii avem nevoie de de un prieten cu care să putem sta de vorbă, fără a fi nevoiţi să-i tot spunem " vezi să nu mai spui la nimeni, să rămână între noi".
Iată deci că înainte de toate, avem nevoie de credincioşie....
In cartea Proverbe, cap. 17, v. 7 se spune aşa: "Prietenul adevărat iubeşte oricînd şi în nenorocire ajunge ca un frate"
Dar prietenia înseamnă mai mult decât a avea un umăr pe care să plângi. Domnul Iisus a câştigat afecţiunea celor din jur prin faptul că le dezvăluia sentimentele Sale. El a lăsat să se întrevadă că-şi dorea iubirea celor din jur şi nu S-a simţit jenat să-şi deschidă inima faţă de cei în care avea încredere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dezvălui sentimentele tale tuturor celor pe care îi întâlneşti ci mai degrabă trebuie să fi sincer cu fiecare, să manifeşti înţelegere faţă de cei din jur, esenţial pentru începutul unei prietenii adevărate.
Prietenia costă timp şi sentimente...trebuie să fi dispus să dăruieşti. Preţul pe care-l cere o prietenie, este însă negociabil în comparaţie cu preţul pe care-l cere lipsa de iubire - o viaţă goală şi însingurată.
Aşadar,să dăruim ceva din noi înşine, făcându-ne timp să-i ascultăm pe ceilalţi arătîndu-le în felul acesta că îi iubim sincer, fără să aşteptăm nimic în schimb. Prietenia nu trebuie cerută, ea trebuie să vină sinceră, din lăuntru fiecăruia dintre noi. Dacă vom dăruii iubire şi vom avea răbdare să aşteptăm, odată şi odată cineva tot va spune la fel ca Domnul Iisus: "Voi sunteşi prietenii Mei"(Ioan 13, 14)

Doamne ajută-mă să nu uit şi să nu uităm nici unii, că una dintre cele mai mari binecuvântării ale acestei vieţi este prietenia şi una dintre bucuriile prieteniei este de-a avea cui încredinţa o taină!

- Unde se intalneste dragostea cu adevarul?
Cine-mi poate oare spune... unde totusi se intalneste dragostea cu adevarul?

Părintele prof. Dumitru Stăniloae dă un răspuns foarte clar:
"...Adevarul si iubirea constituie, in intelesul lor corect, o singura realitate. Adevarul si iubirea nu sunt doua parti ale unei alternative, intre care trebuie sa se aleaga, ci doua fete indisolubil unite ale aceleeasi realitati ultime si dinamice. Iubirea este adevarul in iradierea, in expansiunea lui, este adevarul vazut ca o ultima inima de foc, ca un fundament de energie expansiva. Aceeasi realitate se poate sesiza si expune cand ca adevar, cand ca iubire. Dar mai bine este sa se expuna simultan, dupa ambele sale fete. Mai bine-zis, ea trebuie, pe de o parte, sa se formuleze ca adevar, iar pe de alta, sa fie abordata si comunicata ca iubire de catre cei ce prin credinta se fac mediile prin care se sesizeaza si se traieste realitatea respectiva. Asa au facut Apostolii si asa cere vremea noastra crestinilor sa faca, daca vor sa aiba succes in nazuinta lor spre unitate.
Unitatea se cere zidita deopotriva in adevar si in iubire, redescoperite ca o singura realitate. Se vorbeste azi de trecerea de la gandirea substantialista la o gandire functionala. Aceasta nu e decat descoperirea realitatii ca realitate in relatie. Realitatea nu consta din unitati de sine statatoare, ci din intreguri formate din elemente corelate intre ele. Atomul consta din nucleu si electroni ce se misca pe orbitele lui, astri uriasi se misca statornic in jurul unui astru central, universul intreg este un unic complex de corelatii, oamenii exista si se dezvolta numai in astfel de relatii.
Cine cauta intelegerea Euharistiei, prin iubirea care merge pana la capat, afla ca in ea crestinii se intalnesc in mod real unul cu altul, numai pentru ca se intalnesc in ceva mai presus de acordul vointelor lor, adica se intalnesc in Hristos prezent in mod real cu Trupul si Sangele Lui, comunicat lor. Ei isi dau seama ca numai intelegand-o astfel, Euharistia e centrul de iradiere a iubirii unificatoare a lui Hristos in toti cei ce se impartasesc de ea."


Un comentariu:

Mariana spunea...

Sorin, trebuie să recunos pentru a doua oară că acestae sunt întrebări ce ne fac să vibrăm puternic, să ne zgâlţâim conştiinţa, să ne cercetăm inima...

,,- Ne-am străduit să iubim, ne-am oferit inima şi sufletul?
- Am dat tot ce aveam mai bun pentru această iubire?"


Dacă iubirea mea nu aduce zâmbet, cântec, zbor, dor de Cer dor de sfinţire, poate că e o iubire mică...
Când simt că iubesc prin El, parcă aş vrea să dau fiecăruia întreg Cerul...şi atunci seninul privirii îi cuprinde cu drag pe cei iubiţi şi îi adună în suflet, în cerul inimii...Când Hristos e acolo, inima e Cer...

Doamne, vino, şi rămâi! Fă din inima mea Cer pentru aproapele meu!

O altă întrebare răscolitoare: ,,- Încearcă astăzi să pui în balanţă iubirea şi iertare, vezi care cântăreşte mai mult?
Ideal ar fi să cântărească la fel."
A venit pentru prima oară într-un moment
,,nepotrivit"....sau, poate, în cel mai potrivit moment...O întrebare ca o lovitută de ciocan peste inima-mi neiertătoare...Mă supărasem şi pe inima mea...că nu e aşa cum aş vrea, iubitoare, plină de bunătate, iertătoare...Când am mai multă încredere în ea, atunci văd cât e de înşelătoare...Câteodată e bine să ascultăm de inimă, atunci când cântă cântecul iubirii...În rest, când geme de resentimente, nu mai vreau să o ascult...Of! Ce mult aş vrea o inimă nouă!!! Ştiu, simt, că se va renaşte din plânsul pocăinţei...Şi pe aleile de rouă va intra Hristos cu puterea Lui de a iubi şi de a ierta...
Îmi e uneori aşa de greu să iert...şi atunci simt neiubire şi mi-e ruşine...Apoi, chiar dacă am iertat, neputând răbda chinul neiertării, am constat că mai târziu, când mi-am amintit, ace de gheaţă străpung inima...Doar plânsul pocăinţei mi-o încălzeşte din nou...

Azi, ţinând în braţe un copilaş de 3 ani, am simţit căldura unei lumini ce se cuibărea în gândurile mele... Mă întrebam: de ce nu îmi mai aduc aminte de supărările din copilărie?...Nu, nu e din cauza mulţilor ani ce au trecut, că doar atâtea alte bucurii şi temeri mi le aduc aminte...Atunci, copil fiind, ştiam să iert, ştiam să iubesc...Uitam în câteva minute supărarea...

O, Doamne, dă-mi inima aceea de copil, cu candoarea ei, cu iubirea ei curată, cu o putere imensă de iertare adevărată!...

Iertarea e deplină când de iubire inima e plină!...Dragostea iartă totul, acoperă totul, suferă totul...Iubirea şi iertarea sunt surori gemene, sunt ,,suflete pereche"...când simte una, simte şi cealaltă în egală măsură...când dăruie una, dăruie şi cealaltă nemăsurat...Unde e una prezentă, e şi cealaltă...Aşa cum floarea nu se desparte de miros sau de culoare, aşa cum omul nu se desparte de umbra lui pe vreme însorită...

Când iubesc, iert!
Când iert, iubesc!

Şi când nu....
Forma negativă nu aş vrea nici măcar să o mai scriu, fiindcă nu mai vreau să fie o realitate păcătoasă a vieţii mele...niciodată...
Sorin, această întrebare, a dăltuit puternic în mine...

Mai sunt atâtea răspunsuri de dat...Poate în postarea mea de mâine...sau poate într-un alt coment :)

Răspunsurile tale sunt, ca de obicei, pline de atâta înţelepciune! Aşteptăm postarea III :) din această serie.