Cu ceva timp în urmă, fermecaţi de primii fulgi de nea, am început aici o nouă creaţie colectivă...Rezultatul e uimitor! Parcă ar mai fi loc de două trei gânduri, două trei enunţuri...Dacă le simţiţi cum bat stăruitor la poarta rostirii, simţiţi-vă liber să le scrieţi....
Gânduri de iarnă...
E frig!!! Tremur ca frunzele solitare rămase pe ram...Parcă ar vrea să ningă...Aştept ninsoarea ca pe un şal moale de lână albă...
Din înalt se cern primii fulgi ca o lumină lină pe suflet.
Copilul din mine zâmbeşte generos...apoi ridică braţele de parcă ar vrea să îmbrăţişeze tot cerul...
Credeam că cerul e rece, dacă de la el vine zăpada... Dar minune... Cerul mă încălzeşte şi mă bucură... Vreau să mă contopesc cu el...
Îmi privesc mâinile... Cât de mici sunt! Fluturaşi albi roiesc în jurul meu perechi-perechi, şi încerc să îi prind. Unul, doi, mi-au căzut pe bocanci, dar când să mă aplec, ei deja au dispărut. Unde?
...Îmi privesc din nou palmele, ce au mai rămas din ei, un strop, o lacrimă... doar bucuria momentului...Din ochi se prelinge neaşteptat o lacrimă, o lacrimă adevărată...aşa sunt şi momentele noastre de fericire, se topesc aşa de repede.
Mă uit din nou la stropul din palma şi îmi şoptesc: "Nu aştepta să fii iubit!...Dăruieşte iubire, caut-o mai bine, deschide mai atent ochii, fii fericit!"
Timpul nostru zboară ca un fulg de nea...ce se topeşte în palma Creatorului
Şi totuşi... e atâta bucurie într-un fulg de nea! Palma mea ţine minte un an întreg atingerea lui... Se adapă din ea zi de zi…
Închid pleoapele umede şi îmi ridic faţa spre cernerea de zăpadă...Fulgi mari îmi ating fruntea, pleoapele, genele, obrazul...Le simt atingerea tandră şi dăruirea...
Privirea-mi zăpadă se scaldă,
stă să se piardă...
iar florile de gheaţă
prind viaţă
împletind albe fatasme
ca într-o lume de basme,
ale cărei orizonturi pier,
departe, înspre cer.
Ce seară frumoasă,
deşi răcoroasă
totul e un vis,
de nedescris
şi minunat,
de neuitat...
Închid pleoapele din nou...
Copilărie, ce dor îmi este de tine!...de îngerii albi de zăpada ce ne îmbujurau obrajii...în timp ce cântam: "Cerul şi pământul...îngeri şi oameni cântă-n-mpreună"
..Aşa cântam odată, nu demult, când copilăria era aievea.
Câte amintiri zglobii poartă în ei aceşti minunaţi fulgi de nea... colindul pe la fiecare casă, bucuria de a primi doi bănuţi, un măr sau un colăcel. Cizmuliţele îngheţate, soba caldă, care parcă ne aducea înapoi în trupuşorul nostru mic şi geruit....
Amintiri... Astăzi nu mai suntem copii şi nici nu mai avem voie să fim... Astăzi avem privilegiul de a fi fericiţi aducându-le copiilor bucuria pe care am primit-o şi noi cândva...
Da, nu mai suntem copii!... În logica firii mă repliez spre mine, spre maturizarea relaţiei mele cu Cerul... Am pierdut naivitatea copilăriei şi-n locul ei trebuie să se fi alcătuit consistenţa credinţei şi certitudinea Iubirii Lui... Aşa o fi?...
Închid fereastra gândurilor mele de adult...şi deschid pleoapele copilăriei mele nevinovate...Totul e alb şi pe frunte şi în gând...La picioarele mele s-a aşternut cadoarea strălucindă a zăpezilor bucuriei...Vreau să o cuprind şi vreau să mă cuprindă...Îngenunchez şi mă tăvălesc în alb, nebun de fericit...precum copilul de altădată...
Următoarele gânduri sunt ale tale!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu