„Să chemăm la masa bucuriei şi pe sărmanul ostaş, care moare cine ştie unde pe nemărginitele câmpuri de luptă.
Parcă-l vedem cum glontele-i străpunge pieptul cu iuţeală de fulger!
Sângele lui curge mereu din rană, iar el începe să aibă vedenii.
Între altele, i se înfăţişează bătrâna sa mamă, care-l prinde de mână spre a-l aduce la Biserică, ca în copilărie.
Cum?
Mama sa nu-l va mai mângâia niciodată?
El nu-i va mai auzi niciodată glasul argintiu şi dulce?
Să fie, oare, acesta sfârşitul a toate?
Să moară singur singurel, aici, în arşiţă, fără de făclie în mână, în câmpul acesta?
Şi ostaşul se ridică deodată, într-o mână, nevoind să moară!
Amintirile din copilărie îi vin cu duiumul în minte.
Parcă aude un cântec bătrânesc, o doină, cu care îl adormea mama sa când era copil mic. Deodată aude clopotul din satul său chemând la vecernie în ziua Învierii.
Apucă cruciuliţa pe care i-o atârnase mama lui, când a plecat la oaste.
Are încă atâta putere să o sărute şi să zică gândind la mama lui: „La revedere în ceruri!”.
Ostaşul moare apoi.
Dar prin fiecare moarte a fraţilor noştri de pe câmpurile de luptă, creşte numărul învierilor noastre!”.
Amin.
prof. dr. Ioan Broşu
sursa:https://doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu