marți, 22 decembrie 2009

Stând singur câteodată


O poezie scrisă de Traian Dorz despre copilăria lui...
Vreau să împărtăşesc cu voi emoţiile ce le produce o astfel de poezie... o astfel de copilărie, o astfel de IUBIRE...acum în preajma zilei sale de naştere.

Poetul Traian Dorz s-a născut în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş, judeţul Bihor, în apropiere de Beiuş



Stând singur câteodată în gânduri adâncit

îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit
şi inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu-aducerile-aminte din vremea de copil,

aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.

Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petre
c
ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac

şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.

Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senini să pot vedea
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt
şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt

întunecimea nopţii acelei de dureri
mi-a-ntunecat pesemne, şi-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.

La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat
căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am scul
at
...şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea
şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,
cu periniţa udă de plânsul tăinuit...

Eram abia de-o palmă – şi tata când ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă mă punea
– şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic,
cădeam sfârşit pe brazdă, – dar nu spuneam nimic.

Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri
când miriştea e bulgări şi aspre tişituri
– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi
şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ
picioarele împunse aşa mă mai dureau
erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau...

În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu cîinele la oi
era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi
-era
că-n spate rupt, sumanul de-abia se mai ţinea,
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.
Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam

eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.

Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chi
n nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.

...Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni aşa precum am fost
simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost


şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...

Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâţea am vărsa
t
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Iisus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân
şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân...

De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când
mă-nnec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec.
Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mângâiere în chinuri când suspin,
că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin
şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri

îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericere, – şi-n ceasul greu răbdat
eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat
şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit...


De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit
şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit,
şi inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu-aducerile-aminte din viaţa de copil,
– eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceea ce-a
m aflat.

Şi-n loc de plâns, acuma îmi vine-atâta cânt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt
şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sâ
ngerat
să binecuvânt foamea şi chinul îndurat
şi multa suferinţă ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Iisus...

Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor
pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor
de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta c
u drag
pe urma Ta călca-voi - oricât amar să trag,
în sfănta Ta Lucrare în care M-ai adus,
voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus.
La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac,
de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
de calea arătată de marii naintaşi,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii pa
şi
ca la sfârşitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind...


(Traian Dorz-vol.9)

3 comentarii:

Mariana spunea...

Eram copil de 14 ani când am citit prima dată poezia asta de pe un caiet...Mi-a intrat în suflet...Parte a ei era parte a vieţii mele...De atunci în coace o tot recitesc cu mare, mare drag, şi mai ales cu un dor imens de fr. Traian Dorz!...

Mariana spunea...

A venit Îngeraşul :)
Fie ca el să aprindă steluţele bucuriei, ale păcii, ale armoniei şi părtăşiei sfinte! Iar Steaua cea mai luminoasă să fie mereu în calea noastră către Cerul unde se află Hristos Domnul!

LauraAdamache spunea...

Iti doresc Sarbatori Fericite alaturi de cei dragi si un An Nou plin de sanatate si realizari!! La multi ani!!