Primul examen de iubire: Îmbrățișarea

Noi ne-am născut din dragoste şi pentru dragoste. Pe pământ trebuie să învăţăm să iubim, căci în ceasul morţii vom avea de susţinut un examen de iubire. Dacă aici, jos, vom dovedi un progres suficient, atunci vom avea de trait o veşnicie în Iubire. Pe când, ori de câte ori ne iubim numai pe noi înşine dintr-un egoism instinctiv, comitem o mare greşală împotriva propriului nostru scop, împotriva propriei noastre soarte.

De altfel, sunt doar două iubiri : iubirea faţă de noi înşine şi iubirea faţă de ceilalţi şi în Dumnezeu. A trăi înseamnă să alegi între cele doua iubiri.“Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pecelălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. “; “Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.” (Matei 6, 24 si 1 Ioan 2, 10 – 11)

Iată cum vede această iubire Cuviosul Paisie Aghioritul, în cartea "Patimi şi virtuţi", Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007:

Centenar Oastea Domnului ( 1923 -2023 ) - Satul Holbav, jud. Brașov

 

File de istorie - Holbavul și holboșenii anului 1908

 

Holbavul numără peste 300 de familii, dintre cari numai cam 1ai parte au locuinţele una lângă alte, formând sat compact, restul locuesc risipiţi pe dealurile şi colinele din împrejurime, unde-şi au moşia şi vitele. Aceştia numai Dumineca şi în sărbători tulesc la sat. Holboşenii sunt lucrători de pământ, economi de vite şi cărbunari. 

Adeseori pe stradele Braşovului întâlneşti nişte oameni plini de praf de cărbuni, de sus pănă jos, ducând în carăle lor mici saci de cărbuni, pe cari îi vând cu preţ bun, căci se întrebuinţează de fierari şi la călcatul albiturilor cu fierul. Sunt holboşeni. 

Chipuri de preoţi de altă dată - Samuil Mija din Holbav (1806—1868)

Istoria zbuciumată a Bisericii noastre Ortodoxe străbune, atît de strîns împletită cu cea a poporului român, scoate mereu la lumină chipuri de preoţi şi credincioşi a căror amintire colbul anilor nu reuşeşte s-o înghită niciodată. 

Un astfel de chip a fost şi preotul Samuil Mija, care — acum aproape un secol şi jumătate (1830), cînd avea vîrsta de numai 24 ani — a fost rînduit de episcopul Vasile Moga să păstorească pe iobagii din localitatea Holbav (prot. Braşov), risipiţi prin văi şi culmi de dealuri, pe o întindere de aproximativ 40 km. 

Veniți din părţile Făgăraşului (corn. Toderiţa), preotul Samuil Mija a slujit neîntrerupt obştea sa credincioasă, sub toate laturile, printr-o muncă de totală dăruire, vreme de 38 ani. 

Nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând

 

Oriunde este luptă, acolo trebuie să fie şi eroi. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri. Dacă tu nu vezi eroi peste tot şi din toate părţile, asta nu înseamnă că ei nu sunt. Sunt, sunt destui. Sunt şi în casă, şi pe stradă, şi în spital, şi pe ogor: fiindcă nu toţi eroii se află între generalii acestei vieţi, ci şi între soldaţii de rând. Bucură-te în Domnul!

Minunate sunt observaţiile tale, suflet de viteaz! Fără credinţă nefăţarnică şi tare în Dumnezeul cel Viu nu există eroism. Iar unde nu există eroism, oamenii se slujesc numai de viclenie şi uneltiri.

Cuvânt pentru pomenirea eroilor, în ziua de Înălţare

 „Să chemăm la masa bucuriei  şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă.

Parcă-l vedem  cum glontele-i străpunge pieptul  cu iuţeală de fulger! 

Sângele lui curge mereu din rană,  iar el începe să aibă vedenii. 

Între altele,  i se înfăţişează bătrâna sa mamă,  care-l prinde de mână  spre a-l aduce la Biserică,  ca în copilărie.

Cum? 

Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată? 

El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce?

Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate? 

Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta? 

Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară! 

Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.

Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii. 

Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste. 

Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”.

Ostaşul moare apoi. 

Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.

 Amin.

 prof. dr. Ioan Broşu

sursa:https://doxologia.ro

„Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”

Pentru că astăzi este 25 Mai, sărbătoarea Înălţării Domnului, dar zi dedicată şi cinstirii tuturor eroilor, mă duc cu gândul la o veche vorbă românească: „Eroii nu se plâng, ci se preamăresc!”. Astăzi eşti luat în râs dacă vorbeşti despre credinţă, despre eroi şi eroism, despre nevoia de modele vii, de curaj, de statornicie, de sacrificiu, de nevoia rostirii fără teamă a adevărurilor de credinţă şi de moralitate. Astăzi lumea nu mai crede în aşa ceva. Într-o astfel de societate este greu să vorbeşti despre comori nepreţuite, pentru că istoria lor este tot mai ne-nţeleasă. Lumea a evoluat, tineretul caută alte modele, cele vechi – sunt prea vechi. Se mai spune că poporul care-şi uită eroii, care nu-şi cinsteşte martirii şi care îşi dispreţuieşte părinţii nu-i vrednic să trăiască. Duhovniceşte este tot la fel, pentru că rupţi de aceste modele vii, rupţi de părinţii noştrii duhovniceşti, suntem rupţi de viaţă, fără viitor şi rupţi de Dumnezeu.

De ce are nevoie dragostea de dovezi?

Auzim adeseori că fără dovezi, nu există iubire.

Cât de importante sunt pentru mine, aceste dovezi de iubire?

Poate dura o prietenie fără aceste dovezi de iubire?

Nu, spun eu, o prietenie, are nevoie de încredere reciprocă, este vital acest lucru.

Eu cred că dovezile de iubire sunt carburantul care face să ardă şi intensifică dragostea.

Când dovezile de iubire lipsesc, lipseşte şi dragostea.

Uneori încerc să-mi exprim sentimentele, să scot la iveală dovezile mele de iubire, pentru un semen sau altul, dar nu primesc nici un răspuns. Atunci am senzaţia că vorbesc singur, şi mă retrag în mine întrebându-mă: “Oare cer prea mult decât sunt eu capabil să ofer?”

14 mai – Ziua naṭională de cinstire a martirilor din temniṭele comuniste - „Fă-ţi testamentul, banditule! S-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău!“

Această zi a fost aleasă simbolic: pe 14 mai 1948 (mai exact, în noaptea de 14/15) a fost primul val masiv de arestări de după instalarea comunismului.

Printre sutele de mărturii ale foştilor deṭinuṭi și martiri din temnițele comunicte, există și mărturia poetului și scriitorului creştin ortodox Traian Dorz - Psalmistul Golgotei 

De-a lungul existentei sale zbuciumate, presarata cu scurte pauze, poetul a totalizat peste saisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la saptesprezece ani de munca silnica pentru întreaga lui activitate prin închisori şi colonii de muncă, precum Gherla, Periprava şi Ghencea. În dosarele Securităţii, cea mai mare vină a sa a fost că era liderul mişcării religioase Oastea Domnului şi scria texte creştine.

Decretul de gratiere generala din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însa supravegheat pas cu pas si împiedicat sistematic sa scrie si sa-si manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemarile inopinate la organele de securitate îl vor tine mereu într-o stare de alerta. Interdictiile devin acum si mai suparatoare si umilitoare.

Iată mărturia Poetului:

"Aici, în libertate, între fraţi, în trăirea obişnuită, Hristos, Domnul nostru, ne-a lăsat trei mijloace binecuvântate pentru viaţa noastră duhovnicească: Cuvântul Său – Biblia, rugăciunea şi fraţii. Adică Biserica şi adunarea. Prin acestea ne hrănim, respirăm, creştem, rodim...

Dar, în cuptorul de foc, nu le mai avem pe nici unele din acestea. Acolo Biblia este oprită, rugăciunea interzisă, adunarea pierdută... iar trebuinţele fiinţei noastre sunt cele mai chinuitoare. Atunci, în locul tuturor mijloacelor obişnuite, vine El, Domnul Iisus, la noi, pe cu totul alte căi decât prin Biblie, prin rugăciune sau prin fraţi. Stările prin care vine El sunt de aşa fel şi de aşa intensitate încât nu pot fi cuprinse în graiul omenesc. Este ceva ca o răpire în rai – deşi totuşi nu este aşa. Este, deşi nu este, o coborâre a raiului în tot lăuntrul şi în toată înafara întregii noastre fiinţe. Vezi, deşi nu vezi, cerul deschis. Auzi, deşi nu auzi, pe Hristos grăind aievea cu tine... Nu mai eşti, deşi mai eşti încă, într-un cuptor. Îţi pare şi nu îţi pare că eşti în cer. Ştii că eşti tu şi nu ştii că eşti tu acela.

Cine poate să-mi înţeleagă aceste cuvinte, va înţelege.

Îmi este sete şi dor

Mi-e dor, să ating cerul dintr-un zbor,
Să uit că-n lume-s călător...
Mi-e dor, de visele din copilărie,
Aş vrea şi azi, la fel să fie!
Mi-e dor, de seninul din privire,
Mi-e dor, de acel dor, numit IUBIRE!

Cum se desparte în silabe cuvântul DOR ?!...sau cuvântul DORUL?!... sau DORURI ?!...
Dorul, pentru cei care ştiu ce este iubire de Dumnzeu şi pentru aproapele, se desparte întodeauna în două silabe.
Do-rul, jumătate la unul şi jumătate la celălalt pentru a fi mai uşor de purtat pe umeri!
Dorul este o cruce destul de grea şi când doi sau mai mulţi pun umărul sub ea, devine mai uşoară.

..Dar cu ce cuvânt rimează cuvântul DOR ?!...
Dor rimeză cu Dor. Cui nu i-a fost niciodată dor de dor?

Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.

Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întruneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Hristos a înviat din morţi
- în cel dintâi ceas al zilei,
- în cea dintâi zi a săptămânii,
- în cel dintâi anotimp al anului.

Hristos, pârga celor adormiţi ( 1 Corinteni 15, 20 );
Hristos, Cel Dintâi ( 1 Corinteni 15, 23 );
Hristos, Capul Trupului, al Bisericii;
Hristos, Începutul;
Hristos, Primul născut dintre cei morţi;
Hristos, Care în toate lucrările trebuie să aibă întâietate ( Coloseni 1, 18 );
Hristos, Domnul împăraţilor pământului ( Apocalipsa 1, 5 );
Hristos, în Numele Căruia trebuie să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ ( Filipeni 2, 10 )
Hristos, Care ne iubeşte, Care ne-a spălat de păcatele noastre cu Sângele Său, Care a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Lui, şi Căruia I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
Hristos acesta, Hristos cel ce fusese răstignit, batjocorit, dispreţuit, părăsit, mort şi îngropat pentru păcatele noastre. Da, Hristos acesta a înviat. Slavă învierii Lui!…

Acum, după ce Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic. Avem poruncă nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic – ci să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin: Hristos a înviat şi El e viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Traian Dorz
din cartea: “Hristos – Mantuitorul nostru” , Capitolul 20

Doamne-n săptămâna asta

Doamne-n săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ţi suferim alături când Tu sui a Crucii cale,
să simţim şi noi cum Crucea ne apasă şi ne doare,
să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.

Doamne, să-Ţi simţim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeaşi hulă şi batjocură, şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate,
să simţi şi Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ţi ajut să mi-o poţi duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e de-ajuns câţi ani din viaţă Ţi-am făcut şi eu ruşine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă şi firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
şi, privindu-Ţi agonia, s-o văd şi pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai ieşit Tu Fără Moarte,
sfintele mironosiţe şi-ai Tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne-alături, şi-nvierea mea s-o creadă.

Atunci ştiu că şi-n a Doua Fericită Înviere
aş veni şi eu cu Tine în Mărire şi-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri şi-n ruşine,
vom fi-alături şi-n Mărire, să împărăţim cu Tine.

autor Traian Dorz

„Invăţaţi-vă să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”

În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.

Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.

Mitropolitului Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

De-aş fi

De-aş fi frunză,
aş doini mărturisind
trecerea noastră prin timp,
de la primul ghiocel
până la ultimul colind.

De-aş fi pasăre,
aş zbura purtând pe aripi
credinţa în înviere,
împrumutându-mi aripile
celor ce încă nu ştiu să zboare.


De-aş fi o piatră,
- nu de poticnire -
m-aş face bornă de hotar
şi aş striga neobosit:
,,De aici în colo, e oprit!”

Fluture dacă aş fi,
L-aş ruga pe Dumnezeu
să mă facă curcubeu,
ca, zburând pe acest pământ,
să amintesc de Legământ.

Şi rubin de-ar fi să fiu,
m-aş dărui celor ce scriu,
amintindu-le mereu
ce am fost şi ce sunt azi,
şlefuit de Dumnezeu.

Dar sunt ceea ce sunt...
Şi sunt fericit
că Timpul eşti Tu
şi din toate mi-ai dat să fiu om
zidit după chipul Tău.

Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?

"Am auzit azi şoapta Lui?...Am recunoscut-o?...E linişte în inima mea?"

Normal ar fi ca şoaptele Lui calde şi blânde, să fie ca cea mai scumpă muzică pentru urechile mele, dar uneori nu este aşa ... Inima Lui să fie în inima mea, pentru că numai aşa va putea fi linişte în inima mea, numai aşa inima Lui şi inima mea vor putea să bată amandouă la unison.
Ce cuvinte calde le-a şoptit Domnul Iisus, Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob, Ioan, fiilor lui Zevedei, de au lăsat totul şi s-au dus după El?!
Tot aşa ne cheamă şi pe noi, cu aceleaşi şoapte: “Vino după Mine!” Însă mulţi dintre noi nu mai ascultăm această minunată şoaptă a harului, că este aşa, ne stă mărturie neliniştea din inimile noastre.

"Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?"

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul

 

Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
pe munţi plutiţi şi-n văi să staţi,
pe munţii nalţi ai curăţiei
şi-n văi, mai jos ca toţi ceilalţi;
pe munţi, căci Domnul e lumină
şi-n văi, căci Domnul e smerit.
– Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
n-aveţi alt loc mai fericit.

Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
pe-un mal înalt şi-ngust să staţi,
înalt, mereu în văzul lumii
şi-ngust, mai drepţi ca toţi ceilalţi;
că-n Domnul nu e părtinire
şi Domnul nu-i şovăitor.
– Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
n-aveţi un alt loc mai uşor.

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul,
de foc şi drum vă pregătiţi,
de foc, căci focul e-ndrăzneală
de drum, căci drumu-l moşteniţi.
Cât Dumnezeu este-ncercare
şi cât în lume-i domn cel rău
– tu, cel ce aperi Adevărul,
pe cruce este locul tău!

de Traian Dorz

Oastea Domnului – recurs la memorie și la istorie

 

A scrie despre cea mai mare Mişcare de Renaştere spirituală din România, şi nu numai, este nu doar o provocare intelectuală, ci şi o mare responsabilitate, ce onorează resorturile sufleteşti ale celor care iubesc, trăiesc sau sunt „lucrători” pe ogorul bogat al Oastei Domnului. Cei 100 de ani de existenţă nu au fost lipsiţi de agonie, dar şi de extaz, de cumplite încercări, dar şi de emulaţii spirituale fără precedent în istoria creştinismului românesc.

De la naşterea Mişcării duhovniceşti, în noaptea dintre anii 1922-1923, şi până în anul 1948, când a fost interzisă de către oficialitatea Bisericii şi, ulterior, de către Statul Comunist, Oastea Domnului a avut puţine momente de linişte. Viziunea Părintelui Iosif Trifa de a aduce o restartare spirituală în peisajul viciat al societăţii, prin inspirata şi providenţiala „Naştere din nou” nu doar că a adus un plus de valoare morală societăţii româneşti, ci şi o consolidare bisericească şi intelectuală.

Ca patrimoniu cultural, Oastea Domnului a scos şi tipărit mii de cărţi, ziare, reviste, foi de mare însemnate pentru poporul român, care au stârnit o emulaţie spirituală inegalabilă până atunci.

Despre cinstirea Maicii Domnului

"1. Credinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

2. Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.

3. Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Privind la Sfânta Fecioară Maria, am învățat ce înseamnă statornicia

Ținând cont de scrierile Sfinților Părinți cu privire la Sfânta Fecioară Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, putem spune ca oricât de frumos și de mult am scrie despre ea, întodeauna mai este loc de alte și alte cuvinte mai frumoase. Prin Duhul Sfânt, Maica Domnului a devenit și Maica noastra, a tuturor, a devenit bucuria creștinilor și maica Vieții, căci a născut pe Cel ce a dat viață tuturor celor morți în Adam.

Sfânta Fecioară Maria, pe cât a fost înălțată de laudele îngerului, pe atât s-a smerit înaintea lui Dumnezeu. Învățăm de aici că “smerenia este temelia sfințeniei”, este scara ce ne urcă la cer.

Privind sfintele icoane ce ne-o înfățișează pe Sfânta Fecioară Maria, vedem icoana unui suflet curat, vedem oglinda bunei-cuviințe. Modestia îmbrăcămintei impresionează și ne dă de gândit, căci “modestia este podoaba omului cinstit”.

Secretul unei poezii: BLÂNDUL PĂSTOR de TRAIAN DORZ

Am putea spune ca poezia este emblematica pentu Traian Dorz.In ultima vreme,a cunoscut o populartitate atat de mare, incat a fost inclusa si in manualele de religie.Devenind textul unei PRICEASNE omonime ce se canta si in Biserica,poezia a cunoscut o popularitate nebanuita.

PRICEASNĂ, pricesne, . (din sl. precistina preacurat/a.)Denumirea se foloseste,mai ales, in Ardeal.In restul tarii poarta numele de chinonic si este o cвntare bisericească ortodoxă care se canta in timpul Sfintei Liturghii ,cand preotul şi credincioşii se оmpărtăşesc . Termenul a fost extins la o gamă largă de cвntece aparţinвnd folclorului religios . Conţinutul tematic este vast: rugăciuni de iertare , mulţumire si laudă adresate lui Dumnezeu, Fecioarei Maria şi sfinţilor. Sunt cвntate mai ales оn bisericile parohiale de către credincioşi, dar au intrat si in repertoriul interpretilor populari ,fiind popularizate sub numele de „Cantari manastiresti”.

"Prietenul adevărat iubeşte oricând"

In cartea Proverbe, cap. 17, v. 7 se spune aşa: "Prietenul adevărat iubeşte oricînd şi în nenorocire ajunge ca un frate"

Dar prietenia înseamnă mai mult decât a avea un umăr pe care să plângi. Domnul Iisus a câştigat afecţiunea celor din jur prin faptul că le dezvăluia sentimentele Sale. El a lăsat să se întrevadă că-şi dorea iubirea celor din jur şi nu S-a simţit jenat să-şi deschidă inima faţă de cei în care avea încredere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dezvălui sentimentele tale tuturor celor pe care îi întâlneşti ci mai degrabă trebuie să fi sincer cu fiecare, să manifeşti înţelegere faţă de cei din jur, esenţial pentru începutul unei prietenii adevărate.

Prietenia costă timp şi sentimente...trebuie să fi dispus să dăruieşti. Preţul pe care-l cere o prietenie, este însă negociabil în comparaţie cu preţul pe care-l cere lipsa de iubire - o viaţă goală şi însingurată.

Căldura dragostei Domnului : Mama

 A scrie despre mamă aşa cum se cuvine...

a vorbi despre dragostea de mamă,
despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot.

Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti.
Iubirea fiicelor...iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar...

Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc.

Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.

DE CE NU EŞTI CINSTIT?

 De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!

De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!

Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!

Scrisoare pentru cei ce nu mai cred în Dumnezeu

 Am auzit dragă frate că nu mai crezi în Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute, în Tatăl Nostru cel Ceresc, în Mântuitorul nostru drag ce S-a jertfit pentru mine, pentru tine şi pentru noi toţi, în Duhul Sfânt de Viaţă Făcătorul şi Sfinţitorul, în Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită.

            Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am sa încerc să aduc câteva argumente, care să te facă să te gândeşti foarte bine înainte de a mai afirma vreodată că tu nu crezi în Dumnezeu.

            Doresc să pornim de la un verset minunat din Sfânta Scriptură, care spune aşa: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18,1)

           

Deci dragă frate hai mai întâi sa privim puţin cerul. Vei fi de acord cu mine când voi spune că este minunat, mai ales noaptea când e senin şi îl vezi încărcat de o mulţime de stele. Şi cu toate că sunt atât de multe, toate stelele şi planetele, sunt aşezate ca mecanismul unui ceasornic, de foarte mare precizie. Pentru aceasta noi cunoaştem, de exemplu, când va fi următoarea eclipsă şi cât va dura, sau ştim exact mersul fiecărei planete. Deci nimic nu este haotic ci toate cele din cer se supun unor legi.

Scrisoarea unui fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea

 O scrisoare a Părintelui Iosif

E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa” din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes), la 1 martie 1906, către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da! Numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”.

Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.

Trezeşte-ne, Doamne, să nu cădem de frig

 Cine vrea să împrăştie căldură, trebuie să rezite mai întâi frigului!

De ce sunt atât de mult iubiţi ghioceii, doar pentru că sunt vestitorii primăverii?

Nu numai, ci şi pentru faptul că au învins frigul, au crezut în primăvară.
"Întâi să fim, apoi să facem!", spune fr. Traian Dorz, haideţi să fim şi noi printre acei ghiocei care vestesc primăvara duhovnicească!

E încă iarnă afară, dar în suflet se arată zorii unei minunate şi prietenoase feţe ale iubirii. Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru, Care ne-a înflăcărat şi în iarna aceasta, cu atâta dragoste, cu atâtea fericite gânduri de dor şi biruinţă... A fost ger în iarna aceasta, l-am biruit, rămânem însă suflând în mâinile credinţei care se tot răceşte... Nu, să nu ne fie frică de iarna de afară, să ne temem de iarna din noi. Ce grozavă este o astfel de iarnă! Şi ce prăpăd face viscolul ei acolo unde stăpâneşte!

O poezie cât o predică - Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat

Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.

Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.

Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,

Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?

Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,

Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui? 

Cutremurul din Turcia (1939) și cutremurul din România (1940)

 

Cutremurul din Turcia

 

În anul 1939, un groaznic cutremur a zguduit ţara turcească pe o întindere de pământ cât jumătate din ţara noastră. Au fost zeci de mii de morţi, 12 oraşe şi peste 80 de sate complet distruse.

Localităţi în plină dezvoltare şi capitale de judeţ, dintre care şi vestitul oraş Kayseri (fosta Cezareea Capadociei), au fost şterse de pe faţa pământului şi foamete mare a cuprins fiinţele rămase sub cerul liber, fără adăpost şi în gerul cel mai cumplit, fără hrană.

Dar mai mult în centrul regiunii unde a fost groaznicul cutremur lângă muntele vulcanic Ergias, înalt de peste 4000 metri se înalţă muntele vulcanic Ararat, cu o înălţime de peste 5000 de metri (munte pe care s-a oprit corabia lui Noe după cele 40 de zile şi nopţi de potop); dar de această dată muntele nu  a mai fost locul de scăpare, ci el a aruncat valuri de foc şi pucioasă, iar lumea îngrozită a fost prinsă de un mare potop de ape din râurile ce se revărsau.

"Free hugs"

Într-o zi, un tip care se întorcea dintr-o călătorie şi-a dat seama că nu îl aşteaptă nimeni.

Îşi dorea să existe cineva care să-l aştepte şi pe el, să-l îmbrăţişeze la sosire şi să-i zâmbească: "Atunci când am ajuns în Sydney, tot ce aveam era o geantă plină de haine şi o lume plină de probleme. Nimeni nu m-a întâmpinat la sosire. Am ajuns un turist în propriul oraş. Stând acolo, la terminalul de sosire, şi privindu-i pe ceilalţi pasageri cum se îmbrăţişau râzând cu prietenii şi familia, am dorit şi eu să existe cineva care să mă aştepte şi pe mine. Cineva care să fie fericit că mă vede. Să îmi zâmbească. Să mă îmbrăţişeze. Am luat un carton şi un marker şi am făcut o pancartă. Am căutat cea mai populată intersecţie de pietoni din oraş şi am ridicat această pancartă deasupra capului, cu cuvintele "Free hugs" ("Îmbrăţişări gratuite") inscripţionate pe ambele părţi. Timp de 15 minute, oamenii s-au uitat pur şi simplu prin mine. Prima persoană care s-a oprit m-a bătut uşor pe umăr şi mi-a spus că în acea dimineaţă câinele ei tocmai murise. Şi că, tot în acea dimineaţă, s-a împlinit un an de la moartea singurei ei fiice. Mi-a zis că lucrul de care avea nevoie acum, când se simţea cea mai singură persoană din lume, era o îmbrăţişare. Ne-am pus mâinile unul în jurul celuilalt şi, atunci când ne-am despărţit, ea zâmbea".

Criteriile bârfei

 Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” de pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.

Simplificati-va viata!

Am învăţat că pentru o viaţă liniştită, lipsită de grijile lumeşti trebuie să-mi simplific viaţa de zi cu zi.

Am învăţat aceasta citindu-l pe Cuv. Paisie Aghioritul, în cartea “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“:

"Simplificati-va viata!

Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

Lăsați-l să se nască...

Lăsați-l să se nască în liniște și-n pace,
Nu are nicio vină copilul năzdrăvan,
E Ziua lui și gata, nu-i nimeni s-o revoce,
Cum e și ziua noastră în fiecare an!

Așa precum se naște din sinea ei lumina,
Așa precum se naște pârâul dintr-un val,
Lăsați-l să se nască din Dragoste, deplina,
De când aștept să treacă Poetul prin Ardeal!

Lăsați-l să se nască, oricum și-așa de-o vreme
Nu prea se mai întâmplă minuni aici sub soare!
Mă-ntreb, de Eminescu azi cine se mai teme?
Mă-ntreb știind răspunsul durut din întrebare.

Lăsați-l să se nască, e dreptul lui acum,
 Precum în Munți se naște ecoul din ecou,
 Nimic din Eminescu azi nu mai e postum,
 Nepotolit cuvântul cel scris e-atât de nou!

 Nicolae Nicoară-Horia
15 ianuarie 2014 

Poetul Traian Dorz despre Poetul Mihai Eminescu

 

În fiecare an, pe data de 15 ianuarie, Mihai Eminescu, „Luceafărul poeziei românești” ajunge la inimile celor care îl omagiază. 

Anul acesta se împlinesc 173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, iată mai jos câteva gânduri ale psalmistului Golgotei, poetul şi scriitorul creştin Traian DORZ (1914 - 1989), scrise, veți vedea și simți, cu atâta admirație și recunoștință pentru Mihai Eminescu, poet naţional şi universal:

 

"Şi fiindcă tot eram aici, foarte aproape de cimitirul Belu, unde ştiam că este mormântul marelui poet Eminescu, pe la care nu fusesem de mulţi ani, am mers să-l mai vedem.

Am trecut pe lângă toate celelalte morminte cu nume cunoscute, ale unora dintre cei mai aleşi scriitori ai neamului nostru şi am ajuns la mormântul frumosului luceafăr al poeziei noastre vii. Era acoperit cu flori verzi şi proaspete, ca şi mormântul părintelui Oastei noastre vii.

– Ce-i aducem noi acestui suflet mare, am zis eu, dacă am venit acum pe neaşteptate aici lângă odihna lui zbuciumată? Flori văd că are destule şi văd că mulţi îi aduc flori. Noi să-i aducem ceea ce cred că îi aduc puţini sau poate nimeni. Să-i aducem rugăciunile şi lacrimile noastre.

Şi cu cea mai profundă iubire înlăcrimată, participantă la suferinţa, la dragostea şi la jertfa lui aduse pe altarul frumuseţii şi poeziei adevărate, am aşezat în faţa mormântului lui Mihai Eminescu lacrimile noastre. Şi în faţa Tronului lui Dumnezeu rugăciunile noastre cele mai fierbinţi pentru odihna şi mângâierea în lumea cealaltă a sufletului său atât de zbuciumat în lumea asta."

( Traian DORZ, din "Istoria unei jertfe" , vol. IV /Anii 1976 – 1988, pag.475, - Sibiu: Oastea Domnului)

Viaţa este o sursă de bucurie

Ce nu face omul pentru viaţa lui atunci când este în pericol?!

În Vechilul Testament, în cartea Iona, găsim o relatare despre o corabie ce a fost surprinsă de furtună pe mare. Corăbierii, când au văzut pericolul, s-au înfricoşat şi au strigat fiecare la dumnezeul lui. Mai târziu, ei au strigat într-un glas către Adevăratul Dumnezeu - Dumnezeul lui Iona - ca Acesta să aibă milă de ei, pentru ca să nu piară. În disperarea lor de a nu pieri, ei au aruncat în mare încărcătura din corabie, spre a o face mai uşoară. La fel au făcut şi marinarii descrişi în Faptele Apostolilor, cap. 17, 13-44.

Din aceste relatări, reiese clar cât de preţioasă este viaţa. Fără de ea nu putem face nimic. Marinarii au început să-şi sacrifice bunurile materiale în efortul de a-şi salva viaţa. Pe acelea le putem înlocui, dar viaţa, nu.

Catedrala Copiilor din Buzău - „Sfântul Sava”

 

Biserica este închinată Sfântului Sava, acest tânăr buzoian, ortodox, care a avut mare curaj să se lupte cu păgânii din acea vreme; pe unii chiar i-a convertit la Ortodoxie. Toată admiraţia pentru Sfântul mucenic Sava!

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, străromân care a pătimit în părțile Buzăului de astăzi, este legat cu numele de şase „Scrisori creştine, adevărate pagini patristice”, care au circulat la nord de Dunăre în perioada 372-374. Despre el vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare într-o amplă corespondenţă cu guvernatorul provinciei Sciţia Mică, Iunius Soranus. Martiriul Sfântului Mucenic Sava este certificat istoric în unele dintre cele mai apreciate consemnări hagiografice din perioada Bisericii primare.

L-a omorât superstiţia

 L-a omorât superstiţia ascultând ce grăiesc boii în noaptea de Sân Vasii (anul nou).

Grăiesc boii în ţara în care nu grăieşte cuvântul lui Dumnezeu.

Viaţa religioasă a poporului nostru e şi azi plină de superstiţie; în o bună parte e şi azi o amestecătură de creştinism cu păgânismul superstiţiilor. Iată o mult grăitoare întâmplare.

O veche superstiţie spune că în noaptea de Sân Vasii (anul nou) vorbesc boii. Un bătrân din Basarabia, dorind să afle ce grăiesc boii, îşi puse în gând să se culce în iesle pentru ca să-i audă grăind.

Un vecin şugubăţ, voind să facă o glumă, s-a strecurat şi el în grajdul boilor cu planul ca să grăiască el ceva – în numele boilor – făcându-l pe bătrân să creadă că de fapt boii au grăit.

SF. IOAN BOTEZĂTORUL ŞI „IONII” DE AZI

 

E timpul sărbătorilor de iarnă. Sau, mai bine zis, e timpul petrecerilor de iarnă, căci, începând de la Crăciun, petrecerile se ţin lanţ.

Acum, pe la Anul nou şi Botez, este mai ales timpul când tot creştinul cu „ceva dare de mână” ţine să-i tragă câte un chef. Acum iarna este, mai ales, timpul când se îmbată oamenii de „ziua numelui”.

Au început-o „Nicolaii” cu Sf. Nicolae, au venit apoi „Vasilii” la Anul Nou şi pe urmă vine grosul „Ionilor” din ziua a doua de Botez.

Vai ce păgânătate şi batjocură este aceasta! Despre nici un sfânt nu spune Sf. Scriptură că ar fi fost iubitor de chefuri şi beţii – iar cei ce poartă numele lor, „Nicolai”, „Ionii”, „VasiIii” etc. se îmbată în numele lor.