Minunea pe care am priceput-o mai târziu

Am plecat de la Mănăstirea Iviron cu această liniște care parcă ne dădea aripi. Știam că urma să mergem spre Vatoped...

Dar ceva în mine astăzi cere o oprire… nu în drum, ci în felul în care aleg să spun mai departe cele întâmplate. Pentru că nu toate se cer scrise neapărat într-o ordine cronologică. Unele… se cer mărturisite atunci când se luminează.

Și abia acum, în ajunul sărbătorii Sfântul Gheorghe, simt că ceea ce am trăit atunci nu mai este doar o amintire, ci și o minune. Și poate tocmai de aceea nu pot continua cronologic, ca și cum aș povesti un drum… când, de fapt, este o întoarcere.

O întoarcere la un moment pe care atunci l-am trăit… dar abia acum îl pricep.

La hotarul dintre mare și inimă

Ne aflam la hotarul dintre Mănăstirea Xenofont și Dohiariu. Între piatră și mare. Între statornicie și mișcare.

Atunci a fost doar un loc frumos.

Acum… îl văd ca pe o întrebare.

Iviron - lecția tăcută a Portăriței

Zorii dimineții ne-au găsit în Kareia într-o liniște adâncă, diferită de liniștea nopții, mai așezată, ca și cum tot ce se trăise în mine peste noapte continua să lucreze fără cuvinte. Nu dormisem cu adevărat. Sau poate dormisem altfel, cu mintea și inima în același loc, fără să se mai împrăștie în griji și gânduri. Spovedania, Împărtășania, cuvintele auzite, toate rămăseseră în mine ca o lucrare care nu se oprește.

Am pornit dis-de-dimineață spre Mănăstirea Iviron, iar drumul a fost tăcut. Nu mai era în mine aceeași curiozitate de la începutul pelerinajului, ci mai degrabă o așteptare liniștită, ca și cum ceva urma să se descopere fără grabă.

Mănăstirea, așezată între munte și mare, părea mai degrabă o poartă decât o construcție. Știam din cele spuse de Mihai N., ghidul nostru, că a fost zidită la sfârșitul secolului al X-lea de Ioan Iviritul, un om care a lăsat în urmă viața de curte, funcțiile și slava lumii, alegând să se retragă în viața de rugăciune. Și mă întrebam în mine, fără să găsesc un răspuns imediat, ce înseamnă cu adevărat să schimbi o lume întreagă pe tăcerea unei mănăstiri.

MIELUŢUL CINEI DE TAINĂ

 Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT

Era în Joia Mare, dimineaţa. În Ierusalim, sărbătorile Paştelui se apropiau de sfârşit. Urmau cele două zile mai mari. A doua zi era Vineri, ziua pregătirii, ziua dinaintea Sabatului, apoi venea Sabatul cel mare, care încheia cele şapte zile Pascale.

În toate casele fiilor lui Israel se pregătea jertfirea mieluţului pascal, în amintirea serii dinaintea eliberării strămoşilor lor din Egipt, când Domnul Dumnezeu poruncise ca fiecare familie israelită să taie un miel pentru masa de pregătire a ieşirii lor din robie, iar cu sângele mielului să ungă uşorii porţii, spre a fi un semn pentru îngerul nimicitor care va trece în noaptea aceea şi va ucide pe toţi întâii născuţi din casele asupritorilor poporului lui Dumnezeu.

Astfel, îngerul morţii intra în toate casele care nu aveau semnul sângelui pe uşorii porţii. Dar cei care aveau acest semn au fost salvaţi.

Deci toate casele şi familiile evreieşti se pregăteau, şi în acest an, cu mieluţul obişnuit, după tradiţie, pentru Cina de Paşti… În toate părţile vedeai oameni ducându-se şi venind, căutând să-şi facă rost fiecare de un miel pe care să-l taie, după cum fusese cândva porunca Domnului şi după cum se păstra cu sfinţenie şi acum obiceiul acesta străbun. Piaţa Ierusalimului era plină de mieluţi legaţi de picioare şi trântiţi pe jos, pregătiţi să fie luaţi şi duşi la junghiere.

† 8 aprilie - 14 ani de la nașterea în Ceruri a Părintelui Crăciun Opre, mărturisitor al ortodoxiei în temnițele comuniste, pătimitor în Experimentul Pitești

 Copilăria

Părintele Crăciun Oprea s-a născut în ziua de 17 iunie a anului 1925, în satul Cărăsău (Bihor), în apropiere de Munţii Codrului, din părinţii Crăciun Oprea şi Saveta Oprea. Bucuros şi sfânt ca o sărbătoare, i-a fost nu numai numele, dar şi obiceiul, căci toată viaţa sa Părintele a preţuit-o ca pe o sărbătoare şi şi-a desăvârşit-o prin vieţuire cinstită şi cuvioasă, dar şi prin grele pătimiri, ce i-au curățit sufletul ca aurul în topitoare. De la părinţii săi primeşte o aleasă educaţie creştină, plămădită cu bun simţ, cinste dar mai ales în frica de Dumnezeu. Despre copilăria sa şi bunăcuviinţa şi evlavia ţăranului român din satul său, Părintele Crăciun poveste aşa: „Sunt dintr-un sat oarecare, din Bihor, cu 500 de case; tot timpul tinereţii pe care l-am prins acolo ştiam că sunt numai 4 beţivi. Astăzi nu ştiu câţi sunt. Şi erau renumite numai 2-3 femei care nu erau cinstite. …În familiile noastre creştine când se lăsa post, şi de Sf. Maria şi de Postul Crăciunului era obiceiul să se spele cu leşie vasele şi se postea în timpul postului şi dacă aveai şapte vaci cu lapte, puneai laptele în oale de pământ şi în ajunul Crăciunului cei ce nu aveau vacă sau porc tăiat gustau din cele ce primeau de la cei ce aveau, ca în ziua de Crăciun să fie cu toţii fraţi şi cu poalele pline, şi cu Sf. Cuminecătură şi cu cele potrivite ca să fie toţi o familie. Această tradiţie se cuvine să o readucem noi”.

Kareia - locul unde am învățat să-L port pe Hristos

Se lăsa seara când am ajuns în Kareia și parcă fără să ne dăm seama am intrat într-un alt fel de spațiu, diferit de liniștea adâncă a mănăstirilor prin care trecuserăm până atunci. Kareia nu seamănă cu o capitală în sensul obișnuit, ci mai degrabă cu un târg monahal în care viața curge într-un amestec de rânduială administrativă și duh de rugăciune.

Am început să mergem pe strada principală, pavată cu piatră, și m-a surprins forfota locului. După atâta liniște, vedeam călugări grăbiți, mașini, pelerini, clădiri administrative, conacele în care locuiesc reprezentanții mănăstirilor… și totuși, nimic nu deranja în mod real. Era o ordine firească, ca și cum toate acestea își aveau locul lor și nu tulburau esențialul.

În centrul acestui mic oraș se află Biserica Protaton, spre care ne-am îndreptat aproape instinctiv. Se spune că aici este inima Athosului și că în acest loc Maica Domnului a cerut ca muntele să fie grădina ei. Nu știu dacă a fost sugestia sau ceva mai mult, dar în fața bisericii am simțit că nu sunt doar niște cuvinte, ci o realitate care se trăiește.

Mihai N., ghidul nostru, ne-a vorbit despre martirii care au pătimit în acest loc pentru dreapta credință, iar gândul că pășesc într-un spațiu sfințit nu doar de rugăciune, ci și de jertfă, m-a făcut să mă adun și mai mult în mine.

Ne-a vorbit apoi ghidul nostru, de Icoana Maicii Domnului Axion Estin. De faptul că aici s-a cântat pentru prima dată „Cuvine-se cu adevărat”...