sâmbătă, 19 decembrie 2009

Conştiinta - glasul lui Dumnezeu


"De veţi căuta după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele,

vă voi da ploaie la timp...veţi mânca pâinea voastră cu mulţumiri...nimeni nu vă va tulbura...căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta...Iat de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele,...îmi voi întoarce faţa împotriva voastră...”

(Leveticul cap. 26)



Pentru cel care caută să împlinească mereu cuvântul lui Dumnezeu, glasul conştiinţei răsună liniştitor. Conştiinţa ne mustră, ne urmăreşte viaţa, aduce căinţă în sufletul nostru şi ne îndeamnă la statornicie. Glasul conştiinţei este glasul lui Dumnezeu în sufletul celui credincios.

Conştiinţa l-a făcut pe David să se căiască de păcatul săvârşit. Conştiinţa l-a ţinut pe Iov statornic în grelele sale încercări. Conştiinţa l-a întors pe fiul riripitor înapoi la tatăl său.

În fiecare dintre noi răsună acest glas al conştiinţei. Ferice de cel care aude acest glas şi i se supune cu smerenie, căutând să facă voia lui Dumnezeu.

Constatăm însă cu tristeţe că grijile lumeşti, alergarea după lucrurile materiale, înăbuşă acest glas Dumnezeiesc. Se întâmplă ca, de la o vreme, conştiinţa să adoarmă şi să nu te mai mustre pentru nici un fel de păcat. Din când în când, câte un sol al lui Dumnezeu încearcă să trezească această conştiinţă adormită, întunecată de păcat, aducând un necaz, o suferinţă, o încercare.

Se ridică însă o întrebere: Cum putem deosebi glasul conştiinţei celei adevărate dintre multe alte glasuri, care vin de la cel rău?

Răspunsul? Prin rugăciuni stăruitoare, prin citirea Sfintei Scripturi, prin spovedanie şi prin legătura frăţească. Acestea ne ţin treji şi ne ajută să deosebim totdeauna glasul conştiinţei cel care vine de la Dumnezeu. El Se foloseşte de conştiinţă, pentru a ne putea izbăvi de ispitele ce vin de la diavolul care de multe ori se îmbracă chiar în înger de lumină.

Să ascultăm deci cu toată fiinţa noastră de glasul conştiinţei şi, aşa după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, să ne ferim de tot ce ni se pare că este rău...

Închei cu felul în care un indian a definit conştiinţa, pare un pic amuzantă dar este foarte semnificativă:


"Conştiinţa este un obiect triunghiular ascuţit care locuieşte în interiorul meu. Când fac ceva rău, se învârte şi îmi produce mari dureri. Dar dacă fac în continuare lucruri rele, obiectul se va răsuci atât de mult, încât colţurile sale se vor toci şi nu-mi vor mai produce nici o durere.”

Cum stam oare fiecare dintre noi, cu obiectul triungiular?

Un comentariu:

Mariana spunea...

Slăvit să fie Domnul!

...E uluitor!!!...Când Domnul vrea să ne spună ceva, ne spune ca să auzim!
Adormisem noaptea trecută un pic tristă...Greşisem faţă de un semen al meu...Mă miram de mine însămi cum de am putut fi în stare?!...Eu credeam că ştiu să iubesc! Mă înşelasem! Nu atinsesem înălţimile pe care le doream...Mă durea! Simţema că Domnul era dezamăgit...Am aţipit pentru două ore, apoi m-am trezit cu aceeaşi tristeţe! Un glas lăuntric mă ,,acuza"...Nu eram împăcată deloc...Am deschis laptopul, şi am citit articolul ,,Conştiinţa - Glasul Lui Dumnezeu"...Din clipa aceea nu am mai avut linişte...Mi-am chinuit somnul...şi în zori nu am fost în stare decât să cer iertare...fără să explic prea mult...Nu gresisem tare...dar nu trebuia deloc!Deloc! Eram atât de deazamăgită de mine! Aşa m-am smerit! Şi aşa am plâns în mine toată ziua!
Să fi fost acesta ,,Glasul conştiinţei"? adică Glasul Lui Dumnezeu?
Am primit cu bucurie încă o lecţie ! Mulţumesc Domnului, şi îţi mulţumesc şi ţie, Sorin!

IARTĂ-MĂ!

Mă-ntorc la Tine, dulcea mea Lumină!...
Primeşte-mă că-s fiu risipitor...
Mă strânge-n braţe!...Grabnic mă alină...
Şi iartă-mă că ştiu că Ţi-a fost dor.

Îngenunchez smerit şi plin de teamă,
Că ţi-am greşit cu-atâtea înrobiri...
Sunt obosit şi inima mea cheamă
Fiorul sfânt al primelor iubiri.
Atunci când Tu şi eu mergeam de mână
Înlănţuiţi pe-ngustele cărări,
Când Universu-ntreg părea să ţină
Un candelabru sfânt în depărtări.

O, draga mea Lumină, mă primeşte
Şi lasă-mă să plâng la pieptul Tău...
Mi-e sufletu-nsetat şi Te doreşte
S-aprinzi luceferi sfinţi în negrul hău.

Cuprinde-mă, Lumină, şi mă iartă!...
Mai dă-mi un strop din strălucirea Ta!
Dă-mi aripi de lumină şi mă poartă
Spre albe zări, să nu Te pot uita!
Redă-mi lumina-n ochi uimiţi de Tine
Şi un surâs pe chipul fericit...
Îţi mulţumesc, Lumină!... Eşti în mine!
Iertarea Ta deplină m-a iubit...

Mi-ai prins din nou în păr cununi de raze...
În suflet mi-ai aprins un cucubeu...
Lumină-mi eşti comoară de topaze,
Lumina mea cea dragă – Dumnezeu!
Amin!