marți, 8 decembrie 2009

Copilul din noi


Titlul nu reprezintă chiar o metaforă, el reprezintă acel ceva din noi ce ne ţine strâns legaţi de divinitate. Dacă vom descoperi în noi acest "copil", fericie de noi, dacă nu, atunci nu vom cunoaşte îmbrăţişarea şi sărutul Tatălui Ceresc şi nici nu-i vom putea înţelege cu adevărat pe semenii noştri.

Acest copil din noi, aşteaptă să fie luat în seamă, să fie ascultat, să i se acorde încredere, să fie consultat, să fie iubit, răsfăţat . Când toate acestea sunt negative, adică stilul nostru de viaţă dovedeşte că am amandonat undeva în uitare copilul din noi, acesta plânge cu suspine negrăite, ca toţi copii adevăraţi. toipidu-se încet ca o lumânare dar, nu moare, mai speră ca noi să ne aducem aminte de le şi împreună să reânviem omul cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Dacă am înţeles ce reprezină copilul din noi, atunci se cuvine să ştim că el are nevoie ca şi noi de hrană. În ce consă această hrană?
În cunoaşterea învăţăturilor creştine, în rugăciune stăruitoare, în cuvintele Sfintei Scripturi, în înfrânarea poftelor păcătoase

Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii.....dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte.

"Iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fie la fel ca ei.
Nu iubesc pe cei batrani, spune Domnul, daca nu au ramas copii in inima lor.
De aceea, am hotarat ca Imparatia mea sa fie locuita numai de copii!
Infirmi, ghebosi, zbarciti, numiti-i cum vreti, copii cu barba alba, copii de toate felurile si de toate soiurule, dar sunt totusi copii.
Aceasta este dorinta mea. Nu mai incape nici o indoiala. Nimeni altcineva nu are ce cauta acolo!...

Iubesc copiii, spune Domnul, caci in ei imaginea mea este neatinsa.
Nimic nu a diminuat chipul meu in ei: sunt curati, sunt neantinati, sunt neprihaniti si fara nici un cusur.
Astfel, cand cu drag ma aplec peste ei, ma recunosc in ei intocmai.

Iubesc copii, intrucat cresterea lor nu s-a sfarsit; ei se inalta din ce in ce mai mult.
Au pornit si umbla pe calea cea buna.
Pe cand cu cei mari, ce as putea sa fac, spune Domnul?
Ei nici nu mai cresc, nici nu se mai inalta.
Ei s-au oprit.
Este fatal pentru ei, caci considera ca au ajuns deja....

Iubesc copiii maturi, spune Domnul, pentru ca ei continua sa lupte chiar daca mai cad in pacate si in greseli...
Sa intelegi bine, spune Domnul, nu ii iubesc pentru ca pacatuiesc, ci pentru ca ei stiu ceea ce fac; ei chiar marturisesc aceasta, dar se straduiesc sa nu mai cada in pacat.
Nu-i iubesc insa pe cei mari, spune Domnul, care nu au gresit niciodata impotriva cuiva, carora nu le poti reprosa nicidata nimic.
Ce as putea sa le iert acestora, ca doar ei nu gasesc nimic de iertat intr-nsii.
E insa trist, spune Domnul. Foarte trist, caci nu e adevarat.

Cel mai mult insa iubesc copiii, spune Domnul. Ii iubesc pentru privirea lor. Numai acolo le pot vede si citi varsta.
Si apoi, Imparatia mea, e locuita numai de copii de cinci anisori, caci nu cunosc ochi mai frumosi decat ai acestor copii!
Dar nu e de mirare, spune Domnul, caci eu locuiesc in interiorul misterios al inimii lor, eu sunt cel care privesc prin fereastra sufletului lor.
Daca intalniti vreodata in drumul vietii o astfel de privire curata, sa stiti ca eu va surad prin ea.
Nu cunsosc insa ceva mai sumbru, ceva mai jalnic, decat imaginea unui copil in ochii caruia s-a stins raza seninatatii.
Ferestrele oricat de larg ar fi deschise, casa va fi totusi pustie.
Nu mai e lumina, ci doar doua vizuini intunecoase. Nu mai e privire, ci doua pupile oculare.
Stau trist in fata usii, tremur de frig....astept....bat...
Asa de mult as vrea sa intru.
caci el, copilul, a ramas singur...
Incet, incet se moleseste, devine scortos, se usuca: imbatraneste.
Sarmanul mosneag, spune Domnul....

Aleluia, aleluia, spune Domnul, deschideti usa voi, sarmani batranei.
Iata, Dumnezeul vostru ce Inviat vine sa reanvie copilul dinlauntru vostru!
Grabiti-va! Acum e momentul! Sunt gata sa va ofer un chip noi, frumos, de nou nascut, sa aveti toti priviri de copil.
Cacu eu iubesc copiii, spune Domnul, si vreau ca toti sa fiti ca ei..."

( citat din cartea "Iata-ma Doamne" de Michel Quoist )

6 comentarii:

MONICA DANIELA spunea...

Am primit cartea .
Multumesc.

Mariana spunea...

...Am citit de dimineaţă ( de fapt am recitit ) şi am plecat la şcoală în grabă...Simţeam cum cuvintele mă urmăresc ca un plâns de copilaş...Astăzi am privit copilaşii din clasa mea cu alţi ochii...M-am înfiorat de fiecare privire, şi de fiecare dată eu am coborât prima privirea...O, Doamne! Unde e copilul din mâine? De ce ce îl simt uneori vesel zburdând, şi alteori ascuns şi speriat?...Mi-e atât de dor de copilărie!...Nu, nu e o laşiate...E dorul de nevinovăţia şi de încrederea aceea oarbă...Mi-e dor să cred că pot vorbi cu florile, cu stelele...Mi-e dor să visez îngeri...Mi-e dor să iert deplin, fără să îmi mai aduc aminte...Mi-e dor să-mi continui prietenia la un minut după orice dezamăgire...

Ca o coincidenţă, am postat azi pe blog povestirea ,,Pe genunchii lui Iisus"...Acolo e un dor...dor de copilul din mine...dor de candoare...

Sorin, acest articol m-a copleşit...Mă tot gândesc dacă pot avea seninul acela al unui copil în a cărui inimă e Hristos?
Mă întreb: de ce trebuie să îmbătrânim??! Mă uit în oglindă şi aş vrea să văd o bătrânică cu ochii senini, cu suflet de copil...cu inima înaripată...

Sorin M. spunea...

Ma bucur ca a ajuns cartea, Monica. Cand ma gandesc la cat de aglomerat este Bucurestiul, nu pot sa spun decat ca Sf. Nicolae a avut grija sa nu se rateceasca...Iti doresc citire cu folos duhovnicesc!

Mariana, copilul este in noi si va fi, chiar daca ni se pare ca imbatranim, el ramane mereu tanar...Iti aduci aminte aceasta rugaciune in versuri? ea spune tot:

Visului meu cu aripi de înger
Ce mă-nalţă spre zarea albastră
Înrourându-mi ochii cu lacrimi de bucurie,
Visului meu ce creşte-n inima-mi tânără,
An de an, în fiecare primăvară,
Îi sunt dator cu prima mea iubire
Ce a rodit în mine dorul veşniciei…

În ceasurile singurătăţilor,
Când printre pulberi găsesc doar pulberi
Simţindu-mi setea crescândă,
El mă poartă spre ploapele stelelor,
Învăluindu-mă în şalul alb al norilor,
Transformându-mi sufletul într-un porumbel
Iar dorul, în triluri de cuvinte…

Da, numai visul , prin neştiute locuri
Mă poartă aprinzând în mine focuri
Ce-s potolite apoi cu versuri de iubire…
Şi cu-ale poeziei jocuri…

Doamne, te rog să nu-mi iei
Din suflet copilăria cu visele ei,
Copilul din mine, Eternul trimis
Plămadă a luminii din cerul de vis

Mariana spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Mariana spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Mariana spunea...

Sorin, îmi aduc aminte cu mare drag această rugăciune în versuri...
Gândurile ei se aşterneau ca ,,ale poeziei jocuri" printre lucirile de stele într-o noapte de decembrie, printre împletiri cu fiorii minunaţi din Povestea Steluţei de Crăciun...( de asta am ales acest mod de a face postarea...:) )

Ca un ecou, o altă şoaptă de rugăciune s-a auzit:

,,VERS DE COPIL
Oare regăsi-va versul meu ecoul
din care el însuşi vine?
Sau, trist, însingurat,
îşi va cânta lui însuşi
visul atât de mult visat...

De unde vii, tu , vers al meu?
Din ce suspine ţi-ai desprins doinirea?
De ce însigurat rămâi,
Care îţi este-acum menirea?

Îţi simt pleoapele prea ude...
Tremurul din piept
Mă doare...
Doamne, cât o să aştept,
Dă versului candoare...

Redă-i din zâmbetul de înger...
Dă-i aripi spre joc cu stele...

Doamne, sfinţeşte versurile mele,
Să mă pot juca cu ele!"


Mulţumesc de răspunsul dat prin aceste versuri! Chiar au spus tot...frumos, deplin, candid...Mulţumesc!