În uriaşul palat al memoriei sale, Biserica poartă discret, bogat şi liniştit comorile nepieritoare ale istoriei milenare pe care a străbătut-o. Hristos mângâie şi desfată pe cei chemaţi la Cină Sa, aducând din vistieria trecutului miresmele cereşti ale celor care şi-au închinat pentru totdeauna viaţa Lui. Fără zgomot, „cu ajutorul Duhului Sfânt”, străbătând cărările timpului, Biserica înscrie în memoria sa pentru etrnitate, tot ce este sfânt, curat şi frumos.
Şi Sf. Nicolae înfrumuseţează şi îmbogăţeşte acest univers prin viaţa sa minunată. El este unul dintre sfinţi cei mai cunoscuţi şi cu cea mai mare popularitate. El a devenit simbolul universal al dărniciei şi al bunătăţii, fără el chiar şi viaţa necredincioşilor ar fi mai săracă. La amintirea numelui său copiii surâd, iar bătrânii îşi descreţesc fruntea.
Atunci ca şi acum el este atât de universal în manifestarea bunătăţii sale. Cine şi-ar permite să pună limite confesionale sau de altă natură milostivirii sfântului?! Cum ai putea spune că sfântul este milostiv numai cu cei credincioşi şi că pe ceilaţi îi ignoră, când un ochi atent poate observa că sfântul nu ţine seama de asemenea criterii, ci dimpotrivă, parcă face tocmai invers!? El imită pe Dumnezeu „care face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mat 5, 45).
Am putea spune că Sfântul Nicolae nu este „al Bisericii”, el este un sfânt al lumii întregi, al celor buni şi al celor răi, al celor credincioşi şi al celor atei. Cine nu se bucură la rostirea numelui său? Sau cine şi-ar permite să priveze după socotinţe omeneşti pe unii oameni de această bucurie? Acestă atitudine a Sfântului prin care iese din pridvorul Bisericii şi-i întâmpină pe toţi fără deosebire, îi dă o aură proprie.
O priviere neatentă şi superficială l-ar exila pe Sfântul Nicolae într-un universalism fără identitate şi rădăcini. Această tendinţă bolnăvicioasă este aşa de modernă şi atrăgătoare şi s-ar vrea aplicată tuturor celor care nu vor să nu fie numiţi „fanatici”. Prin bunătatea sa Sfântul este universal, cuprinde pe toţi în sine şi totuşi este „ieşit” din lume şi se „se osebeşte” de ea (II Cor 6, 17).
El este o paradigma (modelul) universalismului care izvărăşte din identitatea clară pe care Sfântul şi-a afirmat-o în vremi de mare confuzie. Este reprezentativă atitudinea Sfântului Nicolae faţă de Arie care „a început a învăţa eresurile cele fără Dumnezeu” pe care Sfântul „ca pe o fiară cumplită l-a surpat”. Cu toată bunătatea sa, sfântul nu relativizează adevărul, ci îl afirmă cu o atitudine pe care unii de astăzi desigur că ar numi-o fundamentalistă, anacronică şi fanatică. Arie „cel orbit cu eresul”, rafinat în forţa precizării, elevat în puterea discursului, iscusit în manipularea silogismelor, făcea ca erezia să fie mai „raţională” decât adevărul. De acea Sfântul, străbătut de o dumnezeiască râvnă l-a izgonit „de la masa învăţăturii dumnezeieşti” şi toată nebunia lui a fost surpată şi denunţată (desigur că acest lucru nu s-a întâmplat aşa de uşor)
Sfântul este cel care a îndreptat pe cei păcătoşi prin pocăinţă, „a luminat turma sa ca un părinte şi învăţător”, iar prin rugăciunea şi sfinţenia vieţii sale „a stins mulţimea zeilor celor păgâni”.
Sărbătorind pe Sf. Sfântul Nicolae înţelegi că bunătatea şi universalismul nu dizolvă identitatea, ci dimpotrivă o conturează. Deşi există „un Dumnezeu şi Tată al tuturor” (Ef 4, 6), a Cărui împărăţie „ peste toţi stăpâneşte” (Ps 102, 19), mai ştim că este o singură cale ce duce spre El (Ioan 14, 6), este o singură „credinţă dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3), este „un dreptar al cuvintelor sănătoase” (II Tim 1, 13), este „o credinţă şi un botez” ( Efeseni 4, 5). Dumnezeu a descoperit lumii nu numai unicitate Sa , ci şi unicitatea acestor valori.
De la Sf Nicolae înţelegi că universalismul care cuprinde pe toţi nu se opune identităţii ce vine din „învăţătura cea după dreapta credinţă” (I Tim 6, 3) şi din sfinţenia vieţii; în mod paradoxal puterea universalismului izvorăşte din această identitate, iar afirmarea identităţii ţinteşte asumarea celuilalt şi nu separarea.
Astăzi, mai mult ca oricând este ştirbită această înţelegere. Creştinii de acum stau permanent sub presiunea acestor ispite: 1) Să se relativizeze adevărul sub premiza că fiecare religie pretinde că este bună, iar dacă facem şi noi acelaşi lucru „nu suntem mai grozavi decât alţii”. 2) Să accepte şoaptele insidioase ale vicleanului potrivit cărora, trebuie să fii „modern” şi să accepţi anumite compromisuri de natură etică. Lumea s-a schimbat şi dacă tot ţinem la credinţa noastră cu atâta stricteţe cine o să se mai apropie de Biserică? Modelul de viaţă al sfinţilor te ajută să denunţi aceaste ispite şi să eviţi atât fanatismul cât şi compromisul care stau ca două fiare apocaliptice gata să sfâşie „chiar şi pe cei aleşi”.
În ziua de şase decembrie înţelegi mai mult ca oricând că nu universalismul abstract ajută lumea, ci numai sfinţenia şi bunătatea întrupate în fiinţa omului. Lumea „piere sau se mântuieşte în fiecare om. Şi este mântuită ori de câte ori un om acceptă crucea şi propria răstignire pentru lume” (Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, Ed Sophia, Bucureşti, 2009, p. 136). Sfântul Nicolae ajută lumea pentru că „a ieşit” din lume şi s-a răstignit faţă de ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu