marți, 30 iunie 2009

Suferinţa sfinţitoare - Facerea: 39; 40

3. Suferinţa sfinţitoare - Facerea: 39; 40


Printre străini ajuns-a Iosif ca rob lui Putifar,
Slujind cu-ndemânare mare şi-n casă şi afar’,
Că Domnul lui era cu dânsul în toate ce făcea,
Stăpânul său vedea tot sporul când mâna lui muncea.

Şi toate ale lui le-a dat lui Iosif spre-ngrijire,
Iar Domnul binecuvânta din cer - Ie
hova-iire -
Şi n-avea grijă Putifar decât să stea la masă,
Căci unde Iosif ajungea, era belşug în c
asă.

Cel rău însă nu doarme, într-o bună dimineaţă
Femeia lui Putifar, văzîndu-l frumos la faţă
Şi-a pus ochii pe Iosif, dorind să-l tragă spre păcat,
El însă, a fugit de isiptă, rămânând curat.

Dar femeia păcătoasă înlesni spre soţul ei
Prin suspine mincinoase, gânduri fără
de temei.
Şi-astfel Iosif, sol al păcii, ajunsese-ntemniţat,
El, printre tâllhari şi fameni, el, sublimu
l adorat!

Domnul, era cu Iosif şi-n această încercare,
Revărsând milă peste el şi binecuvântare
Încât mai-marele-nchisorii, dădu pe
mâna lui,
Temniţa şi pe toţi osândiţii împăratului.

Fierbea de mânie cel rău, că iar nu a izbutit
Să îl ducă în deznădejde, pe Iosif cel smerit.
Pierduse încă odată, o nouă bătălie…

Se pregatea de zor pentru o altă viclenie.

S-a întâmplat ca în aceeaşi temniţă s
ă fie
Doi dregători închişi de-a Faraonului mânie.
Mai marele paharnic şi mai marele pitar,
îşi ispăşeau multe greşale cu regret amar.

Iosif, văzându-le privirea cea de jale plină,
încercă cu vorba-i blândă, să aducă lumină:
- De ce sunt astăzi tulburate ale voastre feţe,
şi-n ochii voştrii se citeşte atâta tristeţe?

"- Fiindca-n ceas tarziu de seara v
ise tainice-am visat
Care pacea ne-au rapit-o si adanc ne-au tulburat."
Iosif le ceru sa-i spuna visul cel tulbur
ator
Caci cu-a Domnului putere le va spune taina lor.

- În noaptea ce-a trecut văzut-am în a’ mele vise,
o viţă cu trei coarde, ce-nfrunzise şi-nflorise.
Strugurii crescând, i-am stors. Şi-a
m pus paharu-n mâna mea...
l-am dat, apoi, umplut, lui Faraon pe tot
să-l bea. .

-Paharnic mare, iată ce-am înţeles din visul tău!
Acele trei coarde de vie, nicidecum nu-s semnul rău.
trei zile Faraon te ţine, apoi - e libertate .
vei fi din nou al lui paharnic, stăpânind pe toate.

Te rog să nu mă uiţi atunci când tu vei fi la bine,
să pui la Faraon o vorbă bună pentru mine!
Că eu sunt din pământuri de-ale evreilor, furat.
Te rog, din temniţă mă scoate , sunt nevinovat!

Atunci, mai-marele pitar, auzind tot ce s-a zis
mărturisi la rându-i tot ceea ce-a văz
ut în vis.
Însă tâlcuirea ce-a primit l-a întristat foarte;
va ieşi din închisoare, dar va fi dat la moarte.

Iar de ziua sa-mpăratul şi-amintise cu amar
Că în temniţă-aruncase pe paharnic şi pitar.
Pe paharnic îl cruţase, pe pitar l-a
spânzurat.
Dar mai marele paharnic pe biet Iosif l-a uitat.

Domnul, însă, nu îl uită, cum nu-i uită pe ai Lui
Care-aduc în întuneric din Lumina
Cerului.
Chiar de-i greu şi e durere suferind pentru Hristos,
Suferinţa-i sfinţitoare, frate drag! Ni-e de folos!


Amin.


P.S. Această poezie face parte dintr-o serile de 6 poezii care se doresc a cuprinde în versuri viaţa tânărului Iosif. Cu ajutorul lui Dumnezeu în curând vom începe şi a 6 poezie care va surprinde îmbrăţişarea dragostei din cap. 45, cartea Facerii. Aşteptăm sugestiile şi de ce nu versurile voastre AICI atunci când vom începe.

luni, 29 iunie 2009

Plutesc de fericire

Iată ultima creaţie a lui Sorin, a carei postare este o surpriză...
Sper sa fie una plăcută :)


Păşind cu talpa goală pe umede nisipuri,

Te caut cu ardoare în zecile de chipuri...

În juru-mi e cântare de candizi heruvimi

Şi văd cum zboară-n ceruri mulţimi de serafimi...


Orbit precum copiii de-atâta strălucire,

Eu plâng şi râd şi cânt de-atata fericire

Plutesc în zări albastre prin zeci de mii de sori,

Înconjurat de albe şi vesele ninsori.


Azi nu mai simt durere, nici suferinti, nici teama...

Că Tu mă porţi pe braţe precum o dulce mamă

În susurul cel dulce de raze şi de şoapte

Şi-n raiuri de lavandă de dincolo de noapte…


Cu flori de măr alb-roze îmi ningi duios pe tâmple

Iar albul lor şi rozul de dor sufletu-mi umple...



duminică, 28 iunie 2009

Adevăratele comori - poezie interactivă


Nevrednic mai sunt, Doamne, de darul Tău bogat:
Am irosit lumina şi ochiul nu-i curat,
În beznă-mi este trupul, iar inima-i pustie
Mă iartă, o, Iisuse şi milostiv fii mie!

Neluminat de Tine, căzut din Harul Tău,
Străin privesc făptura, căci ochiul mi-este rău;
Deci dacă şi lumina din mine-i întuneric
Ce-adâncă-i, Doamne, noaptea cu somnu-i luciferic!...

Când am slujit Lumina, când Negrul Împărat
Te pot iubi pe Tine, slujind pe celălalt?
Şi dacă-ngrijorarea e zilnica mea pâine,
Cum să răscumpăr vremea de astăzi până Mâine?

– Nu îngriji de multe în viaţă, dragul Meu,
A’ Mele-s toate-a’ tale: eşti fiu de Dumnezeu!
Inima ta-i zălogul ce-mi dai pe veşnicie
Căci te dezleg din lanţuri şi-a lumii silnicie...

Ca vântul să îmi poarte Iubirea spre izvor,
Dă-mi, Doamne-ncălţăminte uşoară ca un nor
Şi-mbracă-mă c-o haină, Iisuse, una nouă,
Mai albă ca lumina bobiţelor de rouă…

– Priviţi surate păsări cum zboară-n cer cântând
Iubirea Mea şi Mila şi Viaţa lăudând...
Şi dacă lor de grijă le port în tainic dar
Să uit Eu plămădeala ţărânei cu-al meu Har?!

În grijile vieţii eşti prins pe-acest pământ,
Simţi sufletul adesea de ne-nţeles şi-nfrânt
Uitând că preţuieşte cu mult mai mult sub soare
Ca mii de păsărele ce-şi poartă cântu-n zare...

Priviţi la crinii albi, la slava ce-i îmbată,
Ei nici nu ţes sau torc… şi totuşi ce curată
Mantie-i înfăşoară!... Nici Solomon Măritul
Nu poate a-i întrece, căci Eu le sunt veşmântul...

Şi dacă astăzi iarba surâde pe câmpii
Iar mâine pribegeşte prin flăcările vii,
Cu mult mai mult, Eu, Domnul, surâsu-ţi preţuiesc
Şi haina Mea pe umeri îţi pun, să te încălzesc.

Deci, grijă voi nu duceţi, spunând: „– Ce vom mânca“
Ori: „– Ce vom bea?... Ce haină putea-vom îmbrăca?“
Că după toate-acestea aleargă cei străini,
Uitând că valorează mai mult ca albii crini...

Împărăţia Slavei s-o căutaţi întâi:
Dreptatea ei vă fie stindard de căpătâi!
Iisus va şterge lacrimi din ochiul vost’ trudit
Şi tot ce-apoi veţi cere, vi se va da-nzecit…

Ajută-mă ca astăzi eu să privesc la Tine,
Să las necazul zilei, că altul mâine vine…
Să nu petrec cu gândul la ea, îngrijorat,
Ca vrednic să fiu, Doamne, de Harul Tău bogat!

Slăvit să fie Domnul!

Autorii dragi sunt: Abishag, Catalin OD, Catiusha, Diogene, Hadassa, Sorin M., Miriam, Neogen, Nuti Dragomir, Olimpiada, Sorin.

P.S. Cei doritori să alfe cum a luat fiinţă această minunată poezie pot intra AICI unde pot urmării pas cu pas, vers cu vers....

Rodul jertfei

Nimic nu mă-nspăimantă
privind spre viitor,
cât sunt legat de fraţi
cu funie de dor.

În faţa lor, spre Domnul,
când vreu să mă ridic,
mă văd în toate-a mele
atât de slab şi mic.

Dar am în ei un sprijin
pe drumul către cer;
cu ei mă-ndemn la luptă
şi nu mă simt stingher.

Şi-atunci când sunt departe
în mine-i port cu dor
şi spun la toată lumea:
- sunt rodul jertfei lor!

sâmbătă, 27 iunie 2009

Taină şi dor...

E ceasul de taină acum,
Dar sunt prea departe,
pe drum...
Mă înfăşoară noaptea
C-un şal moale şi cald...Aliniere în centruÎmi lipesc fruntea-ngândurată
De fiecare fald...
Mi-e bine! Un pic mai bine!
Dar mă-ncolţeşte-un dor,
unul mistuitor...
Din vise îi fac aripi de zbor,
Şi merg departe, departe...
Unde dorul vrea să mă poarte.

În zborul acesta, mi-e bine!
Atât de bine!
Trei stele jucăuşe,
Aduse de-un îngeraş,
Îmi prind în păr
Trei raze de lumină
Şi trei flori de măr...
...
E îngerul ce îmi veghează somnul,
Este trimis de Domnul.
Dintotdeuna am simţit,
şi am ştiut....

Un cuib de drag, în suflet,
de mult eu i-am făcut!

vineri, 26 iunie 2009

Psalm


Stau pe ţărm, doar eu şi luna,
faţă-n faţă cu furtuna,
gândurile tulburând,
amintirea răscolind...

Lacrimi se preling uşor
peste-al rugăciunii dor,
după dragostea curată...
-Doamne, dă-mi-o înc-o dată!

De-ale mele slabe maluri
s-au lovit atâtea valuri,
Vrând ca să Iţi şteargă Chipul,
să rămână doar nisipul.

....

Vise, amintiri şi gânduri,
azi v-arunc înspre adâncuri ,
să vă-ncece apa mării,
să vă ducă-n largul zării.

Şi-am s-o iau de la-nceput,
uitând tot ce m-a durut,
Sus privind spre-albastre zări
spre tărâmul altei mări.

Domnul meu, pentru o clipă,
Ia-mă pe a Ta aripă,
să simt dulcea legănare
în a Cerului cântare.

Plânsul meu de dor fierbinte
potoleşte-mi-l, Părinte!...
Peste mine iar coboară
dragostea dintâia oară!

miercuri, 24 iunie 2009

Iisus, Iubirea mea


( 13 mai 2009 – clipa sfântă-a rugăciunii în care parcă simt că sunt deplin cucerită de iubirea Lui...şi inima mi-e Rai... )

Când îmi vorbeşti pătruns de dor
În noaptea ce coboară, lină,
Mă cucereşte-un cald fior,
Mă-nchin adânc şi Te ador
Cu inima de doruri plină.

Când mă pătrunzi cu ochi de stea,
Îi fac Luminii loc în mine,
Şi-n tremur, poezia mea
Rescrie tot ce Îţi şoptea
În nopţile de Rai, senine.

Când mă atingi cu adieri
În zorii blânzi ai dimineţii,
Uit tot necazul ce-a fost ieri,
Răsar în suflet primăveri
Ca-n zorii dragi ai tinereţii.

Când vrei în suflet să-mi revii
Să stăm la cea mai sfântă cină,
Mă pierd prin lăcrămioare mii
Ce Te aşteaptă să îmi fii,
Iisus, Iubirea mea divină.

Când înţeleg cât mă iubeşti,
Plutesc de-atâta fericire!...
Te strig cu dor:,, Ah, unde eşti?!
Cobori cu-alaiuri îngereşti
Şi fii-mi veşnică, Iubire! ”

Sfaturi primite şi iar la semeni răspândite ( VIII)

- "Nu poate fi vorba de regrete când îţi aminteşti de cele întâmplate în trecut, ci de dulceaţa melancoliei care nu este suferinţa, ci parfum al unei flori evaporate."
- " Când te vezi prăbuşit la pământ de dureri şi ai lipsă de putere; când vezi că nimic nu te mai mulţumeşte, nu te mai întăreşte.... El, Domnul este Cel care, "..dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin" Isaia 40:29 Cei ce se încred în Domnul îşi înoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc! v:31. Fiţi întăriţi în Dumnezeul Puterii! "
- " Dobâdeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lasăt-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea : "şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus" (Filip. 4,7) Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dăi de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lacaş al lui Dumnezeu însuşi. " (Sfântul Serafim al Sarovului )
-
Nu fii trist că Dumnezeu nu-ţi dă ceeace-I ceri. Fii bucuros că nu-ţi dă ceeace meriţi.
- „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!”
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa!”

Spune fratele meu şi sora mea, cu buzele şi cu inima neîncetat aceste cuvinte mântuitoare, deoarece luminează mintea, liniştesc inima, ard păcatele şi izgonesc pe necuraţi.
-
"Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu Acesta îl va asculta. " ( Avva Zenon )
-
"Nimeni nu-şi poate lua o funcţie de înaltă răspundere singur, ci numai dacă i s-a dat din cer (Ioan 19.11).
De aceea noi suntem datori să-i privim pe aceşti oameni totdeauna cu seriozitate şi respect." (Traian Dorz)
- Să nu ai încredere nici în inima ta până nu-i despătimită.
- Munceşte ca şi cum n-ai muri niciodată, dar îngrijeşte-te de suflet ca şi cum ai muri mâine!
- "Veti zice: Cum, oare, e cu putinta sa suferim jignirile?
Cum - întreb eu - aceasta n-ar fi cu putinta? Cuvintele pricinuiesc, oare, vreo rana? Lasa pe trup vreo zgârietura? Ce rau fac? De vrem, le putem suferi. Sa facem legamânt ca le vom suferi - si, sa vedeti, le vom suferi." ( Sf. Ioan Gură de Aur )
-
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!" ( Arhimandrit Arsenie Papacioc )
-
Ce-nseamnă a-L urma pe Hristos?
Înseamnă a ne întoarce ca acest lepros, din cei zece, şi a spune: "Doamne, îţi mulţumesc pentru ceea ce mi-ai dat, îţi mulţumesc pentru viaţa pe care mi-ai dat-o, ajută-mă să o duc, aşa cum este ea! Mi-ar plăcea să am alta, mi-ar plăcea să fiu altfel, să trăiesc altfel, dar ajută-mă să o duc pe aceasta pe care mi-ai dat-o!" Amin!
- Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: „Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! ( el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei) - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!“ Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărată.
- Caută să-L vezi pe Dumnezeu în tot ceea ce te înconjoară!
- "Să ia bine seama orice tânar la aceste adevăruri. Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept.
Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice.
Pomul rupt de rădăcină se usucă şi piere." (Traian Dorz)

marți, 23 iunie 2009

Dor de poem...

( 23 iunie 2008...dorind a scrie un nou poem de iubire, un nou psalm de dor...)

Dor de poem

Un râu de bucurie mi-a izvorât în suflet...
Şi n-am cuvinte , Doamne, s-o fac să se reverse,
Să fac din ea o mare pe care sfântu-Ţi umblet,
S-atingă tandru unda ce întristarea-mi şterse.

Îmi caut printre stele cuvinte de lumină,
Să ţes poeme sfinte iubirii nesfârşite...
Din razele albastre să fac un psalm ce-alină
Noi doruri, mai aprinse, în suflet tâinuite.

Cu roua dimineţii aş vrea să scriu o carte
Pe file din rubinul ce trandafirii-l poartă.
Să-nmiresmez petale, pe fiecare-n parte,
Cu-atingere de inimi ce au aceeaşi soartă.

Şi nu găsesc cuvinte...topite-s de iubire...
Şi se preling tâcute prin lacrimi fericite.
Încerc doar cu acestea să îţi şoptesc, drag Mire,
Tot freamătul iubirii din doruri liniştite...

Dar parcă nu-mi ajunge a lacrimei rostire...
E mult prea mare focul ce-mi mistuie simţirea!
Mai caut trei cuvinte...tăcere-i peste fire...
Am înţeles, Iisuse... Tăcerea-mi e Iubirea.

luni, 22 iunie 2009

Fără cuvinte



Despre cântarea şi poezia Oastei Domnului, cu fr. Traian Dorz
(în cântare alături de sora Violeta Ille, în cele mai binecuvântate stări)

Mulţumire - fratelui Traian Dorz


Îţi mulţumim cu lacrimi de fiecare dată
De moştenirea sfântă prin jertfa ta lăsată:
Dulci versuri de Iubire - Credinţa ne-au sădit,
Proverbe, meditaţii - Speranţa ne-au clădit.

Îţi mulţumim de Focul cu care ne-ai iubit:
A reaprins Nădejdea care ardea mocnit
Şi-apoi ne-a dat puterea să ne-avântăm în zbor,
Să fim printre-acei îngeri ce urcă şi cobor.

Îţi mulţumim!... Cântarea ne înfăşoară lin
Şi-atinge-al nostru suflet ca un balsam divin,
Făcând a’ noastre inimi ţâşnire de şuvoi
Nădejdii şi Credinţei, de bună voie-n noi.

Îţi mulţumim şi pentru tot ce ai pătimit,
Pentru că din Iubire, pe toate le-ai jertfit,
Şi pentru Calea Albă ce ne-ai lăsat în dar
Şi pentru părtăşia şi stările de Har

.........

Îţi mulţumim de ruga în care ne-ai purtat,
De mâinile-n cătuşe care ne-au ridicat
Când ziua dar şi noaptea ne-au fost greu încercate...
Îngenuncheaţi în Domnul, îţi mulţumim de toate!

Slăvit să fie Domnul cel care Sâmbătă 20 Iunie şi Duminică 21 Iunie, a.c., la Beiuş a fos norul şi vântul care ne-au ferit de arşiţa soarelui, a fost picurii de ploaie transformaţi în sufletele noastre în culorile curcubeului, ce ne-au răcorit aducând pe chipurile noastre lacrimi de mulţumire ! După tote bucuriile trăite şi simţite lângă mormântul acestui "Sfânt Român", în duminica dedicată Sfinţilor Români, nu mai pot decât să spun şi eu ca mulţi alţii dinaintea mea:
"Doamne, fă din mine o candelă.
Aş arde, eu, este adevărat,
dar astfel le-aş dărui celorlalţi lumină. "

O, câtă fericirie!!!


(La Beiuş, la comemora celor 20 de ani de dor după fr. Traian Dorz, am putut şopti din nou: nicăieri nu este o stare mai binecuvântată ca sub crucea Lui Iisus, îngenunchiaţi şi cuprinşi de braţele Iubirii Cereşti într-o îmbrăţişare care ne apropie de inima Lui Dumnezeu , şi unii de alţii...pe vecie...)

O, câtă fericire, Iisuse drag, îmi dai
În sfânta-ngenunchiere cu-ai Tăi sub cruce, jos!...
Abia-i zăresc prin lacrimi şi totu-mi pare rai
Şi-nfiorarea-i sfântă şi Ceru-i luminos!

O mână-ntind spre Tine şi-aş vrea să Te cuprind...
O alta-ntind spre fraţii ce-n dor ne-am regăsit…
Iar mâinele-Ţi Jertfirii spre noi cu dor se-ntind
Pecetluind iubirea-Ţi cu care ne-ai iubit!

În sfânta-mbrăţişare mi-e inima de jar...
Mi se topeşte psalmul ce-aş vrea să Ţi-l rostesc...
În valuri fericirea mă copleşeşte iar...
Şi-i totul o fereastră spre raiul Tău ceresc.

E-atâta fericire uniţi sub crucea Ta!
Nu-i loc de-nstrăinare, ci doar de înfrăţiri...
Nicicând fiinţa-mi nouă nu va putea uita
Că-n jertfa-Ţi de iubire aflăm sfinte iubiri.

Aş vrea, iubit Iisuse, aşa de mult aş vrea,
Să stau îngenunchiată lângă-aste-ngenunchieri!
Să nu mă mai despartă nimic şi nimenea
De sfintele fiinţe şi sfinte mângâieri.

Nimic să mă despartă de Tine şi de-ai Tăi,
Oricât ar fi de cruntă lovirea şi durerea!
Voi presăra cu lacrimi şi crini a noastre căi,
Dorind ca-n Veşnicie să-Ţi preamărim Iubirea!

Dorind tot împreună să-Ţi facem psalmi de dor
Transfiguraţi pe veci de marea-Ţi strălucire...
Şi tot îngenunchiaţi să îţi cântăm în cor,
Primind îmbrăţişarea de Tată... şi de Mire!

sâmbătă, 20 iunie 2009

Bidecada înveşnicirii fratelui Traian Dorz


Au trecut 20 de ani de când Apostolul, Martirul şi Cântăreţul Golgotei, prea iubitul nostru frate Traian Dorz, a intrat pe porţile Veşniciei în Împărăţia Luminii neapuse.
De atunci, an de an, la solstiţiul verii, Frăţietatea Oastei Domnului i-a fost alături, cântând şi preamărind pe Dumnezeu întru cel bineplăcut Lui.

La comemorarea din acest an vom fi iarăşi împreună, marcând bidecada întâlnirii sale cu Domnul său Iisus Hristos, în zilele de 20 şi 21 iunie, la Mizieş.
În seara zilei de 20 iunie, la orele 17:00, se va săvârşi slujba Vecerniei, după care va continua adunarea Oastei, până către miezul nopţii.
A doua zi, duminică, 21 iunie, începând cu orele 7:00, se va oficia slujba Sfintei Liturghii, urmată, de asemenea, de adunarea Oastei.

Ca de obicei, sărbătoarea fratelui Traian Dorz va avea ca preludiu alte două comemorări bihorene: fratele Popa Petru (la Săucani) şi părintele Teodor Heredea (la Beiuş), în dimineaţa şi amiaza zilei de sâmbătă.

Fie ca momentul comemorării fratelui Traian Dorz să adune lângă cuibul său de lut cât mai mulţi preoţi, fraţi şi surori de pe toate meleagurile ostăşeşti locuite de români!

Sfatul Frăţesc Operativ al Oastei Domnului

Vizualizati video Oastea Domnului, aici

vineri, 19 iunie 2009

Luminita Aldea ne invită la lectură

LUMINIŢA ALDEA

autoarea romanelor "NISIPURI MIŞCĂTOARE" si "ACASĂ", si a volumului de versuri "SUFLETUL MEU: UN MORMÂNT DE VISE" publicate pe site-ul GLOBUSZ PUBLISHING, ne invită la lectură: ( clik pe imagini )




Iubirea Mea, Iisuse ( zilele poeziei dorziene)

Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 Iunie 1989 - 20 Iunie 2009
- 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste, în lectura autorului:

joi, 18 iunie 2009

Când eu Te căutam ( zilele poeziei dorziene)


Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 Iunie 1989 - 20 Iunie 2009 - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste:

Când eu Te căutam, Iisuse,
cu inima-n răscruci răpus,

Cu un surâs de primăvară
spre mine-ai pogorât, Iisus.


Tu mi-ai desfrunzărit fiinţa
ce-n moarte şi-n îngheţ zăcea,

Făcând să-nmugurească-n mine
flori şi dor de rămurea.



Cu dulcea-Ţi rază fermecată mai încălzit şi legănat
Şi fruntea mi-ai îmbrăţişat-o cu un sărut înmiresmat.

Azi, pleoapele-mi dezgheaţă lacrimi cu bucurii de nedescris
Că mi-ai iertat fiinţa toată şi drum spre ceruri mi-ai deschis.

Ajută-mă, Te rog , Iisuse, sub raza Ta mereu să stau,
Să mă hrănesc din Pâinea Vieţii şi din Potirul Tău să beau.

Iar când din lumea asta rece la Tine sus mă vei chema,
Dă-mi alt surâs de primăvara, cu el să zbor spre Slava Ta.

Traian Dorz

Ce liniştiţi sunt paşii Tăi! ( zilele poeziei dorziene)

Zilele poeziei dorziene - Traian Dorz - 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui poet creştin. Iată una dintre miile de poezii scrise în închisorile comuniste:

Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară
şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!...
Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii,
ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii,

ca izvorârea din afund a stropilor spre unde,
ca taina harului profund când duhul mi-l pătrunde,
ca roua cerului senin pe iarba aplecată,
ca seara ce-nfăşoară lin pădurea nemişcată,

ca şoapta dulcii adieri prin spicele-nflorite,
ca pacea marilor tăceri pe culmile-nsorite,
ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii,
ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...

Ca a iubirii dulci văpăi spre-a inimii comoară...
Ce liniştiţi sunt paşii Tăi în mine când coboară!...

marți, 16 iunie 2009

Iubirea în universul poetic a lui Traian Dorz



Motto:
”Am întrebat Iubirea din Cine eşti, din Cine,
Tu scumpo, tu, frumoaso, tu dulceo de nespus?
Şi cine-mi dete mie tot cerul Lui cu tine?
Şi mi-a răspuns iubirea:Iisus, Iisus, Iisus!”

Fără îndoială că simţul comun al tuturor oamenilor intuieşte, constată , dar şi afirmă că iubirea este cea mai graţioasă forţă şi realitate din existenţă, că fără ea lumea ar fi mai săracă, ba, poate nici nu ar putea să existe. Atât viziunea profană cât şi cea teologică sunt de comun acord în acestă privinţă.
Marii poeţi şi compozitori ai Literaturii Universale profane exprimă în operele lor, cu atâta bogăţie, aspecte şi nuanţe ale acestei realităţi de origine divină pe care oamenii o numesc iubire, încât o cercetare superficială duce la concluzia pripită că iubirea dumnezeiască nu are forţa de a impresiona, încânta şi exalta fiinţa aşa cum poate face iubirea naturală. Deci, iubirea naturală ar fi mai puternică decât cea dumnezeiască cel puţin pe acest pământ. Oricine cunoaşte căt de cât universul poetic al marelui poet Traian Dorz îşi dă seama că o astfel de viziune este cu totul falsă.Nu cred că a existat vreun scriitor profan care să experimenteze şi să exprime atât de înfiorat, încântat, zbuciumat şi exaltat o iubire pământescă aşa cum a făcut-o dragul nostru poet cu iubirea lui faţă de Dumnezeu. El a arătat încă odată că atât iubirea cât şi arta sunt de origine divină, de aceea ele sunt destinate îndumnezeirii.
Multe aspecte ale artei îmbracă astăzi forme atât de bizare pentru că ea a fost exilată. Iar arta despărţită de marele artist este sortită morţii şi eşecului. El a arătat cu o originalitate ireproşabilă că universul iubirii şi al artei poate fi eternizat numai atunci când se uneşte cu universul teologic.
Putem pricepe ceva din fiorul, sublimul şi tăria iubirii dumnezeieşti atunci când o putem surprinde în forma ei paradoxală. Vom rămâne uimiţi observând că poetul şi iubitorul de Dumnezeu, Traian Dorz, surprinde, experimentează şi exprimă iubirea aşa cum au făcut-o cei care au vorbit serios despre ea, adică în mod paradoxal.
Acum să lăsăm cuvintele noastre şi să ascultăm cuvintele lui, ca ele să ne poarte pe aripile iubirii divine.
1. Primul paradox al iubirii divine este acela care ne arată modul în care ea se naşte în inima omului. Experienţa acestui fapt este deodată prăbuşire şi înălţare, moarte şi înviere, sfâşiere, rupere lăuntrică, dar în acelaşi timp spor în fiinţă şi împlinire existenţială. După ce poetul, în poezia „Pe uliţele lumii”, descrie mizeria pe care o experimentează sufletul depărtat de Dumnezeu, adaugă:
„Dar undeva în suflet o stea-mi mai străluca
Şi s-ndurat Lumina să-ncep să merg spre ea .
Şi steua luminoasă cărarea mi-a condus.
Spre cesul şi-nspre locul unde-aştepta Iisus.
Şi-n marea probuşire care-a urmat arzând.
Mi s-a născut iubirea ca mugurul plăpând”.
Acelaşi lucru aparent contradictoriu îl exprimă poetul în poezia „Când Te-am aflat pe Tine Doamne”:
„Când te-am aflat pe tine Doamne al primăverii vis era,
Dar ca-tr-un mijloc greu de iarnă, atât belşug de flori ningea ...
Când Te-am aflat pe Tine Doamne tot sufletu-mi era vrăjit,
Plângeam ca-n cea mai grea durere, atât eram de fericit...”
De ce este paradoxală prima experienţă a omului cu iubirea lui Dumnezeu? Pentru că atunci se întâlneşte „mijlocul greu de iarna” cu „belşugul de flori”, „cea mai grea durere „ cu „vraja” şi „fericirea”, prăbuşirea cu înălţarea , moartea cu învierea, înălţare şi binecuvântarea.
”O, pentru câte haruri mi-ai dăruit de-atunci,
Ţi-aş da atâtea imnuri cât fir de iarbă-n lunci
Ţi-aş da atâtea lacrimi câţi stroi pe-un cer senin,
Dar numai doi ochi Domne şi doi genunchi Ţi-nchin.”
(Pe uliţele lumii)
Dar această ultimă biruinţă a iubirii vine după o viaţă întregă de luptă şi luptă dintre dintre aceste puteri:
”Primăvară dulce drumu-i încă sloi,
zare-i încă umbre mersu-i tot suiş.
Până unde-i oare încă pentru noi
Noapte , numai noapte fără luminiş?
Vine, vine, vine însă Ziua făr-apoi,
Nunta fără capăt, har făr-asfinţit,
Crucea numai raze cerul nimai noi,
Slava , numai slavă fără de sfărşit.”
( Mi-am luat prin soare crucea către ţel)
2. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dăruitului poet este cel fenomenal , privitor la modul în care ea se manifestă. Pe de o parte glasul iubirii este diafanitate, uşor liber şi fin, aproape imperceptibil, este „adiere de vânt lin”(III Regi 19,12), pentru că este glasul Duhului.Iubirea este delicateţe, blândeţe şi tandreţe, infinită grijă şi nobilă revărsare:
”Ce liniştişi sunt paşii Tăi în mine când coboară
Şi pe-a iubirii mii de căi fiinţa-mi înconjoară!
Ca mersul stelelor pe cer, ca răsăritul lunii,
Ca luntrea gândului năier pe apa rugăciunii.
...Ca roua cerului senin pe iarba aplecată,
ca seara ce-făşoară lin pădurea nemişcată.
...Ca zvonul paşnicei cântări din sânul primăverii,
Ca sfintele înfiorări din noaptea Învierii...”
(Ce liniştiţi sunt paşii Tăi).
Pe de altă parte, iubirea nu este neputinţă, laşitate sau nepăsare, ea este în mod inevitabil desfăşurare maximă, pentru că este deslănţuirea spiritului.Ea este „vuiet” şi „suflare de vânt ce vine repede” şi străpunge inimile oamenilor pentru împărăţia lui Dumnezeu (F.A.2,37). În acest mod o experimentează şi poetul:
„Când cu săgeţile iubirii Cuvântul Tău aprins trăgea,
Mai câte inimi erau strânse de ce-ai străpuns-o chiar pe-a mea?”
(Ce taine-mi sunt atâtea Doamne!)
3. O altă dualitate extraordinară este aceea în care iubirea dumnezeiască se exprimă ca ascundere şi revelare , prezenţă şi absenţă.Iubirea este adânc total , nebănuit, tainnă insondabilă, dar în acelaşi timp, ea este temelia evidentă a lumii. Tot aşa ne vorbeşte şi Sfânta Scriptură de Iubirea lui Dumnezeu.Ea este ascunsă şi plecată de la noi de noi „într-o ţară îndepărtată”(Luca 19,12), dar, în acelaşi timp este cu noi „până la sfârşitul veacurilor”(Mat 28,20). Trăitorii filocalici aşa l-au experimentat pe Dumnezeu: „El licăreşte în faţa noastră ca o rază de lumină în momentele de har... El este cerb , este căprioară care se arată pe vârfurile inaccesibile ale munţilor, apărând într-o clipă şi dispărând într-un salt”(Păr. Dumitru Stăniloae, nota 98 la Cântatrea Cântărilor)
Aşa vorbeşte uneori şi poetul despre Hristos, ca despre o absenţă chinuitoare:
”Te-ai dus Iisuse dulce , zicând : Eu vin curând!
Ca să-ţi aştept într-una întoarcerea grăbită,
Să nu-mi prea pară lungă durerea aşteptând,
Nici noaptea prea adâncă, nici viaţa prea zdrobită.
Te-am urmărit cu ochii îndureraţi şi grei,
Dar prea curând ’nălţimea şi norii Te luară
Şi-n locul Tău rămase durerea-n ochii mei
Şi-n jurul meu pustia şi-n inima mea pară”
(Te-ai dus Iisuse dulce)
Tot aşa ne vorbeşte marele cântăreţ despre absenţa Preaiubitului său ca despre o taină grea al carei mister nimeni nu-l poate destrăma:
”O, Preaiubitul meu ascuns pe unde eşti, pe unde?
Cine-ar putea să-mi dea răspuns, ce umbră te ascunde?
Unde-i grădina Ta de crini, ori turma Ta aleasă?
Pe unde-s ochii tăi divini şi faţa Ta frumoasă?”
Cel neiniţiat înţelege această stare ca pe o absenţă, ca pe un gol absurd. Dar pentru poet acestă iubire este , în acelaşi timp, descoperire aici şi acum, prezenţă vie, organică , concretă, pe care o asimilează toate fibrele fiinţei şi o experimentează toate rădăcinile ei. Iubirea este pâine şi vin, mâncare şi băutură: „Toate rădăcinile iubirii mele, prin care mai pot trăi, îşi trag mana lor numai din Tine...Tu mă ţii în sus şi mă hrăneşti cu Trupul Tău, Tu mă încălzeşti la sânul Tău, Tu mă speli cu Sângele Tău şi mă hrăneşti cu roua Ta.Tu mă îndestulezi cu viaţa din Tine.Tu mă înalţi cu tăria Ta”.(Prietenul tinereţii mele, p.97)
Iubirea este o prezenţă atât de organică şi vie încât reuşeşte contopirea dintre Cel iubit şi sufletul doritor. Dar, totodată, prin necunoscutul ei imens sugerează o netrecută depărtare. Aşa se explică expresiile de o inegalabilă valoare artistică şi teologică pe care le întâlnim în opera lui: „chiar când eşti lângă mine simt dorul Tău mereu” sau „deşi Te-am aflat într-una Te caut”.
4. Un alt paradox al iubirii este acela legat de limbajul pe care o
exprimă. Iubirea este cuvânt suprem, dar în acelaşi timp abolire a cuvântului. Iubirea este cel mai puternic şi grăitor limbaj, este limbajul imperial şi suveran:
Buze îngereşti să-ţi cânte laude de nepătruns,
Pentru slava Ta cea mare niciodată nu-i deajuns”
sau:
„Ţi-aş spune nu ştiu ce cuvinte
De adorare şi fior
Cât mi-e iubirea de fierbinte,
Dar nu pot cât îţi sunt dator”
Cu tate că poetul simte că iubirii i se cuvine cele mai sublime şi măreţe cuvinte, recunoaşte , pe linia celor mai mari teologhisitori, că libajul care redă cel mai fidel conţinutul iubirii este tăcerea. Ei au afirmat că orice limbaj omenesc , în eternitate, amuţeşte. Acelaşi adevăr il formulează şi el intr-o manieră originală în poezia „Ce-ţi voi spune oare?”:
„Ce-ţi voi spune oare Dulce, Preaiubitul meu
Când odată o să fie să fim numai Tu şi eu?
Oare care-ar fi cuvântul ce-o să-l pot rosti uimit
Cuprinzând tot simţământul ce, trăind, ţi l-am sfinţit?
...Doamne toată-ndreptăţirea de vreun grai aş mai avea,
cred c-aş spune-atuncea numai: Te-am iubit!... şi voi tăcea...”
Dar iubitorul de cuvinte frumoase a simţit că nici toată viaţa nu poate spune ultimul cuvânt despre iubire:
„În tainicele-adâncuri din sufletul ascuns
în care niciodată şi nimeni n-a pătruns.
Aş vrea Iisuse, Dulce, tu singur să cobori,
Să vezi ascunse-acolo a dragostei comori...
Să vezi acolo viersul ce n-a putut fi scris.
Ce-mi mistuie fiinţa în care zace-nchis...”
(În tainicele-adâncuri)
5. Un alt paradox al iubirii pe care îl întâlnim în poezia dorziană este acela deteminat de dualitatea dinte linişte şi frământare, dintre odihnă şi zbucium, dintre „a bea” şi „a înseta” Iubirea este linişte, odihnă, relaxare, pace şi echilbru. Numai iubirea relaxează deplin şi odihneşte desăvârşit, este singura certitudine din fiinţă, dacă ea nu există toate celelalte se clatină, se prăbuşesc:
”Căci inima în care îşi face los iubirea
Primeşte azi odihna iar mâine nemurirea”
Numai iubirea poate convinge omul, numai ea este singura aflare, când vasul ei se fisureaza, fiinţa rămâne pustie. Dar în acelaşi timp iubirea este vâltoare , furtună, frământare şi zbucium; ea este asaltul munţilor fiinţei, dar unul care se consumă în infinitul univesului interior , care cu greu poate fi banuit înafară:
„Mire-al veşniciei mele ce-n extaz plâng şi te-ador,
Oare când afla-mi-voi stâmpăr dorului ce arde-n dor?
...Inima-mi ce-a ars atâta de-al iubirii dulce chin
Când aflaşi-va lângă Tine aşteptatul ei alin?”
(Mire-al veşniciei mele)
Aşadar iubirea este o amărăciune dulce şi o dulceaţă amară, este singurul gol care umple şi singurul conţinut care poate să-l golească pe om de sine, spre a putea face loc în sine celuilalt.
A fost o intuiţie reflectată din experienţa vieţii sale, poate, atunci când a spus despre Maica Domnului, care a iubit cel mai mult dintre oameni pe Domnul Iisus, că în viaţa ei s-a întâlnit acest paradox al iubirii la cote maxime:
„În viaţa ta cum nici o mamă în lumea asta n-a avut
E-o pace negrăit de dulce şi-un zbucium nepătruns de mut.”
(O, Maica Jertfei salvatoare)
Nu putea să fie poetul decât în duhul Sfintei Scripturi, care promite celor ce-L caută pe Dumnezeu că nu vor înseta niciodată(Ioan 4,14), dar, totodată, acelaşi cuvânt etern fericeşte pe cei ce „însetează de dreptate” (Mat. 5,6). De fapt, mai mult decât mulţimi întregi, cântăreţul Golgotei a fost atât de îndestulat, fericit şi odihnit de iubire, dar în acelaşi timp atât de chinuit, frământat şi însetat de ea! El împlineşte şi exprimă într-un mod propriu cele mai fine şi ascunse învăţături ale Mântuitorului: „Porunca şi îndemnul Domnului: „să vină la mine şi să bea” este dată pentru veşnicie. Deci nici setea nu se va potoli vreodată. Ci în cel ce bea sau în cel ce gustă se trezeşte dorinţa de a gusta şi de a bea şi mai mult. Şi izvorul e nesecat şi mereu dă ceva nou din el”(Păr. D.Stăniloae nota 165 la Cântarea Cântărilor). Cine citeşte cu atenţie poezia poetului observă că în ea se înscrie minunat setea arzătoare după apa cea vie şi bucuria nepământească de a bea din acest izvor.
”Bolnav de iubire şi zdrobit de jale,
Am pornit pe drumuri lungi spre-a Te căuta,
Să-Ţi sărut cu lacrimi urma urmei Tale,
Să-ţi mai văd odată scumpă Faţa Ta”.
(Bolnav de iubire)
Dar şi bucuria aflării, a lucrării şi prezenţei divine întrece orice aşteptare:
„Cu ce măsură minunată în inimi ne-ai putut turna
Iubiri cum n-am putut cunoaşte simţiri cum n-am putut visa”
(Lumina veşniciei noastre)
În încheierea acestor scurte şi dulci poposiri prin cele mai frumoase şi înfiorătoare locuri ale poaziei dorziene, nu putem decât să-l fericim pe cel ce a păşit în „dorit-a Patrie-a iubirii” şi să aducem o curată recunoştinţă viului Dumnezeu, Care, prin preiubitul sau psalmist, ne-a făcut şi nouă cunoscut un strop din oceanul infinit al iubirii Sale dumnezeieşti.

Vasilica Nica - articol preluat cu acordul autorului din revista "Timotheos" nr. 3 (69) 2007